Proza eminesciana

PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE

Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui Eminescu, ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul "Timpul" articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou in epoca. Dar Eminescu a scris si proza literara. Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvele "Sarmanul Dionis" si "Cezara". Dintre postume, vom aminti un roman netereminat din tinerete,"Geniu pustiu", la care se adauga numeroase alte povestiri, de obicei numai schitate de Eminescu.

Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numar destul de mare de piese de teatru incepute si neterminate de autor, nueori doar din simlpe planuri si ciorne. Mai ales in tinerete, poetul a fost urmarit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tiparit de poet. Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a fost descoperit dupa moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate de Titu Maiorescu.

Toate aceste incercari sunt imporatnte pentru a vedea cat de vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.

In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in cosiderare ca un poet national dar si ca poet universal pentru ca, prin valoarea operei, isi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat.Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii, a elementelor artistice romanesti si a celor universale; prin el, literatura noastra atinge o culme si isi face totodata iesirea necontestabila in lume.

v    Ion Creanga

Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o "descoperire" a lui Eminescu.

Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatii Junimea.

Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor "poporal", el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile.

Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in "Convorbiri literare" in 1881-1882 trei parti din Amintiri din copilarie. Partea a patra a vazut lumina tiparului postum in 1892. Amintirile cuprind povestea copilariei sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie este universala, apartine tuturor.

Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al bucuriei si al inocentei, fara griji si suspine, in care fantezia completeaza realitatea, iar jocul este suprema preocupare.

S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga zugraveste copilaria "vesela si nevinovata" si ca Nica este "copilul universal" de pretutindeni si de oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si geografic, care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile si chiar daca in realitate - cum dovedesc documentele - era un sat mic cu oameni nevoiasi, pentru Creanga era un sat mare, razasesc.

Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la iveala satul romanesc traditional. Creanga cunoste psihologia oamenilor, raporturile lor in viata sociala, superstitiile lor.

Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare de personaje, unele memorabile, fara insa ca scriitorul sa le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune si prin vorbire.

Universul Amintirilor este atat de puternic dominat de personalitatea lui Nica, incat intamplarile se structureaza in jurul aceleeasi idei - a frumusetii copilariei - fara sa intereseze prea mult ordinea desfasurarii lor.

Astfel realizata, "Amintiri din copilarie" ramane o opera unica in literatura romana prin forta cu care a reusit sa comunice miracolul copilariei, prin farmecul neegalat al limbajului si prin umor. Pentru constiinta romaneasca, ea este amintirea copilariei fiecaruia din voi.

Respectand schema traditionala, Creanga devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului particular, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. Creanga improvizeaza pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vietii taranesti de altadata, cu tipurile ei morale, cu traditiile si obiceiurile ei, cu deprinderile de comportament si cu limbajul ei specific.

Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul stilului. Desi scrise, frazele lui Creanga urmaresc sa creeeze impresia de spunere, ca si cum ar fi adresate ascultatarilor, nu cititorilor. "Cu ochii pe carte, ascultam o voce apropiata care, printre intamplarile communicate,are variatii de ton, este serioasa si glumeata in sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara" (Vladimir Streinu). De aceea, principala trasatura a stilului lui Creanga este oralitatea, care rezulta dintr-o combinatie inimitabila de procedee ale limbii vorbite. Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite ( "vorba ceea","hat bine","si pace buna"), a zicerilor tipice, a intebarilor si exclamatiilor ("ori mai stii pacatul!","grozav s-a speriet!" ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica e mai controlata.

Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui Creanga reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original.

Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea posnasa, in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in care cazi ca intr-o capcana. Alteori, cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe Nica strigand: "He,he! Bine ai venit, nepurcele!". Voia buna e intretinuta si de placerea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul.

Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin nume sau porecle comice ("Trasnea", "Gatlan", "Duhu", "Bodranga"), prin autopersiflare, prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.

Ca tabloul procedeelor sa fie cimplet, sa le amintim si pe cele din povesti: integrarea personajelor negative traditionale - prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc - intr-un univers comic.

Dupa cum se vede, umorul este la Creanga tresatura specifica,semn de vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care o propune cititorilor ca solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu este un ras de distantare, care pedepseste, care batjocoreste. Creanga nu este un satiric, rasul lui e mai degraba un semn al dragostei de oameni, e un ras optimist, care elibereaza, care creeaza buna dispozitie.

Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament, in opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea ce este inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este echivalent cu fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la nivelul cel mai inalt a artei literare culte, realizand o literatura cu specific national, care a ajuns sa se inscrie I universal, prin faptul de a fi fost mai intai romanesc.

v    Ion Luca Caragiale

Este unul dintre cei mai mari scriitori romani : "Arta dramatica si nuvelistica a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale povestirilor sale . nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor" (M. Dragomirescu).

In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat prin "Napasta" si cateva nuvele, ca "O faclie de Paste" si "In vreme de razboi".

