Specii folclorice care aveau si o dimensiune ritualic-performativa

Intre manifestarile folclorice care aveau si o dimensiune ritualic-performativa vom avea in vedere, mai intai, carmina convivalia si naeniae. Carmina convivalia erau cantece de ospat, cu continut eroic, performate in vechime, asa cum rememoreaza unii autori din perioada istorica. Mitologemele trebuie de-camuflate, decriptate, extrase dintr-o diegeza pretins istorica (de fapt, o metanaratiune cu functie legitimanta, in acceptie postmoderna). Grefarea de elemente propriu-zis mitologice in corpul acestor legende e considerat un indiciu de influenta greaca: de pilda, descendenta divina a gemenilor Romulus si Remus, fii ai lui Marte si ai Rheaei Silvia. Sau dubla explicatie a disparitiei lui Romulus, furnizata de Titus Livius: s-a ridicat la ceruri, devenind zeul Quirinus (motivatie mitologica); a fost omorat de senatori (motivatie sau conjectura realista si demitizanta). Cultul eroilor, socoteste N.I. Barbu, nu a avut caracter religios la romani asa cum avea la greci. In schimb, romanii ar fi avut un simt foarte acut al valorii personale a omului (cf. P. Lejay, Histoire de la littératur latine des origines à Plaute, 1925, p. 187, apud Barbu, Op. cit., p. 42) Termenul virtus corespunde aproximativ grecescului areté, exprimand excelenta individuala, atingerea potentialului personal. Dar in cazul romanilor idealul acesta era mai accesibil, nu avea o dimensiune supraumana, ca sa spunem asa. Disparitatea mentalitara intre cele doua culturi e cu atat mai vizibila pe fondul afinitatii si al similaritatii lor profunde si funciare. Descoperirile arheologice confirma existenta cantecelor de ospat si implicit a ciclurilor epice, deci a unor forme pre-epopeice. Pe peretii unei camere funerare de pe Esquilin s-a descoperit o fresca reprezentand un moment din conflictul cu samnitii: predarea unei cetati sabine catre un comandant roman. Iar aproape de orasul etrusc Vulci exista o fresca si mai veche, infatisand scene din lupta pentru domnie dintre Tarquini si Servius Tullius.

Transcodarea iconica (vizuala) a prezumtivelor legende din care nu s-a pastrat nimic e folosita ca argument al existentei unei traditii epice eroice in faza arhaica a culturii latine. (cf. Barbu, Op. cit., p. 42) Pierre Grimal aminteste si ipoteza originii etrusce a cantecelor, confirmata, dupa multi analisti, de prezenta monumentelor figurate, dar o respinge, in favoarea "modelarii dupa cutumele elenice" a acestei prime versiuni de poezie narativa. Carmina convivalia trebuie sa fi continuat practica recitarii de catre aezi, asa cum o evoca si Homer in Odiseea (Odiseu la curtea feacienilor , Odiseea, VIII, 46 sq.). - cf. Grimal, Istoria, p. 56. Autorul recuza ipoteza romantica a cantecelor eroice ca preambul al epopeii sau istoriografiei. Daca existenta lor in epoca prealfabetica e incontestabila, influenta lor ulterioara ramane problematica, atata timp cat ne miscam exclusiv in spatiul conjecturilor, al supozitiilor sau chiar speculatiilor. Nu se mentioneaza de catre eruditi decat titlul a doua (presupuse) carmina convivalia: Carmen Priami si Carmen Nelei. Primul relata tribulatiile caderii Troiei iar celalalt, povestea gemenilor nascuti de Poseidon si crescuti in mod miraculos.

Poemele ar putea foarte bine sa dateze dintr-o epoca mai tarzie. Carmen Priami este citat de Varro (De Lingua Latina, VII, 28). Carmen Nelei e citat de Charisius 84 K; Festus. (cf. P.Grimal, p. 422)

In perioada clasica, augustana, Horatius elogia obiceiul stramosesc al cantecelor de ospat:

"inter iocosa munera Liberi

virtute functos more patrum duces

Lydis remixto carmine tibiis

Troiamque et Anchisen et almae

progeniem Veneris canemus."

(Carm. IV, 15, Lui Augustus, vv. 26 sqq.)

