Retorica si poetica clasicimului latin

Retorica si poetica clasicimului latin

1. Preliminarii

Incepand cu secolul al II-lea a.C., dupa cucerire Greciei de catre romani (146 a.C.), retorii greci invadeaza Roma, datorita deschiderii elitei romane spre cultura greaca, importanta schimbare mentala mediata de cercul filoelen al Scipionilor. Incepand cu sec. I a.C. patrund la Roma stilurile retorice ale Orientului elenistic. In anul 93 a.C. se deschide la Roma prima scoala de retorica latina, infiintata de Lucius Plotius Gallus, pentru ca ulterior numarul acestor scoli sa creasca. Oratorii romani isi vor imparti optiunile intre cele doua curente retorice, de sorginte greaca, aticismul si asianismul. Aticismul preconiza o elocinta sobra, intemeiata pe logica, un limbaj precis si simplu, uneori chiar arid. Asianismul se concretiza intr-o elocinta abundenta in patos, in gestica, intr-un limbaj amplu si fastuos. In domeniul gramaticii, adica al interpretarii textelor literare, celor doua orientari retorice le corespund doua orientari filosofico-lingvistice: analogia si anomalia: cea dintai este ostila inovatiilor lexicale, fiind partizana al unei limbi purificate, sistematizate prin norma (lex, norma), in care innoirile, atunci cand sunt necesare, se cuvin a fi realizate pe baza experientei lingvistice deja acumulate; cea de-a doua este o promotoare a inovatiei, a ideii ca uzul comun (usus, consuetudo) sta la baza transformarii limbii. Fiecare dintre cele doua tendinte, atat retorica cat si lingvistica, a avut in mediul roman adeptii sai: un cunoscut aticist a fost Marcus Iunius Brutus, important retor si filosof; retorul Hortensius, rivalul lui Cicero, si Macena au fost asianisti; Cicero, la inceput asianist, va asuma apoi in teoria retorica o pozitie de mijloc, de influenta rhodiana, fiind un cunoscut admirator al retorului Molon din Rhodos. 

In ce priveste aderenta la unul dintre curentele analogist sau anomalist, Caesar a fost un partizan declarat al analogiei, in legatura cu care a scris si tratatul „De analogia”, astazi pierdut, iar Cicero s-a declarat un adept al anomaliei; intre ei, pe o pozitie de mijloc s-a situat M.Terentius Varro, cunoscutul erudit roman, autor a peste 70 de lucrari pe probleme de retorica, lingvistica, istorie literara, filosofie, religie, antichitati, agricultura, navigatie (dintre care s-au pastrat fragmentar De re rustica si De lingua latina).

Concomitent, se contureaza o miscare poetica de factura alexandrina, inclinata insa spre echilibrul care caracterizeaza, in principiu, clasicismul latin.

2. Retorica latina. Cicero si Quintilian

2.1. Marcus Tullius Cicero

Cel mai vechi tratat latin de retorica este Rhetorica ad Herennium, alcatuit in 86 sau 85 a.C. de un autor ramas anonim (i-a fost atribuit lui Cicero sau unui Cornificius). Autorul pare a-i fi cunoscut temeinic pe retorii greci si lucrarea sa reflecta incercarea de a armoniza experienta oratorica romana cu eruditia retorica greaca, de a adapta necesitatilor romane zestrea culturii si retoricii grecesti. De la retorii greci autorul tratatului preia termenii tehnici, diviziunile si subdiviziunile genurilor retorice si intregul arsenal de reguli. El se distanteaza insa de modelele sale teoretice in ce priveste subiectul discursului si sursa figurilor de stil, ambele fiind de sorginte romana, respectiv istoria si realitatea romana a vremii si autorii latini, in special Ennius si Plaut.

Tratatul acesta este contemporan cu prima lucrare retorica a lui Marcus Tullius Cicero, tratatul  De inventione, in 2 carti, scris in 86 a.C., la varsta de 20 de ani, o meditatie asupra rolului elocintei si al oratorului in cetatea romana, meditatie care se va finaliza in timp printr-o doctrina retorica proprie.

