Prin varietatea si bogatia temelor pe care le abordeaza, ca de altfel si prin importanta lor functionala, in cazul epicii populare romane, legendele se situeaza pe al doilea loc, ca importanta, dupa basmul fantastic si povestile animaliere.

Legenda este o povestire, de obicei de mici dimensiuni, cu elemente fantastice si miraculoase, bazate pe fondul real al unei intalniri istorice sau pe nucleul imaginar al unei plasmuiri mistice.

Latura fantastica o inrudeste cu basmul si cu vechile traditii si eresuri populare, asa cum nucleul istoric o apropie de traditie si, de multe ori, de snoava. Prin urmare, legenda nu se poate defini ca specie independenta numai dupa criterii estetice, pentru ca ea imprumuta mijloacele de realizare artistico-estetica de la o serie de alte reprezentari ale prozei epice populare. De altfel, nici creatorul ei nu a ales o denumire specifica, denumire in masura sa ateste ca este vazuta ca un fenomen artistic aparte. In creatia folclorica este numita si confundata cu povestea.

Definitia legendei este, in prima instanta, de ordin functional: sensul ei etimologic incearca sa explice originea, existenta si atributele specifice ale unor fiinte, lucruri si fenomene din realitatea inconjuratoare.

Caracterul etiologic ii asigura apartenenta la gen, ceea ce presupune faptul ca, la origine, legendele nu au fost considerate simple fictiuni, ca basmele, ci erau crezute ca adevaruri de necontestat, de natura quasi-stiintifica pentru intelegerea si explicarea fenomenelor existentei.

La momentul actual, adevarurile enuntate de legende si-au pierdut credibilitatea, ele justificandu-si propagarea prin valoarea artistica, prin respectul fata de traditie si prin aceea ca ne faciliteaza comprehensiunea diferitelor conceptii despre viata si lume ce s-au succedat in istoria poporului nostru si in istoria altor popoare ale lumii in general.

Legendele istorice nu ne transmit, desigur, adevaruri concrete, de valoare documentara absoluta, transmit simple indicii despre modul in care poporul, intr-o etapa anume a dezvoltarii sale, a inteles si a interpretat realitatea obiectiva.

II.2. Timpul si spatiul

La o parcurgere grabita a materialului, s-ar parea ca legenda nu se diferentiaza de basm in privinta localizarii temporale. Formula clasica de inceput a basmului apare si aici destul de frecvent. Analiza de profunzime ne releva ca asemenea formule nu apartin esentei legendei, constituind inlocuiri recente datorate scaderii gradului de credibilitate a adevarului acesteia.

Legendelor le este specifica tocmai incercarea de precizie, reductibila astazi la formule-sablon, care reusesc totusi sa ne ofere o idee despre timp - evident fabulos, mitic - cand s-a petrecut o anumita actiune. Se poate observa ca exista chiar o ierarhizare "cronologica" a legendelor, cu referiri la epoci total diferite. Cea mai veche perioada consemnata de formulele stereotipe se refera la timpul genezei lumii, la vremea primordiala, cand Dumnezeu inca lucra la desavarsirea "operei": " . in vremea de demult, cand de abia urzise Dumnezeu pe oameni"¹⁴, " . in vremea cand Dumnezeu a chemat toate plantele inaintea sa ca sa le puna nume"¹⁵, " . dupa ce Dumnezeu a ispravit Pamantul de lucrat"¹⁶ sau " . in timpurile cele mai vechi, cand oamenii nu stiau ce nume poarta animalele" etc. Naratiunile din aceasta prima categorie sunt in realitate, in marea lor majoritate, legende mitologice.

Un al doilea tip de legende ne vorbeste de timpul convietuirii fiintelor divine cu oamenii, care s-ar fi petrecut " . in vremea veche", "pe cand erau oamenii mai cuviosi si Dumnezeu si Sf. Petru umblau pe Pamant", cand "sfintii isi aveau si ei cuprinsul lor cum bunaoara avem si noi azi: casa, masa, vitisoare, copilasi si toate cate trebuie la casa omului". Desigur, tipologiile propuse trebuie luate cu multa larghete, deoarece poporul are o imagine deformata asupra temporalitatii.