"asa ca-n zi de lucru noi si-n zi de sarbatoare,

de Liber reinsufletiti cu vesela-i licoare

si, dupa rituri, mai intai rugandu-ne la zei,

canta-vom apoi la un loc cu fii si cu femei,

cu glas, cu flaut lidian, in pilda parinteasca,

a capitanilor trecuti tarie barbateasca,

apoi de Troia vom canta, de al ei mult iubit

Anchise si de-al Venerei urmas preafericit." (tr. de D.C. Ollanescu)

Naenia (nenia). Asa-numitele "bocete" ale romanilor erau un amestec de elemente lirice si epice. Ele nu comportau doar exprimarea durerii, ci si lauda raposatului, in stilul retoricii epideictice. Caracterul codificat, ritualizat al acestor lamentatii trebuie sa fi facut din ele mai degraba ceva apropiat de elogiul funebru decat de efuziunea spontana si necontrololata de emotii pe care o asociem cu ideea de bocet. Scopul era in principal magnificarea raposatului, glorificarea lui prin relevarea meritelor, prin trecerea in revista a functiilor si a faptelor lui remarcabile. Extrovertirea caracteristica si gustul spectacular foarte pronuntat al romanilor trebuie sa-si fi spus cuvantul si in cazul acestor productii traditionale. Naenia era elogioasa si poetic-muzicala, fiind acompaniata la flaut, dupa cum arata Festus: "Naenia, carmen quod in funere laudandi gratia cantatur ad tibiam."

Se pare ca la inceput performerii au fost chiar rudele, pentru ca mai tarziu activitatea sa se profesionalizeze. Se angaja pentru acest rol o persoana anume numita praefica (un cuvant cu origine incerta, poate etrusca); cum cuvantul exista si in limba frigiana, s-a opinat ca si obiceiul si denumirea provin de la etrusci. Naenia se numea si divinitatea protectoare a muribunzilor. Obiceiul nu e specific perioadei arhaice. Ca specie traditionala, conexata unui ritual major (rit de trecere), naenia a persistat multa vreme. In Vitae Duodecim Caesarum (Octavian, 100), Suetonius ne spune ca la inmormantarea lui Augustus i-au cantat naenia copiii fruntasilor cetatii, la care s-a adaugat poporul. Seneca in Apokolokyntosis divi Claudii compune o naenia parodica, burlesca, pentru Claudius. Pe vremea lui Sidonius Apollinaris (sec.II e.n.), termenul naenia se folosea in legatura cu epitaful mortuar. In acelasi spirit de celebrare erau redactate si inscriptiile triumfale, de exemplu cea a lui Diulius de pe coloana rostrala. De asemenea, laudationes funebres, elogiile propriu-zise rostite la inmormantari. Cicero (Brutus si T. Livius (VIII; 40), au aratat ca acestea, folosite ca sursa de documentare, au fost o modalitate de a mistifica si falsifica istoria, pentru ca familia defunctului avea tendinta sa exagereze sau chiar sa fabuleze in privinta faptelor celui disparut. Cicero: "Si pe legea mea, asemenea elogii funebre sunt destule; familiile insesi le pastrau ca pe niste titluri de cinste si drept documente - atat pentru a le folosi la moartea cuiva din acelasi neam, cat si pentru a pastra amintirea gloriei proprii si a face sa straluceasca nobletea lor. De altfel, aceste elogii funebre au alterat mult istoria noastra. Caci s-au trecut in ele destule ispravi care n-au fost faptuite, false triumfuri, mai multe consulate, chiar si genealogii inexacte si presupuse treceri in randurile plebei, atunci cand oameni de conditie umila se strecurau intr-o familie nobila purtand acest nume; intocmai cum eu as afirma ca ma trag din Manlius Tullius, care era patrician si a fost consul impreuna cu Cervius Sulpicius in al zecelea an dupa alungarea regilor." (Brutus sive de illustribus oratoribus, in Cicero, Opere alese, vol.III, p.266 - tr. de T.Popa)

Teste de autoevaluare

Originile teatrului roman; primele manifestari in contextul ritualic.

Teatru si ritual; sincretismul codurilor. Posibilitati de abordare a genului teatral (antropologica, semiotica).