Raportul realitate-fictiune - Liviu Rebreanu

Raportul realitate-fictiune - Liviu Rebreanu

Fragmentul din Scrisori pentru un tanar romancier al scriitorului sud-american Mario Llosa formuleaza crezul literar al unui romancier atent la modul in care viata este transfigurata in universul fictional, dar si la influenta pe care fictiunea o execita asupra realitatii. Ineditul punctului de vedere consta in acest drum cu sens dublu, dinspre realitate spre fictiune si invers, reprezentare in care intuim valoarea cu care romancierul investeste literatura, arta capabila sa imbogateasca viata sordida si saracacioasa.

Raportul realitatii cu fictiunea a facut obiectul preocuparilor scriitorilor din toate timpurile, din Antichitate pana in zilele noastre, dar problema se bucura de o teoretizare speciala odata cu realismul, curent literar care isi formuleaza obiectivul de a oferi o reprezentare veridica, verosimila a realitati si de a prezenta omul obisnuit in mediul sau de viata.

Specia predilecta care realizeaza acest deziderat este romanul, constructie epica in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa la care participa un numar mare de personaje, supuse unor conflicte puternice.

Pentru Liviu Rebreanu, literatura este creatie de oameni si de viata, iar romanul este discurs care fixeaza curgerea vietii, care da vietii un tipar care il surprinde dinamismul si fluididatea. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer, fidel si fotografic lumea si cere ca romanul sa se indrepte spre un realism al esentelor. Aceasta traiectorie moderna permite reprezentarea lumii cu o privire impartiala, cu o ,,voce" impasibila, atribute ale unui narator-demiurg, omniscient si ubicuu, care urmareste existenta umana angrenata in fluxul oarbei deveniri.

Formula aceasta isi gaseste expresia in romanul Ion, Rebreanu da o lovitura decisiva idilismului samanatorist si ideologiei poporaniste. Fictiunea se apropie de realitate cu o privire lucida, obiectiva, chiar daca viata inventata, dupa cum afirma Llosa.

Romanul de tip obiectiv, Ion face parte dintr-o proiectata trilogie pe tema pamantului si a conditiei taranului, urmarita in toata complexitatea ei. Primul roman, Ion, prezinta drama taranului ardelean, care traieste intr-o societate pentru care pamantul e, mai mult decat un mijloc de subezistenta, un criteriu al valorii individuale.Titlul romanului este semnificativ pentru intentia autorului de a face din Ion tipul generic al taranului ardelean, dar si de a sugera evolutia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al proiectatei trilogii este Rascoala, consacrat dramelor taranimii din Regat, iar al treilea roman, care urma sa complice problematica pamantului cu cea nationala in Basarabia, a ramas in stadiul de proiect.

Dupa cum putem observa, romanul Ion dezvaluie o tema care l-a preocupat pe scriitor de-a lungul intregii sale creatii, problematica pamantului, privita din perspectiva relatiei organice a taranului ardelean cu glia si iubiri patimase pentru delnita sa. Tema aceasta generala este dublata de tema iubirii, fapt relevat chiar de structurarea romanului in doua mari parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii.

O imagine relevanta pentru modul in care percepe scriitorul roman raportul realitate- fictiune poate oferi geneza romanului Ion. In Marturisiri, autorul afirma ca trei scene importante au dus la nasterea romanului care l-a consacrat in literatura romana inca de la debut. Cunoscuta scena a sarutarii pamantului, din capitolul IX al romanului isi are originea in realitate. La hotarul satului Prislop, viitorul romancier a asistat la un gest pe care l-a retinut ca o ciudatenie taraneasca - un taran imbracat in haine de sarbatoare a ingenuncheat si a sarutat pamantul. La scurt timp, un nou eveniment ii capteaza interesul, Rodovica, fata lui unuia dintre cei mai bogati tarani din comunitate, a fost batuta crunt de tatal ei, fiindca ramasese insarcinata cu cel mai becisnic flacau din tot satul. Al treilea eveniment care contureaza scheletul viitorului roman este o discutie cu un tanar taran, Ion Pop al Glanetasului, voinic, harnic si foarte sarac, care isi marturisea cu pasiune cauza necazurilor sale si o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa.