In De inventione, Cicero afirma ca elocinta, dublata de intelepciunea pe care o confera oratorului filosofia, este manifestarea suprema a ratiunii umane, modalitatea de a-i aduce omului implinirea ca fiinta sociala. Scopul elocintei este sa convinga prin vorbire (persuadere dictione), in cele trei genuri sub care se manifesta: 1. genus iudiciale, constand in aparare sau acuzare in fata unei instante de judecata; 2. genus deliberativum sive politicum, constand in dezbaterea unei importante probleme de interes civil; genus demonstrativum sive epidicticum, constand in elogierea unei persoane in viata sau defuncte. Tot aici, Cicero prezinta etapele elaborarii unui discurs: 1. inventio (gasirea <invenire argumentelor pentru fiecare cauza pledata ei); 2. dispositio (aranjarea <disponere partilor discursului); elocutio (eloqui, stilizarea si ornarea expresiei, in sensul adaptarii ei la tema tratarii); 4. memoria (invatarea discursului si a elementelor de amplificare a lui; 5. actio sau pronuntiatio (pronuntarea discursului , insotita de gesturi si inflexiuni ale vocii). Despre aceasta ultima etapa a demersului oratoric, actio (actiunea, asemanatoare prestatiei actoricesti), Cicero va spune si in De oratore (III, 56, 213) ca „are un rol cu adevarat preponderent in arta oratorica. Fara ea, nici cel mai mare orator nu ar avea nici o valoare, insa un orator mediocru care ar poseda acest dar, ar putea castiga adesea cele mai mari favoruri.” Si oratorul grec Demostene, intrebat ce era mai important in elocventa, ii acorda actiunii locul intai, al doilea si al treilea. In acelasi mic tratat, Cicero identifica si partile unui discurs: 1. exordium, cu cele 2 componente: a) prooimion si b) captatio benevolentiae; 2. narratio (expunerea faptelor); partitio (diviziunea argumentarii); 4. confirmatio (argumentarea propriu-zisa); 5. reprehensio (respingerea argumentelor adversarului); 6. conclusio sau peroratio (incheierea).

Inca de la acest prim tratat de retorica, Cicero initia o polemica pe care o va aprofunda in tratatele de maturitate cu profesorii de retorica din Roma care reduceau educatia oratorica la impunerea unui fel de retetar, din convingerea ca doar regulile teoretice (ars, artificium) ar crea elocventa. „Nu elocventa s-a nascut din retorica, ci retorica din elocventa” va spune el in De oratore (III, 15, 57 – non eloquentiam ex artificio sed artificium ex eloquentia natum <esse>.

In opinia sa rolul preceptelor retorice nu poate fi decat acela de a disciplina si potenta inzestrarea nativa a oratorului (ingenium). Cicero discrediteaza in acest fel vechea conceptie potrivit careia, spre deosebire de poet care „se naste” ca atare (poeta nascitur), oratorul „se face” (orator fit) numai prin insusirea regulilor codificate de tratate. Pe de alta parte, Cicero va polemiza si cu retorii de orientare asianica care puneau accent pe ingenium, mai putin pe ars, intrucat, fiind de parere ca oratorul care conteaza mai mult pe instinctul sau natural va urmari in discurs un scop preponderent afectiv, mai putin unul argumentativ. Prin urmare, educatia unui orator consta, in opinia lui Cicero, nu doar in asumarea artei retorice (de arte loqui), ci mai cu seama in valorificarea ei in discurs (ex arte dicere). Retorica este deci instrumentul necesar sporirii eficientei elocventei naturale (eloquentia naturalis ingenium), un instrument capabil sa-l ridice pe homo loquens la rangul de homo eloquens.

Dupa mai bine de 30 de ani, dupa o ampla experienta a forului, Cicero revine asupra proiectului sau de tinerete de a alcatui un corpus retoric latin si redacteaza pana in 44 a.C. sase tratate: 1. De oratore, in 3 carti, conceput ca un dialog intre marii oratori romani care i-au servit si lui ca modele, M.Antonius (bunicul triumvirului) si Licinius Crassus, pe tema calitatilor si a cunostintelor necesare oratorului pentru a atinge idealul de summus et perfectus orator; 2. Partitiones oratoriae, un dialog intre Cicero si fiul sau Marcus, de fapt un mic manual destinat a-i initia pe tineri in arta vorbirii; Brutus (cu subtitlul sive de claribus oratoribus adaugat in 1531 de umanistul Flavio Biondo), un dialog intre Cicero, Brutus si Atticus, in care se face o incursiune in istoria elocintei grecesti si romane, fiind trecuti in revista si caracterizati concis, dar foarte realist, peste 200 de oratori; Cicero prezinta aici propria sa evolutie ca orator precum si idealul sau retoric, de influenta rhodiana, de a imbina armonios elementele pozitive ale retoricii aticiste si asianice, care-si disputau intaietatea in acea vreme; 4. Orator – tratat dedicat lui Brutus, pe care incerca sa-l scoata de sub influenta aticismului; reitereaza ideea importantei filosofiei in formarea oratorului si idealul ciceronian de elocinta; 5. De optimo genere oratorum, pune problema stilului retoric, sub rezerva ca nu doar inaltele calitati stilistice trebuie sa-l caracterizeze pe orator; 6. Topica, o mica lucrare dedicata jurisconsultului Trebatius, pe problema „locurilor comune” (gr. tópoi – lat. loci communes) utilizabile in alcatuirea discursurilor.