Si in privinta localizarii spatiale stadiul acesta a fost atins, legenda neglijand, cu unele exceptii nesemnificative, aproape total, fixarea locului in care se petrece actiunea. Firavele delimitari spatiale sunt de fapt golite de continut, fiind simtite ca apartinand geografiei mitice, fie aceleia de domeniul basmului. Ce ne poate comunica oare o formulare ca: "Si in tara aceea, unde era bogatul asta, s-a intamplat intr-o vreme o foamete mare . "¹⁷.

Dupa cum se vede, legenda refuza actualmente precizarea de natura temporala si spatiala, plasandu-se, prin unele detalii, in sfera prozei fantastice.

II.3. Veridicitatea

S-a subliniat in repetate randuri, si pe buna dreptate, rolul decisiv al factorului verosimilitate in delimitarea speciilor prozei populare. Importanta atitudinii naratorului fata de intamplarea povestita este, intr-adevar, maxima pentru concretizarea artistica a acesteia intr-una sau alta din speciile prozei. Totusi, lucrurile trebuie privite nuantat. Noi nu am spune, ca Ovidiu Barlea, de exemplu, ca "De indata ce ascultatorii se indoiesc de veracitatea ei (domnia sa se refera la legenda) ea dispare sau se transforma in alta specie narativa"¹⁸. In primul rand trebuie facuta corijarea ca nu elementul "auditoriu", adica receptorul este hotarator - desi in mare masura el dicteaza felul de manifestare al povestitorilor - ci povestitorul insusi, care poate prezenta intamplari dintre cele mai grave, unor grupe de oameni nedispuse sa ia in serios naratiunile, fara a face concesie"¹⁹.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Atitudinea psihologica a naratorului fata de faptul povestit este determinanta numai in momentul initial al creatiei unei legende, snoave, povestiri etc. O data antrenat in poveste, felul acestuia de a privi, mai ales in cazul operelor cu circulatie extinsa, nu influenteaza decat partial desfasurarea faptelor si numai rar - cand avem de-a face cu personalitati forte bine conturate - le deturneaza dintre limitele speciei. Pledoaria vizeaza, in fond, o anume autonomie a formei pe care, fie ca dorim, fie ca nu, intamplarea si-o capata dupa oarecare circulatie - faptul de viata incadrandu-se in ramele structurii artistice a unei anumite specii.

Dupa cum am afirmat mai sus, intamplarile retinute in legenda cunosc in cea mai mare parte un regim de credibilitate diferit de cel al altor specii epice. Nu se regaseste aici nici groaza fata de faptele povestirilor superstitioase, nici certitudinea faptului petrecut ca atare, din cadrul povestirilor istorice, dar nici detasarea absoluta de verosimilitate a basmelor, a povestirilor fantastice, sau atitudinea ironica din snoave. E o perspectiva moderna, vizibila printre altele si in aceea ca, desi faptele sunt date ca reale, ele sunt puse totusi sub pecetea incertitudinii, legendele debutand, in general, sau continand pe parcursul naratiunii numeroase variatii pe tema verbelor dicendi: "cica", "se zice", "se spune", "se crede" etc. Aceasta nu inseamna ca atitudinea povestitorului este alta cand naratiunea debuteaza ex abrupto sau evita sa se dezica prin fomule consacrate. In general, legenda este admisa cu rezerve ca un fapt intamplat ce raspunde, fara a epuiza problema, la o intamplare trezita de curiozitatea umana.

In genere, insa, dezicerea povestitorului de "adevarul" legendei nu cunoaste accente categorice, pastrandu-se in limitele simplei utilizari a verbelor dicendi.

II.4. Universul tematic

Teoretic, sferele tematice ale legendei sunt nelimitate - omul cauta raspunsuri in legatura cu originea, forma si insusirile tuturor lucrurilor, vietuitoarelor si fenomenelor din univers, incat pe buna dreptate academicianul Grigore Stefanescu opina: "Asa de convins este poporul, ca orice fapt trebuie sa aiba o cauza, incat, cand cunostintele lui marginite nu-i sunt indestulatoare, ca sa explice aceasta cauza el alearga la legenda, care nu este decat rezultatul imaginatiunii, care voieste sa explice prin supranatural un fapt pe care nu si-l poate explica in alt mod"²⁰.