Din cele trei scene, realitatea s-a transformat in fictiune, printr-o distorsionata legatura intre momente, tanarul indragostit de pamant ia locul flacaului becisnic care sucise capul Rodovicai, intr-o incercare disperata de a intra in posesia zestrei, si tot el, devenit stapan al pamantului, il va saruta drept simbol al pasiunii.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Exista in scrierea lui Creanga doua dimensiuni temporale diferite, doua nivele ale realitatii diferite unul fata de altul: prezentul si trecutul. Prezentul este reprezentat de complexul afectiv actual al scriitorului, personalitatea deja formata, omul matur, trecut prin toate etapele de formare si transformare. Trecutul este oglindirea situatiei eului erou, reprezentarea personalitatii in formare, a copilului lipsit de grija zilei de maine, pus tot timpul pe sotii. Prezentul reprezinta o reflectare a trecutului, autorul intorcandu-se in timp pentru a mai fi o data copil: ''Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire. Copilul, incalecat pe batul sau, gandeste ca se afla calare pe un cal de cei mai strasnici, pe care alearga, cu voie buna si-l bate cu biciul si-l struneste cu tot dinadinsul, si racneste la fel din toata inima, de iti ie auzul; si de cade jos, crede ca l-a trantit calul, si pe bat isi descarca toata mania in toata puterea cuvantului .

Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea si pamantul macar sa zica cine ce-a zice.''

Finalele de capitole produc nu numai o oprire in lectura, ci si in evolutia eroului, a personajului. Fiecare capitol reprezinta o anumita perioada din viata eroului, din drumul sau catre maturitate, catre implinirea sa ca persoana. Prin intermediul acestor finale, Creanga amana intentionat rezolvarea unei situatii sau continuarea naratiunii. Sprijinit de aceasta tactica, autorul trezeste nerabdarea cititorului, facandu-l dornic sa-si continue lectura. Etapele devenirii personalitatii eului narator sunt punctate, de asemenea, si de spatiile albe dintre capitole. Aceste spatii albe au o functionalitate precisa in procesul nararii, reprezentand o intarziere in narare.                    

Creanga aduna in scrierile lui mult vocabular taranesc, dar mai mult cu seama, proverbe, zicatori care alcatuiesc asa-zisele lui ''taranii''. Insa acestea singure nu pot face literatura. Daca socotim pe Creanga folclorist, atunci sunt culegeri de taranii mult mai bogate. Creanga are puterea de a crea tipuri vii, arta cu care manuieste limba, puritatea vocabularului, aproape cu desavarsire lipsit de neologisme, stilul simplu, natural si plastic, cu propozitii si fraze armonioase si ritmate, atat de perfect potrivit cu subiectul si celelalte.

Taranul Creanga nu este insa deloc un ''un talent necioplit'' cum credea Negruzzi si nici un ''autor poporal'' cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare artist. Imprejurarea devine izbitoare considerand mai intai materia de motive folclorice si chiar primele mijloace ale expresiei populare in povestile sale.

''Taraniile'' lui Creanga, ca expresii ale intelepciunii ''prostimii'', sunt deci observatii satirice cu un vadit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme in care insusi poporul intelege batjocura, fara a fi obligat sa respecte conventionalismul celor ''de sus''. Expresia oprita de multe ori pe culmea echivocului nu este un semn de jena fata de o lume serioasa, ci mai degraba o tehnica impusa de specificul umorului ca forma de satira. Obscenul nu este la Creanga o obsesie pornografica, chiar si in povestirile zise pornografice, ci o privire a vietii ''dinauntrul'' ei, cu aerul ''prostului'' caruia nimic nu-i scapa si nici nu stie sa spuna ce vede.

Morala lui Creanga este a tuturor realistilor.  