In aceste tratate sunt formulate si mereu reluate cateva idei importante cu privire la:

1. Calitatile unui orator desavarsit: a. talentul nativ (ingenium, natura); b. vocatia, pasiunea (ardor) si c. o solida cultura generala (studia), din care sa nu lipseasca filosofia, dreptul civil, istoria, poezia si chiar arta dramatica: „unui orator trebuie sa-i pretindem ascutimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea apropiata de cea a poetului, memoria juriscinsultului, vocea tragedianului si, as spune, gestica unui actor celebru. De aceea nu e de gasit nimic mai rar pe lume ca un orator desavarsit” (De oratore, I, 28, 128); un asemenea orator este, in opinia lui Cicero, prototipul personalitatii umane in general si al cetateanului roman in special.

2. Indatoririle oratorului – in aceasta privinta, Cicero incearca sa fie un moderator intre retorica asianica, care pretindea oratorului mai putin apelul la ratiunea cat la afectivitatea auditorului si retorica aticista, care-i cerea oratorului sa se lase condus doar de ratiune, convingandu-si publicul prin logica si claritatea ideilor, printr-un stil sobru, lipsit de metafore. Cicero inclina totusi, inca de la inceputul carierei sale oratorice, spre asianism, asa cum se poate vedea in definitia data de el oratorului si indatoririlor acestuia: „Va fi deci elocvent, cel care in for si in procesele de drept civil va vorbi in asa fel incat sa dovedeasca (ut probet), sa desfateze (ut delectet), sa induplece (ut flectat). A dovedi tine de necesitate, a desfata de placere, a indupleca de victorie, caci dintre toate, singura induplecarea are cea mai mare putere in castigarea proceselor.”(Orator, 21, 69). Cele trei indatoriri ale oratorului sunt aceleasi in toate tratatele ciceroniene, doar termenii (verbele/difera: 1.argumentarea logica si rationala (probare, docere); 2. desfatarea auditorului prin implicarea sa simpatetica: (delectare, placere, conciliare); impresionarea afectiva a auditoriului cu mijloacele pateticului (flectere, movere, permovere), aceasta din urma fiind considerata de Cicero cel mai eficient instrument in obtinerea unei decizii favorabile in instanta.

Celor trei indatoriri ale oratorului le corespund trei stiluri oratorice (genera dicendi): genus subtile, potrivit in argumentare, genus modicum, necesar delectarii auditorului, genus vehemens (patetic), indispensabil induplecarii. Cele trei stiluri, trebuie imbinate pe parcursursul discursului, considera Cicero, prin adecvarea (lat. decōrum=gr. prépon) la partile acestuia si la circumstante.

Lucrare: Analizatorul gustativ Lucrare: Organitele celulare

Calitatile stilului oratoric – exprimarea in termeni alesi (ornate dicere), proprie oratorului, este definita de Cicero ca vorbire nuantata, explicita, cu belsug de cuvinte, cu folosirea, ca in poezie, a clausulelor ritmice; pe Cicero il preocupa modalitatile expresive la care poare recurge oratorul „pentru a da stralucire si eleganta cuvantarii (ad illustrandam atque exornandam orationem – De oratore, III, 38, 152): intrebuintarea unui cuvant neobisnuit (inusitatum verbum), a unui cuvant nou creat (novatum verbum), a unui cuvant cu sens metaforic (translatum verbum). Claritatea (perspicuitas) stilului oratoric este una dintre calitatile sale de baza, evidenta in toate partile discursului, dar mai cu seama in naratiune, deoarece ea infatiseaza faptele sau circumstantele pe baza carora se constituie discursul; in De oratore (II, 19, 83), Cicero insista asupra importantei claritatii in aceasta parte a discursului si a evitarii obscuritatii; calitatile naratiunii, spune el, trebuie sa fie: brevitas (concizia), perspicuitas (claritatea), probabilitas (verosimilitatea).

Dintre tratatele retorice ciceroniene, De oratore este considerata o culme a intregii sale meditatii cu privire la problemele retoricii[1].

Cicero statueaza aici, in descendenta ideilor lui Aristotel vastitatea domeniului de aplicabilitate al retoricii: bene dicere, quod est scienter et perite et ornate dicere, non habet definitam aliquam regionem, cuius terminis saepta teneatur (II,5 - arta oratoriei, care inseamna a vorbi cu stiinta, indemanare si eleganta, nu are un domeniu stabilit, in ale carui limite sa fie tinuta inchisa). Cicero a declarat de altfel ca ii este binecunoscuta conceptia aristotelica privitoare la retorica si ca ii acorda maxima importanta. Spre deosebire de Aristotel, dorinta lui Cicero e sa faca din retorica un fel de stiinta primordiala nefiind de acord cu statutul ei de copie imperfecta a dialecticii si analiticii.

