Proza poetica si esteta - mateiu I. Caragiale

Proza poetica si esteta.

Mateiu I. Caragiale

Ca E. Ionesco mai tarziu, Mateiu I. Caragiale (1885-1936) face avangarda prin ariergarda. E modernist, proustian, prin simbolism, decadentism, romantism.

Nuvela Remember a fost inceputa la 6 ani de la fixarea in timpul epic petrecut in spatiul berlinez, in 1913, publicata in revista in 1921, iar in volum in 1924.

Nuvela incepe cu referire la vise si se incheie sugerand ca e o istorie visata sau citita (textualizata, cum a intuit D. Tepeneag, cf. Actualitatea estetica a lui Matei Caragiale, in "Ramuri", nr. 1, 1966,) de narator.

Realitatea este prelucrata artistic prin reverie, ca la "oniricii" deceniului 7. Este produsa ca als ob oniric. Visarea confera autenticitate existentiala realului. 

Fiinta apare textualizata prin vedere, substituita de viziune, de visare, de capriciul hedonic al naratorului (autorului) visator.

Simbolul nu doar inlocuieste, el chiar contine realitatea, care ramane cunoscuta tainic, in ascuns.

Deghizarea personajului este tipic onirica, asadar ambigua nu doar in privinta sexului, dar si a speciei. Personajul trece drept un (im)posibil om-inger.

Personajul si universul sau sunt emanatii onirice. Ma mir ca Matei Calinescu, profund cunoscator al poeticii onirismului estetic (despre care intr-o scrisoare catre Tepeneag mentiona ca il preda studentilor sai din SUA) nu face referinta la precursoratul lui M. I. Caragiale (recunoscut de Tepeneag si Dimov), atunci cand noteaza ca personajul nuvelei este o persona, o "masca" a "reveriei lucide" (Matei I. Caragiale - recitiri, Biblioteca Apostrof, 2003, pp. 133-134) a naratorului, si nu un travestit, cum doar pare a fi.

Sub pecetea tainei investigheaza trei cazuri de disparitie. Sunt trei variatiuni pe aceeasi tema, narate in acelasi mod. A treia povestire inclusa a parut neterminata si au continuat-o, fiecare in felul sau,  Eugen Balan, Radu Albala, Alexandru George. Avem astfel un caz curios, unic, de supratextualitate, atat de putin frecvent in raport cu cele de inter- si chiar de intra-textualitate. Aceasta din urma este prezenta si la Mateiu I. Caragiale, care face referinta nu doar la textele altora - intertextualitate - dar si la cele proprii.

Textul este scris la persoana intai, reduplicata: naratorul, proiectie auctoriala si aristocratica intr-n personaj, repovesteste sau reproduce intamplarile conului Rache, care poseda o conditie sociala si profesionala stranie, oximoronica, de boier si detectiv.

Rolul esential al conului Rache este cel de narator al celor trei subiecte pe aceeasi tema, a disparitiei pecetluita de taina.

Una dintre ele, aceea a functionarului Gogu Nicolau ("parca l-a inghitit pamantul sau s-a inaltat la cer"), este o disparitie al carei mister ramane impenetrabil, asa cum se va intampla in unele dintre nuvelele lui M. Eliade. Neobisnuitul patrunde, inexplicabil, dar deplin, in plin obisnuit. Povestirea iese din concret (din enigma vietii) si se muta in inchipuire (in viata enigmei), in proximitatea ambiguitatii nealegorice, pseudo-simbolice si pseudo-parabolice (fara a patrunde propriu-zic pe acest teritoriu), ca in proza onirismului estetic (structural). Proza onirica sugereaza o poetica incastrata in text, in enunturi sau secvente metatextuale.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Seria de istorii, confesiuni, reflectii etc., Craii de Curtea-Veche, inceputa in 1916, aparuta in revista intre 1926-1928, iar in volum in 1929, face parte dintr-un proiectat ciclu, impreuna cu Sub pecetea tainei si nescrisul Soborul tatelor.

In 2000, la o ancheta a revistei "Observator cultural", cu participarea a peste o suta de repondenti dintre lectorii profesionisti, cartea a trecut din nou proba singularitatii, clasandu-se pe locul intai intre romanele romanesti ale secolului XX.

Analizele i-au discutat statutul speciei, de roman sau proza lirica. I-au refuzat statutul de roman canonic, pentru dominanta lirica, structura entropica, stilul artificial, poetizat, tipologiile atipice, marginale, bizare, amorale sau imorale.

Opera sfideaza canoanele structurale, de gen si specie, ca si pe acelea stilistico-retorice.

Autofictiune si fictiune cu cheie, ea succede si interfereaza multiple tipuri de discurs, de la poematicul vizionar la pamfletul inca transparent.