Celelalte piese de teatru si schitele alcatuiesc un univers comic atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai profund al constiintei noastre artistice. Replici intregi sau situatii "caragialiene" apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.

Referat: Organitele celulare Document online: Anatomia ficatului - structura histologica si fiziologia ficatului - notiuni de semiologie

Prin schite se largeste considerabil orizontul uman si social caracteristic operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909, dar mai ales in jurul anului 1900 cand a avut un contract cu ziarul "Universul", adunate apoi in volumul "Momente" (1901), aceste miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec deosebit, iar in totalitatea lor contureaza o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si particulare.

Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a secolului trecut si surprind puternicul contrast dintre fondul si forma, dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece printr-un moment favorabil afirmarii ei. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, formele prevenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul acestei lumi in transformare.

In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri specifice de o mare forta de sugestie. Personajele, memorabile, sunt realizate intr-o viziune clasica, in sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica, avand o dominanta a caracterului.

Una dintre cele mai apreciate comedii este "O scrisoare pierduta". In Cadrul acesteia, orizontul social si tipologic se largeste prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Eroii piesei se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri intr-un regin "curat constitutional".

In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee , motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor.

Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din grupuri insolite (triunghiuri Trahanache - Tipatescu - Zoe, cuplul Farfuridi - Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje cu trasaturi comince, avand idei si un limbaj comic.

In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a creea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.

In al patrulea rand, putem vorbi de un comic de limbaj cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape obsendanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta stilurilor.

Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza operei lui, prin increderea in posibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni, el fiind unul dintre marii clasici.

v    Ioan Slavici

Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente ale scrisului romanesc. Format de Scoala Transilvaneana in spiritul dorintei de neam si al pretuirii creatiei populare, Slavici isi desavarseste invatatura - dupa obiceiul vremii - la Pesta si apoi la Viena, unde, in anii studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu Eminescu.

Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi spirit activ. Eminescu il introduce la "Junimea", unde il cunoaste si se imprieteneste cu Ion Creanga, avand preocupari si idei literare asemanatoare.

Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o prestigioasa activitate didactica, predicand literatura, istoria si filozofia. A scris si manuale scolare.

De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla activitate de presa. Il aflam mai intai redactor la "Curierul de Iasi", apoi timp de cativa ani lucrand, alaturi de Eminescu si Caragiale, in redactia ziarului bucurestean "Timpul". Mai tarziu conduce cotidianul sibian "Tribuna", unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si cu Caragiale fondeaza apoi revista "Vatra".

Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa vreme i-a facut cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in 1871, la "Convorbiri literare", cu comedia "Fata de birau".

Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat acest talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, aparute in sase volume, au contribuit la progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale si de pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale ale acestei lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechilor randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a credintelor si superstitiilor, a moralelor si a prejudecatilor oamenilor simplii.

Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt construiti pentru a ilustra anumite principii etnice, pe care omul trebuie sa le respecte in viata, daca tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele pe care Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si ispita banului. In abordarea acestei teme, el recepteaza modalitatile variate in care relatiile capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata satului transilvanean isi pun pecetea pe constiinta oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in romanul "Mara". Dar in niciuna dintre opere, Slavici nu a atins un nivel atat de inalt al artei sale de prozator realist modern ca in nuvela "Moara cu noroc".

Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa avere, in special dupa bani, zbuciuma tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere este ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul cizmarului Ghita.

Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica o drama a omului.

Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale. Procentul de duritate si afectiune, de bunatate si rautate, de hotarare si slabiciune pe care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.

Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in niciun fel obligat sa explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita, Slavici noteaza : "Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se lasa in voia intamplarii". Personajele insesi sunt convinse ca au o soarta dinainte stabilita careia nu i se pot opune.

Arta personajului epic atinge in "Moara cu noroc" un nivel de maiestrie ridicat si in ceea ce priveste portretistica literara. Portretul fizic este concis, redus la esential, realizat aproape cu aceleasi mijloace ca la predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici se observa cel mai bine urmarind de-a lungul nuvelei modul in care se incheaga portretul moral al lui Ghita.

Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele, stiind ca astfel poate patrunde intr-o sfera originala, unde receptarea lumii si a vietii este mai autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele, anumite capitole ale nuvelei ilustrand parca adevarul invariabil al acestora.

Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in literatura romaneasca, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici atat pe plan national, cat si pe plan universal,putem afirma ca operele lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman, au stabilizat si inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa ramana un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.

Statuia lui Mihai Eminescu

Teiul lui Mihai Eminescu             

Mihai Eminescu

Ion Luca Caragiale

Statuia lui Ion Luca Caragialae

    

Ioan Slavici

Statuia lui Ion Creanga

Ion Creanga

Bibliografie

♦www.google,ro

♦Opere alese Editura Badea

♦Texte comentate  editura Steau Nordului

♦Centenar Eminescu editura Minerva