2.2. Marcus Fabius Quintilianus

Peste mai bine de 100 de ani de la publicarea ultimelor tratate retorice ciceroniene, in 93 p.C., apare lucrarea lui Quintilian, Institutio oratoria (Formarea sau Educatia oratorica) in 12 carti, dedicata educarii viitorului orator, in conditiile unei grave decadente a elocintei romane, de care nu ostenesc sa se planga si contemporanii sai, Tacitus (Dialogus de oratoribus) si Petronius (Satyricon). Intr-un tratat pierdut, De causis corruptae eloquentiae (Despre motivele decaderii elocintei). Quintilian incrimina manierismul practicat in scolile retorilor, indepartarea elocintei de nevoile forului, preconizand revenirea la o elocinta de inspiratie clasicizanta. Profund indatorat prestigioaselor sale modele, in primul rand lui Cicero, Quintilian, ca reprezentant al celui de-al doilea clasicism, va infaptui o sistematizare a educatiei retorice clasicizante, incercand sa demonstreze cum trebuie format un orator, care sa fie in acelasi timp si clasic si modern.

Ca si Cicero, Quintilian crede ca formarea oratorului nu se putea margini la asimilarea mestesugului elocventei (ars), pledand pentru instruirea complexa, plurivalenta, care sa conduca progresiv la performanta. El crede in virtutile experientei (usus) si ale studiului (doctrina), fara a contesta harul natural (ingenium), dar acorda acestuia o pondere diminuata fata de cea pe care i-o atribuise Cicero.

Quintilian confera o importanta sporita dimensiunii tehnice, regolistice, a artei oratorice si diminueaza rolul formativ al filosofiei, atat de insistent reliefat de Cicero. Si in vremea sa, cele doua stiluri retorice, aticismul si asianismul, continuau sa-si dispute intaietatea, cu un sensibil avantaj al celui de-al doilea. Quintilian ii reproba atat pe aticisti cat si pe neoasianisti, adeptii stilului nou in literatura, pe care l-au ilustrat Tacitus si Seneca. El se declara adeptul unei orientari stilistice medii, de sorginte ciceroniana, lipsita de redundanta si sofisticarea asianica, dar si de austeritatea exagerata si arida a aticistilor.

Principalele idei teoretice ale lui Quintilian sunt concentrate in cartile a 8-a si a 9-a, dedicate stilului, in care este configurata o teorie a stilului care transcende granitele elocintei. Se pleaca de la premisa ca „eleganta si frumusetea vorbirii pune in evidenta insasi personalitatea oratorului” (VIII, 3, 3). Aceasta frumusete, precizeaza apasat Quintilian, „sa fie viguroasa, plina de putere si demnitate, sa nu se caute afectarea rafinata si molesita, nici culoarea ce se obtine prin dresuri, ci sangele si forta sa-i dea stralucire.”(VIII, 3, 6). Eleganta stilului, afirma Quintilian, trebuie variata dupa natura subiectului, dupa apartenenta la unul dintre cele trei genuri retorice, deliberativ, judiciar sau demosntrativ. Ca si la Cicero, conceptul decōrum (adecvarea) are la Quintilian un rol major in transpunerea argumentarii retorice in expresie, faza cunoscuta sub numele de elocutio. Frumusetea si claritatea stilului constau, dupa Quintilian, in cuvinte si in gruparea lor. Cuvintele, in taxinomia lui Quintilian, sunt: proprii, nou create si metaforice. Cuvintele proprii, spune el dau expresiei un farmec special si datorita vechimii lor, dar recomanda folosirea moderata a arhaismelor, pentru ca abuzul sa nu duca la afectare. Cuvintele noi in limba latina sunt in mare parte imprumutate de la greci, spune Quintilian, datorita posibilitatii mai mari a limbii grecesti de a crea cuvinte. El isi indeamna insa contemporanii sa nu ezite in crearea cuvintelor, recomandand totusi o anume precautie.

In privinta gruparii cuvintelor, Quintilian contureaza cateva reguli: sa se evite: cacofonia, inteleasa ca imbinare a unor cuvinte din care rezulta un sens obscen (e.g. cum notis = cu explicatii, fiind pronuntat cunnotis, sugereaza cuvantul cunnus care desemna organul sexual feminin), elipsa (éleipsis), tautologia (tautologhía – alaturarea cuvintelor sinonime), macrologia (macrologhia – lungirea frazei mai mult decat trebuie: e.g. Solii, neobtinand pacea, s-au intors indarat, acasa, de unde venisera), pleonasmul (pleonasmós – impovararea stilului cu vorbe de prisos: e.g. Eu am vazut cu ochii mei), reaua afectare (kakozelía – tot ce se spune altfel decat e natural, necesar sau suficient), sardismul (sardismós – amestecarea dialectelor - in expresia oratorica consta in asocierea cuvintelor maiestuoase cu cele umile, a celor arhaice cu cele noi, a celor poetice cu cele vulgare). Intre cele dintai frumuseti ale stilului, Quintilian enumera enárgheia (scoaterea in evidenta) in care dupa parerea sa a excelat Cicero; un rol important pentru „luminarea ideilor” au la Quintilian comparatia (eikós), emfaza (émphasis – figura prin care autorul lasa sa se inteleaga mai mult decat o spun cuvintele), brahilogia (brachyloghía – vorbirea concisa).