''Arhive de traditii'' sunt toti taranii nostri, daca vrem; sunt chiar doctori in zisa stiinta orala. De aceea in buna parte, credem noi, Creanga nu e gustat de ei. Taranii vorbesc colorat pentru intelectualul de oras. Proverbul, pilda si ingeneral expresiile tipice lor le rezolva dificultati de exprimare individuala si, desi foarte plastice, intre ei si-au pierdut de mult relieful. Cu ''vorba ceea'' sau ''aia . '' , cu ''vorba aluia . '' ei economisesc orice sfortare prezenta, usurandu-se ca au la indemana un cliseu verbal. Poate parea curios, dar numai pentru aceasta nevoie practica, iar nu ilustrativa, se folosesc ei de . pitorescul vorbirii. Creanga nu le aduce decat ceea ce stiu si ei, ori de unde ar fi. Iar arta, pe care un geniu o creeaza in prelungirea felului lor de sensibilitate, calauzit de instinctul sau sigur, n-o pot pricepe de la un anumit nivel in sus. In situatia taranului care nu face mare haz de cuprinsul taranesc al operei lui Creanga, putem ajunge fiecare, dupa numeroase lecturi. Cand insa ne-am obisnuit, prin lectura repetata, cu mecanica proverbului, cu topica frazei taranesti, cu totalul de datini si obiceiuri, in sfarsit, cu felul lor de viata oarecum pietrificata, atentia ni se muta in alta parte. Fiind vorba de Creanga, ii parasim ''arhiva'' ; zisa eruditie nu se mai retine, ramanand totusi fixati asupra operei, care nu se istoveste. Istoriceste dar, noi suntem azi mai liberi sa privim scrierile lui, valoarea lor estetica daruindu-ni-se in totul. Caci folcloristul, ce vom fi fost fiecare la cateva lecturi, s-a dat la o parte din fata omului de litere, care priveste inca.

Caci Creanga, stiind sa scrie pentru oameni in varsta, diferentiati ca tip colectiv si individual, a folosit conturul social-taranesc, etnic si national, ca sa dea versiunea adulta a basmului si a povestii.               

Opera lui Creanga ni se comunica aproape pe toata intinderea ei in doua limbaje: unul literal, explicit, aparent univoc, bun doar pentru istoricii literari ''obiectivi'', care fac alergie numai si la ideea unei interpretari plurivalente a literaturii; al doilea ''limbaj'', cel simbolic, care face cu putinta intre anume limite ale verosimilitatii, ale plauzibilului, schimbarea continua a unghiurilor de receptare, respectiv de interpretare a operei. In cazul lui Creanga se poate vorbi azi de ambiguitatea , marilor opere, plurivalenta lor de structuri ; ambiguitatea de care poate fi vorba in marea literatura rezulta din plenitudinea unui mesaj si dintr-o superioara organizare expresiva a lui. Ambiguitatea rezulta din faptul ca, uneori, sensul urmarit de autor este debordat in toate directiile de sensurile nescontate, dar indulcandu-i-se operei din pricina acuitatii si universalitatii perceptiilor.  

Destinul fiecarui copil, precizeaza G. Calinescu, este ''de a face bucuria si supararea parintilor si de a o lua si el pe incetul pe acelasi drum pe care l-au luat si-l vor lua toti ( . ) Creanga povesteste copilaria copilului universal''.

Intreaga opera a lui Ion Creanga poate fi considerata o '' metafora enorma'' , unificata pana in cele mai marunte detalii prin viziunea lumii ca spectacol. Sa consideram din acest punct de vedere opera capitala a povestitorului. Pentru zelatorii interpretarilor univoce, literale, ''Amintirile'' . devin prilej de exasperante analize sociologico - etnografice, care nu-s de fel superflue, insa devin intristatoare prin unilateralitatea lor. Tot conflictul din ''Amintiri'' . era redus la cearta - pornita din ratiuni economice - care i-a determinat pe parinti sa orienteze intr-un fel anume existenta viitorului scriitor.

Inceput in 1881, ''Amintiri din copilarie'' constituie, dupa aprecierea unanima a criticilor si istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creanga, fiind considerata ''primul roman al copilariei taranesti''. Desi opera autobiografica, faptele, ideile, personajele nu sunt intru totul reale. Rezulta ca personajul principal al ''Amintirilor din copilarie'' nu este scriitorul, ci Nica al lui Stefan a Petrei, surprins si descris din perioada copilariei, de cand ''a facut ochi'' si pana ajunge ''holtei, din pacate!''