Ovidiu Barlea vorbea de aproximativ cinci mii de subiecte de legenda inregistrate, luand in considerare si "legendele" istorice, toponimice si onomastice, care, de fapt, sunt traditii istorice. Desigur, mai exista inca alte si alte legende neinregistrate, dat fiind caracterul lor local, circulatia restransa, cum se intampla cu multe din creatiile prozei populare. Totusi, remarca privind saracia legendelor in comparatie cu infinitul temelor de abordat ramane valabila. Poporul nostru nu e preocupat sa-si explice lucrurile si faptele comune, ci fie lucrurile extraordinare, iesite din comun, anomaliile geologice si meteorologice, fie faptele de interes specializat, nascute din practicarea ocupatiilor traditionale: pastoritul, agricultura, vanatoarea etc. Exista si o serie de legende care nu fac trimitere directa la una din cele doua moduri de starnire a curiozitatii, care ne apar astazi lipsite de justificare "utilitara", cum ar fi o parte din cele despre plante, flori, insecte si chiar unele din legendele mitologice.

Cu toate acestea, problematica legendelor este uimitor de diversa, surprinzandu-ne la tot pasul prin ineditul faptelor prezentate. Astfel, alaturi de intrebari mai mult sau mai putin obisnuite, cum ar fi cele despre originea si evolutia cerului, despre particularitatile si originea omului, vietuitoarelor si plantelor, despre nasterea elementelor de cultura materiala si despre intemeierea diverselor "institutii", despre minunile sfintilor, despre ciudateniile de ordin geologic, meteorologic si calendaristic, despre izvorul diverselor practici rituale si necesitatea sarbatoririi unora in anumite zile, intalnim o seama de legende care se refera la lucruri mai abstracte: originea saraciei, a grijilor si nevoilor, cauzele diverselor trasaturi caracterologice, punctul de pornire al unor proverbe sau zicale etc.

Criteriul tematic, desi larg utilizat, nu ne ofera, totusi, decat un inventar, uneori destul de neclar, al problemelor abordate, lasand deschisa pe mai departe chestiunea specificului individualizator al speciei in cauza. Intervine apoi si faptul ca aceeasi tema poate fi tratata diferit, trimitandu-ne pe rand la legenda, traditie istorica, basm sau snoava.

Din punct de vedere tematic, legendele populare romanesti se grupeaza in doua mari categorii:

1) Legende mitologice si 2) Legende istorice, in functie de ponderea elementelor fantastice sau realiste.

Legendele mitologice atribuie originea, existenta si insusirile fenomenelor din natura unor personaje imaginare, de dimensiuni supranaturale, printre care recunoastem numeroase personaje de basm ca: duhurile casei, fata si mama padurii, ciuma, ielele, joimaritele, marti seara, varcolacii, piticii, uriasii, strigoii, ursitoarele, stafiile, stima apelor, zanele, etc.

In cazuri mai rare, apar personaje din legendele hagiografice apocrife (Sisoe, Craciun, Sinpetru). Sisoe este ocrotitorul copiilor nou nascuti, pe care ii ameninta Avestita, "aripa Satanei"; Craciun este un mosneag stupid, care ii taie bratele sotiei sale pentru ca ar fi dat ajutor la nasterea lui Hristos; Sinpetru este patronul si stapanul lupilor, actionand in defavoarea oamenilor. Astfel, Dumnezeu apare in legendele romanesti ca o fiinta limitata in timp si spatiu, si ca forta si inteligenta creatoare. El este ulterior creatiei lumii, ca unul ce s-a nascut pe o frunza, pe cer, in fundul apelor (ca si Diavolul), dintr-un fluture, deci nu raspunde de insusirile bune sau rele ale lumii si isi proclama astfel inutilitatea. Isi partajeaza opera creatoare cu Diavolul, chiar atunci cand fiecare actioneaza opozitoriu, Dumezeu fiind creatorul lucrurilor bune, frumoase si utile, iar Diavolul al celor rele, urate si distrugatoare. Diavolul nu reuseste decat rareori in activitatile sale creatoare si atunci numai cu ajutorul unor fiinte batrane si sfatoase, ca albina sau ariciul. Figura Diavolului nu are nimic din insusirile apocaliptice pe care i le atribuise religia, ci este un biet personaj ridicol in insuficienta, rautatea si prostia lui nemasurata.