Cap.6 al cartii a 8-a este rezervat tropilor: tropul (trópos) este definit de Quintilian drept „mutarea iscusita a unui cuvant sau a unei expresii din intelesul sau propriu intr-un alt inteles”. Sunt discutati, cu exemple din autori latini, urmatorii tropi: metafora (gr. metaphorá – lat. translatio), „tropul cel mai frecvent si cel mai frumos”, a carui intrebuintare moderata si potrivita da stralucire cuvantarii: „Stilul sublim se datoreaza indeosebi metaforelor indraznete, aproape hazardate, prin care sunt animate lucrurile neinsufletite”; sinecdoca (synecdoché – exprimarea mai multor lucruri printr-unul singur, intreg prin parte, gen prin specie, ceea ce urmeaza prin ceea ce precede sau invers; metonimia (metonymía – punerea unui cuvant in locul altuia – obiectul descoperit redat prin descoperitorul sau, obiectul posedat prin posesor, cauza prin efect); antonomasia (antonomasía – folosirea unui epitet in locul unui substantiv: ex. Arpinatul pentru Cicero, originar din Arpinum; calitatea dominanta in locul persoanei: tatal zeilor si regele oamenilor pentru Iuppiter; principele elocintei romane pentru Cicero); onomatopeea (onomatopoiía), catahreza (katáchresis – lat. abusio – folosirea unui termen apropiat pentru o notiune care nu are termen propriu: paricid pentru orice ucigas: de mama, tata, frate etc.); metalepsa (metálepsis – lat.transumptio, frecventa mai ales in comedii, caracterizata prin legatura de sens intre doi termeni: ex. Catus ( intelept in dialogul sabin) sa fie numit doctus (intelept); Verres (= porc) sa fie numit sus; urmatorii sunt tropii folositi nu pentru claritate, ci pentru ornament: epitetul (ep theton – lat. appositum sau sequens – care insoteste) – daca poetii il pot folosi cu conditia sa se potriveasca cuvantului insotit (dinti albi) „la un orator, spune Quintilian, epitetul, daca nu adauga ceva este de prisos” (adauga ceva, daca fara el, ideea ar avea mai putina vigoare); alegoria (allegoría – lat. inversio) – da alt sens cuvintelor, uneori chiar opus, constand intr-o insiruire de metafore; alegoria in care trebuie inteles contrariul, este ironia (eiróneia – lat. illusio); hyperbaton-ul (hyperbatón – lat.transgressio – indepartarea determinantului de cuvantul determinat), anastrofa (anastrophé – lat. reversio – inversarea ordinii cuvintelor), perifraza (períphrasis – lat. circumlocutio – expunerea mai ampla, se numeste perifraza cand e frumoasa, cand nu devine o perisologhia – vorbire inutila), hiperbola (hyperbolé – exagerarea eleganta a unui adevar).

In cartea a IX-a, Quintilian vorbeste despre figuri (figurae), pe care le clasifica in a. figuri de sens sau cugetare si b. figuri de cuvinte.

a.In prima categorie enumera: interogatia, disimularea, anticiparea sau prolepsa (lat. anticipatió gr. prólepsis – utila in exordiu, pentru prevenirea obiectiei adversarului), comunicarea (communicatio – cand cerem sfat chiar de la adversari sau lasam pe seama lor aprecierea unor lucruri), exclamatia (exclamatio), paresia (gr. paresía – lat. licentia – vorbire sincera, prin care se poate obtine favoarea pentru cel invinuit), prosopopeea (prosopopoiía – personificarea, interventia imaginara a personajelor), apostrofa (apostrophé), punerea sub ochi (lat. Cicero sub oculos subiectio – gr. hypotýposis – evocarea unei imagini prin termeni atat de expresivi, incat da impresia de realitate), ironia – figura, deosebita de ironia – trop, pentru ca opozitia nu e doar intre cuvinte, ci intre gandire si forma de expresie, inclusiv ton (o inlantuire de ironii-trop poate forma o ironie-figura), aposiopeza (gr. aposiopesis – lat. reticentia – trecerea sub tacere a unui fapt);

b.In a doua categorie, Quintilian enumera:

- folosirea infinitivului ca substantiv: istud vivere (acest trai)

- folosirea prezentului pentru perfect

- folosirea comparativului pentru pozitiv

- folosirea pluralului pentru singular

- intreruperea frazei printr-o explicatie suplimentara– figura numita parénthesis (=incidenta)

- repetitia unui cuvant la inceputul propozitiei (anafora) sau la sfarsitul ei (epifora)

- repetarea aceluiasi cuvant la forme diferite (gr. polýptoton); similitudinea desinentelor cazuale: homoióptoton

- polysendeton, asyndeton (prezenta excedentara sau absenta conjunctiilor)

- gradatia (gr. klimax – lat. gradatio)

- zeugma (gr. zeugma = legatura, constand in folosirea aceluiasi verb cu doua complemente, avand sensuri diferite)

- antiteza (gr. antíthesis – lat. contrapositum)

- realizarea unor propozitii de aceeasi dimensiune (isókolon)

Quintilian isi incheie lucrarea cu o exhortatie, ce contine un adevarat elogiu al elocintei: „Sa ne indreptam asadar, din tot sufletul spre maiestatea necontestata a elocintei, caci zeii nemuritori nu au daruit ceva mai de seama oamenilor; fara de ea totul e mut: prezentul e lipsit de lumina, posteritatea de amintire”.

Poetica latina: Quintus Horatius Flaccus

Cea mai importanta si mai ampla dintre epistolele lui Horatius, Epistula ad Pisones, in 476 de versuri, este o sinteza a patrimoniului de doctrine si experiente literare de pana atunci. In intentia autorului ea este o epistola didactica, servind initierii tinerilor frati Pisones in tehnica artei dramatice in special si a artei poetice in general. Lucrarea va fi recunoscuta si denumita ulterior o ars poetica, de catre Quintilian: Horatii de arte poetica liber (Institutio oratoria, VIII, 3, 60).

Data compunerii este incerta, dar majoritatea exegetilor moderni inclina sa o plaseze intre alte doua scrisori cu tematica de arta literara, Epistula ad Florum (~ 20 a.C.) si Epistula ad Augustum (~14-13 a.C.), deci redactarea scrisorii s-ar fi petrecut cel mai probabil in anul 15 a.C.[2]

Mult comentata a fost si identitatea destinatarilor scrisorii: pare sa fie vorba de fii lui Lucius Calpurnius Piso, om politic, iubitor si protector al artelor, al carui parinte a fost prieten cu grecul Filodem din Gadara, traitor o vreme la Herculanum, unde s-a descoperit vila dotata cu o faimoasa biblioteca, ambele proprietatea lui Lucius Calpurnius Piso Caesoninus (tatal), care le pusese la dispozitie filosofului si poeticianului grec aici era se pare, sediul unui cenaclu literar, patronat de proprietarul roman, rafinat om de cultura.

Este evidenta in aceasta celebra scrisoare raportarea la teoreticienii greci ai poeticii, incepand cu Aristotel, a carui Poetica nu e insa cert ca Horatius a cunoscut-o direct, mai probabil prin intermediul teoreticienilor mai recenti de orientare peripatetica. Fara raportarea la Aristotel ar ramane neinteles interesul aproape exclusiv aratat de Horatius genului dramatic, pe care el nu l-a cultivat si care in epoca lui Augustus era ca si inexistent in productia literara romana.

In ce priveste sursa peripatetica a lui Horatius, Porphyrios, principalul scoliast al poetului, il indica pe Neoptolemos din Parion, cunoscut lui Horatius prin intermediul criticii facute operei acestuia de Filodem din Gadara in Peri poiemáton (cartea a V-a). Intr-adevar, atat planul poeticii horatiene cat si principalele sale idei sunt indatorate, in buna masura, lui Neoptolemos.

Egala importanta acordata de acesta si, in general, de teoreticienii epocii elenistice, talentului (physis, dynamis) si mestesugului (techné), dusese la tratarea lor egala in cuprinsul lucrarilor teoretice, divizate in 2 parti principale: 1. to poiein = ars si poietés artifex; impartirea se regaseste si la Horatius, in a carui epistula, ars este tratata in versurile 1-294, artifex in versurile 295-476. Opinia lui Horatius in aceasta privinta este concentrata in versurile 409-410: Ego nec studium sine divite vena, /nec rude quid prosit video ingenium (Eu nu vad la ce foloseste nici mestesugul fara vana bogata <a talentului>/ nici un talent neslefuit). Mai mult, interesul acordat deopotriva continutului (hypóthesis) si formei (lexis, synthesis tes lexeos), de Neoptolemos, dusese la impartirea componentei dedicata mestesugului, in 2 subdiviziuni: poiesis – dedicata subiectului tratat si poiema – tratarii lui; in Ars poetica, versurile 1-41 au ca obiect res, argumentum (echivalentele gr. hypothesis), iar versurile 42-294- au ca obiect ordo sau facundia (~ synthesis tes lexeos, lexis).