Universul creatiei sale il formeaza satul natal Humulesti. Pentru autorul ''Amintirilor din copilarie'', satul natal este locul cel mai important si mai frumos din lume. Asa se explica de ce fiecare inceput si fiecare sfarsit de capitol din cele patru ale ''Amintirilor'', cuprinde referiri directe la casa parinteasca, la oamenii satului , la frumusetile si rezonanta istorica o locurilor care imprejmuiesc Humulestii.

Humulestii nu reprezinta numai reperul autobiografic al unui destin uman, cat si ''teritoriul cultural pe care scriitura il cauta mereu, obsesiv, pentru a-si descoperi aici propria substanta, textul devine astfel o expresie a acestui spatiu geografic si spiritual, dezvaluit pe dimensiunile acelui continuu genealogic matriliniar filtrat: prin constiinta artistica.''

Spatiul Humulestilor reprezinta, pentru autorul ''Amintirilor'', izvorul de energie, sursa de inspiratie, reprezinta originea si originalitatea. Creanga pleaca din Humulesti fizic, dar se intoarce psihic in spatiul copilariei in anii maturitatii; opera sta sub semnul satului moldovenesc, in Creanga traind: ''credintele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format in mii de ani de adaptare la imprejurarile pamantului dacic, dedesubtul fluctuatiunilor de pe suprafata vietii nazionale.'' Influenta exercitata de satul natal, de oamenii din sat, de credintele, de obiceiurile si felul lor de a fi, reprezinta originalitatea operei lui Creanga, ceea ce-l diferentiaza de alti scriitori.

''Amintiri din copilarie'' ofera tabloul fidel al vietii taranesti dintr-un colt al Moldovei de sus, de prin jurul anului 1850, marcand toate aspectele specifice.

Fiecare capitol al ''Amintirilor'' reprezinta, la inceput sau in interior, imaginea satului natal si a oamenilor care locuiesc in el. Indiferent de locul pe care il ocupa in ierarhia satului, fiecare om, este un prototip al unui taran.

In capitolul I, Creanga priveste satul cu ochi de copil, descrierea fiind o rememorare a locurilor natale. Creanga este mandru ca s-a nascut intr-un asemenea sat. Oamenii, elementul principal al satului, sunt deosebiti, foarte harnici.

Partea intai evoca frumusetile satului Humulesti ''stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremuri si ce oameni erau prin partile noastre, pe cand incepusem si eu, dragalita- Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din targ drept peste apa Neamtului; sat mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot una: Vatra Satului, Delenii si Bejenii.''; si mandria de-a apartine prin nastere acestui sat vechi, razesesc: ''S-apoi Humulesti si pe vremea aceea nu erau numai asa un sat de oameni fara capatai, ci sat vechi, razesesc intemeiat in toata puterea cuvantului; cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de votale in toate partile, cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporali ca aceia, de faceau mare cinste satului lor''.