Naratiunea este livresca, dar, in pofida estetismului ei puternic, reflexivitatea metatextuala ramane mai curand absenta. 

Mateiu I. Caragiale placheaza realul pe himeric. Himerizeaza in marginea realitatii. Merge in cautarea existentei pe calea artei si a artei pe calea existentei.

Cartea este o expresie singulara a - cu un termen placut lui L. Dimov - "visatoriei" balcanice si bizantine. E opera de evazionism, onirism, fantasmare in miezul realului, autoreferentialitate, textualism (primul o va spune D. Tepeneag, cf. art. cit.), angoasa si plezirism. Ilustreaza, avant la lettre, un onirism estetic ezitant intre structurare si destructurare, romantism, suprarealism si luciditatea moderna, care ia visul drept canon literar, fictional.

Opera sintetica, lucida, poarta vizibil si enigmatic intuitia caracterul meta-epic. E meta-naratiunea unei naratiuni in cautarea ei insasi. Prin variabilitatea si sinteza formei si a limbajului, prin marea disponibilitate literara, opera aceasta, de un complex inter-, intra, supra- si sub-textualism (suspensia enuntarii), adevarat caleidoscop procedural de poetica a prozei, "plagiaza", citeaza, pastiseaza, parodiaza modele literare precedente, fiind la randul sau precursoare avant la lettre a postmodernismului, o forma de liberalism artistic.  

Naratologic, uzeaza de o dubla focalizare, alternativa. Nu este consecvent intradiegetica, analitica, autoscopica, nu mentine o perspectiva iesita din constiinta unui narator-personaj, ca in romanul poetic proustian.

Naratiunea confera o noua dispunere si functionalitate tuturor modurilor de expunere, redimensionandu-le pana la sugestia anularii lor.

Citim aici un roman al initierii conviviale, fara stricta demarcare a rolurilor de maestru si ucenic, initiator si initiat. Romanul paideic se deruleaza dupa principiul hazardului necesar, potrivit caruia nu se stie cine invata de la nu se stie cine, in pofida asocierilor si disocierilor intre personaje despartite prin constiinta experientei lor.

Timpul este calendaristic, istoric, prezent si trecut, dar si subiectiv, afectiv, mitic, fabulos. Rememorarea unui an, din toamna 1910 pana in toamna 1911, este inchisa in cercuri ale prezentului, interioare, dar si ale trecutului (de pana la veacul XVIII), in cercuri exterioare. Timpul cuprinde viata de o zi, cat un an, cat mai bine de doua secole, de la "rasaritul" la "asfintitul craior".

Craii au inteles pluivoc, ambiguu: lumesc (iubareti, cum sugereaza Pena Corcodusa), simbolic, sacru, biblic (magi de la rasarit, spune, disponibil la analogii,  naratorul), biologist (tineri, in acceptia lui Pirgu, care spune ca Poponel, homosexualul, el insusi tanar, umbla "dupa juni, dupa crai").

Crai mai poate insemna si liber pana la iresponsabilitate autodistructiva, imoralitate, amoralitate, cinism, fara limita clara intre socializare si individualism, intre comportamentul uman ori supra- si sub-uman. Sexualitatea extrema devine obisnuita: sado-masochism, bi- si homo-sexualitate, lesbianism, chiar si zoofilism.

Pirgu este realizat in cheie realista. Nu poarta masca de dandy, nici nu e nevoie sa fie demascat de altcineva, se expune nud. Violent de real, pariaza doar pe viata, in care il calauzeste pe narator. Pirgu e ubicuu, lui nu ii este nimic oprit.

Pantazi si Pasadia se alieneaza cu voluptate uneori amara. Nu sunt de-ai locului, raman straini. Au luptat cu realitatea defavorabila, fara scrupul asupra mijloacelor.

Pantazi e aristocrat parvenit prin concursul de imprejurari al falsificarii testamentului unei rude.

Pasadia este aristocratul cel mai afectat de prezent, duce ura de propriul neam pana la ura de sine si se pedepseste intorcandu-se din Occident la Bucuresti si arzandu-si opera memorialistica pentru a o sustrage, din consecventa, celor pe care ii dispretuieste definitiv. 

Naratorul este mai aproape de cei doi inadaptati, nu atat pentru ca este sedus de personalitatea lor, cat prin asemanare si aspiratia parvenirii imposibile la aristocratism. Naratorul isi dezveleste uneori partial sau total masca fictionala si lasa sa se vada figura autorului implicit, referindu-se, cu malitie oblica, la opere ale tatalui, dar si la poeziile sale.

Avem in textul Crailor nu doar toate nuantele si toate registrele de enuntare, dar si stiinta recombinarii lor. Luxuriant si lapidar, reflexiv si direct, inalt si coborat, mereu adecvat situatiei si emitatorului, discursul epic variat face sa vibreze intreg organul lingvistic.