La fel de evidenta este si identitatea opiniilor celor doi autori in ce priveste scopul sau menirea poeziei: Neoptolemos, ca orice peripatetician (adept al lui Aristotel), recunostea ca poezia trebuie sa si desfete, sa si instruiasca; si la Horatius este recurent acest dublu scop utilitar (prodesse = a fi de folos; monere = a sfatui) si estetic (delectare = a desfata): aut prodesse volunt, aut delectare poetae (v.333); omne tulit punctum, qui miscuit utile dulci /lectorem delectando pariterque monendo (v.343-344).

In legatura cu atingerea placutului si a utilului in poezie, Neoptolemos afirmase ca ea ii desfata pe ascultatori si e de folos privitorilor, cu alte cuvinte placerea e produsa auzului de cuvinte si ritm, iar folosinta de cele infatisate privirii, de continut.

Atingerea scopului utilitar, instructiv al poeziei, depinde in primul rand de continut; in acest sens, Neoptolemos recomanda folosirea faptelor intamplate (ta prágmata), a celor verosimile (ta plasmata), dar, mai ingaduitor decat Aristotel, el admitea si recursul la cele mai putin verosimile (mýthoi). Si la Horatius, poetul, ca doctus imitator, e dator in primul rand sa urmareasca atent pilda vietii si a obiceiurilor pentru a crea personaje reale: respicere exemplar vitae morumque iubebo/doctum imitatorem et vivas hinc, ducere voces (v.317-318) – (voi recomanda ca imitatorul intelept sa ia seama la pilda vietii si a obiceiurilor si sa desprinda de aici cuvinte insufletite). Recomandarea lui Horatius o reproduce pe cea a lui Cicero, din De republica, IV, 13, cu privire la comedie ca imitatio vitae, speculum consuetudinis (imitatie a vietii, oglinda a obiceiurilor). Poetul latin admite, ca si sursa sa, recursul la elemente plasmuite, imaginate (ficta), cu conditia ca acestea sa fie verosimile: ficta voluptatis causa sint proxima veris (v.338- cele <chipurile> nascocite de dragul placerii sa fie cat mai aproape de cele reale). In gandirea sa, nici fabulosul (fabula) nu e scutit de obligatia de a fi verosimil: ne quodcumque volet poscat sibi fibula credi (v.339 – nici chiar mitul sa nu ne ceara sa credem orice va voi el).

De retinut la Horatius, in versul citat anterior, calitatea de doctus pretinsa poetului imitator, in directa filiatie cu instruirea enciclopedica ceruta de Neoptolemos. Retinem si indemnul adresat tinerilor poeti latini de a-i studia zi si noapte pe autorii greci, pentru a-si forma o experienta la scoala marilor modele: vos exemplaria Graeca/ nocturna versate manu, versate diurnal (v. 268-269). In ce priveste cuvantul imitator, prin folosirea lui este implicita recunoasterea naturii imitative a poeziei, chiar daca Horatius nu trateaza explicit aceasta problema. Anterior scrierii acestei epistole, Horatius afirmase in Satira I, 4, importanta talentului si a inspiratiei divine drept conditii de fiintare a unui poet: Ingenium cui sit, cui mens divinior atque os/magna sonaturum, des nominis huius honorem (v.43-44 – Celui ce are talent, gand inspirit si un glas vestitor de fapte mari, sa-i acorzi cinstirea acestui nume). Intre poeta-vates prefigurat aici si doctus imitator din Ars e o schimbare de mentalitate in sensul accentuarii importantei facultatilor rationale fata de cele mistice.

Tot pentru atingerea scopului utilitar, Horatius considera importanta unitatea de continut a operei literare, pe care o pretindea si Aristotel atunci cand compara opera de arta cu un organism viu, in care fiecare membru isi are un loc al sau si impreuna asigura viata; coerenta si simplitatea provenita din adaptarea partilor la intreg sunt si exigente horatiene: denique sit quod vis, simplex dumtaxat et unum (v.23) – la urma urmei fie ceea ce vrei numai sa fie simplu si unitar).

O alta exigenta horatiana este alegerea subiectului pe potriva puterilor fiecarui autor, de aici decurgand in chip firesc si tratarea continutului intr-o izbutita forma artistica: Cui lecta potenter erit res/ nec facundia deseret hunc nec lucidus ordo (v.40-41 – Celui ce isi va fi ales continutul dupa puterile lui, nu-i va lipsi nici usurinta exprimarii, nici limpedea ei structurare); afirmatia este formulata si in spiritul exigentei lui Cato Maior: rem tene, verba sequentur.(stapaneste subiectul, cuvintele vor veni de la sine).