Creanga ne face cunostinta cu primele sale personaje. Atat de frumos ne vorbeste despre preotul Ioan de sub deal, care era ''om vrednic si cu bunatate'', despre badita Vasile a Ilioaei, care era dascalul bisericii ''un holtei zdravan, frumos si voinic''. Acestia umblau din casa in casa si-i sfatuiau pe oameni sa-si dea copiii la invatatura. La scoala s-au adunat o multime de baieti si fete, intre care se afla si Nica, ''un baiet prizarit, rusinos si fricos . ''; cea dintai scolarita era Smarandita popii, ''o zgataie de copila agera la minte si asa de silitoare, de intrecea mai pe toti baietii si din carte si din nebunii''. Parintele se interesa de tot ce se petrecea in scoala, daca erau cuminti copiii, daca invatau, si astfel, le-a adus un scaun nou, si i-a pus numele ''Calul Balan'', pe care l-a lasat in scoala. Dar nu acest cadou era cel mai important pentru copii, ci un dragut de biciusor de curele, care era impletit frumos, pe care parintele l-a adus, si pe care l-a numit ''Sfantul Nicolai''; dupa cum era hramul bisericii. Aceasta era prima amintire legata de scoala, care ni-l prezinta pe mos Fotea, cojocarul; acesta a impletit biciusorul. Badita Vasile, il asculta pe preot, si cand copiii nu stiau, le numara greselile si astfel, cate greseli aveau, de atatea ori faceau cunostinta cu Sfantul Neculai. Smarandita a fost prima saraca, care a luat bataie. De atunci, ea, '' sedea cu mainile la ochi si plangea ca o mireasa, de sarea camasa de pe dansa.'' Ce copii erau! Dupa prezentarea satului, a scolii, a personajelor ce au legatura cu ea, autorul trece la povestirea unei intamplari din viata de elev. In lipsa preotului si a dascalului, copiii prindeau mustele in ceaslov si le faceau capatul. Filele pline de sange au fost observate de preot, care si-a pus mainile pe cap; i-a chemat pe copii si i-a poftit pe Calul Balan si i-a mangaiat cu '' Sfantul Neculai''. Nica il numea pe ''Sfantul Niculai'', ''facatorul de vanatai''; Nica a lui Stefan a Petrii, dupa ce a reusit sa scape de dusmanii lui Nic-a lui Costache si Toader a Catincai, i-a spus mamei ca nu mai merge la scoala, chiar daca-l omoara. Preotul si cu tatal sau, l-au luat cu binisorul, si l-au dus iar la scoala. ''Ca, da, e pacat sa ramai fara leac de invatatura'', zicea parintele. Un alt episod important din viata lui Nica este laurea ''cu arcanul'' a invatatorului Vasile. Aceasta practica era frecventa in viata comunitatilor din acea perioada, si deci si in Humulesti. Faptul ca tinerii refuzau sa faca armata, determinau autoritatile sa recurga la tot felul de motive pentru a-i prinde si a-i inrola. Asa se intampla si in ''Amintiri'': sub pretext ca Voda va trece, in drum spre manastiri, prin Humulesti, vornicul scoate lumea din sat ''la o claca de dres drumul''. Invatatorul isi indeamna si el elevii sa dea o mana de ajutor ''sa nu zica Voda cand a trece pe aici ca satul nostru e mai lenes decat alte sate''. Mandria omului de la sat, de a fi tot timpul gospodar, de a-si ingriji locul unde sta, duce la aceasta receptivitate in a participa in ingrijirea satului. Dar motivul pentru care au fost scosi oamenii la claca, a fost acela de a-l lua la oaste pe invatatorul Vasile. Cand l-a prins pe badita Vasile, i-au pus catusele, sa-l trimita la Piatra. Femeile blestemau cu lacrimi de foc, iar mama lui badita Vasile isi petrecea baiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort. ''Las', mama, ca lumea asta nu-i numai cat se vede cu ochii, zicea badita Vasile mangaind-o; si in oaste traieste omul bine, daca este vrednic. Ostean a fost si Sfantul Gheorghe, si Sfantul Dimitrie, si alti sfinti mucenici, care au patimit pentru dragostea lui Hristos, macar de-am fi si noi ca dansii!'' Ce greu le era acum tuturor fara badita Vasile. Ca urmare a acestui fapt, scoala a fost inchisa pentru un timp; in sat exista si ''dascalul Iordache, farnaitul de la strana mare'' ; acesta era batran si cam avea darul suptului. La strana se bazaia, nu mai era atat de frumos. De ajunuri, copiii fugeau inaintea popii, la Craciun nechezau ca manzii, iar la boboteaza strigau chiralesa de clocotea satul.