Legendele istorice, desi apeleaza si ele, la miraculos, in multe cazuri, pentru explicarea anumitor fapte, isi grupeaza continutul in jurul unui sambure real, care este un personaj istoric, o intamplare petrecuta aievea, un topos geografic concret. Daca in anumite cazuri particulare apar semnele miraculosului si fantasticului, intr-un mare numar de legende istorice continutul este complet purificat de asemenea elemente.

Din punct de vedere estetic, fantasticul este atat de inexplicabil legat de insasi definitia legendei, incat, daca s-ar crea legende si in contemporaneitate, ele nu s-ar putea lipsi de prezenta acestui element definitoriu. Aceasta demonstreaza  linia evolutiei interne a genului: ceea ce aparea candva ca explicatie a lucrurilor s-a transformat astazi in procedeu artistic, fantasticul fiind modalitatea estetica intrinseca realizarii genului.

In cadrul celor doua categorii stabilite mai sus, legendele se grupeaza dupa continut, putandu-se descoperi, in diversitatea lor aproape derutanta, o tematica relativ constanta. Aceasta tematica exprima intregul domeniu al cunostintelor si intereselor poporului, reflectand orizontul sau material si moral.

Nenumarate legende se refera la om, la facerea lui, dar mai ales la anumite insusiri neobisnuite pe care le au anumiti oameni (spani, cocosati, gusati); altele se refera la femei, la copii si mai cu seama la batrane.

Printre animalele care s-au bucurat de atentie sporita se numara pasarile, dar nu au fost omise nici insectele, nici celelalte vietuitoare marunte. In reliefarea insusirilor, legendele se apropie de simbolistica alegorica a fabulei si a povestilor animaliere ale Evului Mediu. Albina e harnica, ursul si-a pierdut coada din prostie, defect ce s-a perpetuat la toata specia. In ceea ce priveste geneza unor animale, a animalelor domestice, folositoare omului, ca oaia, vaca si cainele, ele sunt opera lui Dumnezeu, in timp ce animalele salbatice sunt creatii ale Diavolului (capra, lupul). Din zoologia populara nu lipsesc insa nici animalele fantastice, ca balaurul, zmeul sau scorpia.

Lumea vegetala este bine reprezentata si ea, insa mai putin arborii decat florile si decat plantele comestibile. Si aici se impune aceeasi observatie ca la reprezentarile genezei animalelor: cele utile, comestibile sunt produse divine, cele otravitoare, produse diavolesti. Tutunul de exemplu, sau urzica, nu pot fi decat opera diavolului. In anumite situatii, legenda urmareste sa puna in evidenta confruntarea dintre cele doua principii, diavolul fiind mereu cel care incearca din rasputeri sa distruga lucrarea lui Dumnezeu: el este creatorul spinilor de trandafir, a nodurilor bradului, al burienilor daunatoare etc. Marele numar de flori intrate in legenda demonstreaza locul important pe care ele le ocupa in viata poporului roman, atestand totodata sensibilitatea sa deosebita si dragostea pentru frumos. Legendele de acest tip nu sunt altceva decat comentariul epic al metaforei cuprinse in denumirile populare, ale respectivelor plante.

Alte legende au ca subiect mancarurile, bauturile, bolile si leacurile, norocul si ghinionul (napasta), diferite profesiuni, munca, banii, comorile etc.

O categorie aparte de legende incearca sa dea explicatii anumitor caracteristici geografice, in stransa legatura cu toponimia. Denumirea toponimica in aceste cazuri este condensarea legendei pentru uzul curent, iar legenda este pastrata pentru ocazii festive (nunti, botezuri, sarbatori religioase).