In ce priveste claritatea expresiei, la fel ca predecesorii sai, Horatius o vedea decurgand din folosirea termenilor comuni, dar si a celor nou creati. In Satira I, 4, Horatius nu recunostea calitatea de poet, celui ce foloseste doar cuvinte din vorbirea comuna: neque, siqui scribat uti nos/ sermoni propiora, putes hunc esse poetam (v.41-42 – sa nu crezi ca cel ce foloseste, ca mine, in scris cuvinte prea apropiate de limba conversatiei este poet); in Ars poetica, el admite repunerea in circulatie a unor arhaisme, si folosirea neologismelor de origine greaca, recomandand in ambele privinte masura:

In verbis etiam tenuis cautusque serendis

dixeris egregie, notum si callida verbum

reddiderit iunctura novum. Si forte necesse est

indiciis monstrare recentibus abdita rerum et

fingere cinctutis non exaudita Cethegis

continget (dabiturque licentia sumpta prudenter

et nova fictaque nuper habebunt verba fidem si

Graeco fonte cadent parce detorta. (v.46-53)

(Prin insirarea prudenta si-aleasa a cuvintelor capeti

Mare distinctie-n scris daca printr-o-mbinare maiastra,

Faci dintr-un termen uzat unul nou. Daca este nevoie

Sa exprimam cu noi semne idei pana-atuncea ascunse,

Sa faurim chiar cuvinte de care Cethegii-n tunica

N-au auzit, si licenta-i admisa cand e cu masura;

Vorbele noi nascocite-or sa aiba candva o valoare,

Daca venind din izvoare grecesti sunt usor mladiate

– trad.Ionel Marinescu).

Intrucat poezia dramatica il preocupa pe Horatius in chip deosebit, merita retinute cateva indicatii speciale in aceasta privinta:

- Dupa pilda lui Homer, Horatius ii sfatuieste pe tinerii dramaturgi (v.140) sa nu intarzie intrarea in materie, asa cum si acesta nu o facuse, incepandu-si epopeea (Iliada) ab ovo (de la oul Ledei, din care se nascuse Elena, cauza razboiului purtat de greci cu troienii), ci povestind faptele din ultimul an al razboiului;

- Drama sa nu aiba mai mult sau mai putin de 5 acte (v.189-190) – la Aristotel nu apare aceasta cerinta, e probabil ca regula celor 5 acte este o creatie elenistica; de fapt erau trei acte (epeisódia), precedate de un prolog (prólogos) si urmate de un epílogos sau éxodos.

- Deznodamantul sa fie urmarea fireasca a actiunii (v.191-192).

- Data fiind dificultatea de a crea tipuri si caractere noi, Horatius indica drept sursa tezaurul legendar traditional (v.129-130). In cazul in care sunt imaginate personaje noi, el cere ca acestea sa fie pe tot parcursul dramei consecvente caracterului care le-a fost atribuit: siquid inexpertum scaenae commitis et audes/ personam formare novam, servetur ad imum qualis ab incepto processerit, et sibi constet (v. 125-127 – Daca incredintezi scenei ceva neintalnit si cutezi a plasmui un personaj nou, acesta sa ramana pana la capat asa cum a inceput si sa fie consecvent cu sine – tr.n.).

- Recomanda ca personajele sa vorbeasca potrivit cu firea (tipologia) fiecaruia, pentru a amplifica impresia de veridicitate (v. 114-118)

Intererit multum, divusne loquatur an heros,

Maturusne senex an adhue florente inventa

Fervidus, et matrona potens an sedula nutrix,

Mercatorne vagus cultorne virentis agelli,

Colchus an Assyrius, Thebis nutritus an Argis

(Va fi o mare deosebire daca vorbeste un zeu sau un erou, un batran chibzuit ori un om infierbantat, inca in plina tinerete, o matroana respectabila ori o doica grijulie, un negustor ambulant ori cultivatorul unui mic ogor fertil, unul din Colchida altul din Asiria, unul crescut la Theba si altul la Argos – tr.n.).

Transformat de varsta si de experienta, influentat de opera de restaurare nationala in plan moral initiata de Augustus, Horatius se va simti in cele din urma solidar cu acest demers innoitor, asa cum o atesta si evolutia conceptiei sale despre poezie de la o creatie in sine spre o creatie pusa in slujba folosului civic si al programului moral, conceptie teoretizata in Ars poetica si pusa in practica, inaintea acesteia, in odele solemne din cartea a IV-a de Ode (Carmina). In virtutea tuturor ideilor continute in Epistula ad Pisones, exegetul roman D.M.Pippidi a calificat-o, pe buna dreptate, drept „manifestul cel mai pregnant al clasicismului latin”.[3]