Prezentarea acestor obiceiuri este urmata de un alt eveniment din viata satului, hramul satului si al bisericii. Si aceasta sarbatoare este la fel de importanta, ca si marile sarbatori crestine, pentru comunitatea humulesteana, dar nu numai. Cu aceasta ocazie, se facea slujba mare la biserica, iar gospodarii se pregateau, intindeau mese pentru toti musafirii. Acum Creanga ne introduce un alt personaj, cel mai important: mama. Autorul ne-o prezinta pe mama sa, care era atat de buna si de darnica. Creanga isi aminteste cu mult drag de acei ani, in care mama sa invata cu el acasa, cum se bucura aceasta cand il vedea ca se trage la carte, de tatal sau, care-i spunea in bataie de joc: ''Logofete, branza-n cui, lapte acru-n calamari, chiu si vai prin buzunari!'' Smaranda gasea o mangaiere nebanuita in descoperirea cartii si citea singura nu numai in psaltire, ca femeie bisericoase, cum ii zicea barbatul ei, ci si din Alexandria, avand deci revelatia unui univers al povestilor aflate din lectura proprie. Pentru ea, ideea ca intr-adevar ''cine are carte are parte'' capata un inteles deosebit, care-l proiecta pe omul invatat intr-o lume superioara, inaccesibila celor de rand. Pentru feciorul ei, care dobandise de mic o asemenea stare incat sa o fi invatat si pe ea sa descifreze tainele cartilor de demult, Smaranda nutrea in sinea ei mult mai mult decat indraznea s-o marturiseasca. Voia numaidecat -zicea - sa-si faca baiatul popa, dar gandul ei il vedea mult mai departe de hotarele Humulestilor si de pragul bisericii din sat. Il visa ''un al doilea Cucuzel, podoaba crestinatatii'' si cercetase, cu privire la soarta lui Nica, ''toti zodierii si carturaresele'' ca sa afle ca ii e dat ''sa petreaca printre oameni mari''. Ca despre baiatul ei se vorbea oarecum in sat, pentru inzestrarea cu minte pe care i-o va fi laudat parintele Ioan, e cert, de vreme ce Smaranda se intalnea cu ''femeile bisericoase din sat'' . Acestea , il apreciau pe Nica si spuneau ca are sa fie om mare, ca e plin de noroc, ca are un glas de inger. Mama sa, dorea atat de mult ca el sa invete, sa ajunga popa. Aceasta se ruga de sotul ei sa-i dea bani lui Nica, pentru a face scoala, dar el spunea ca nu are bani pentru Nica. Smaranda s-a suparat foarte tare, zicandu-i sotului ei: ''Stiu eu, sa nu crezi ca doarme Smaranda, dormire-ai somnul de veci sa dormi! . Ai sa te duci in fundul iadului, si n-are sa aiba cine te scoate, daca nu te-i sili sa-ti faci un baiet popa! De spovedanie fugi ca dracul de tamaie. La biserica mergi din Pasti in Pasti. Asa cauti tu de suflet?''

Tatal, potolit si robit ca intotdeauna, fara disperari, dar si fara nadejdi, masurand toate dupa albia vietii lui si a neamului sau, avea oroare de planuri marete. Nici nu visa sa-si vada feciorul ajuns popa, nici nu credea ca lucrul acesta e posibil. Far

Acest prim schelet de roman, cu titlul Zestrea, a fost abandonat dupa doua luni, pentru ca i se parea banal, marunt, fara axa coeziva a unui pesonaj respectiv, fara motivatii puternice si fragil in insasi logica estetica, deoarece nu puteam admite inselaciunea nepedepsita, chiar daca asemenea situatii sunt frecvente in viata reala.

O serie de evenimente converg la costituirea materialului romanului, o parte din destinul familiei autorului se revarsa in soarta familiei Herdelea, nunta unei surori devine sursa de inspiratie pentru calatoria Laurei, pesonajele se diversifica si isi ramifica neamul prin toate provinciile romanesti pregatind terenul pentru proiectata trilogie pe tema pamantului. Un rol mai important dobandeste Titu Herdelea, considerat de critica literara capabil sa circule cu usurinta si in ierarhia sociala a satului Pripas sau in tinutul Armadiei, dar si in saloanele Bucurestiului sau la mosia Amara, in romanul Rascoala.

O importanta deosebita pentru raportul realitate-fictiune prezinta structura si compozitia romanului, raporturile de simetrie si de opozitie care se stabilesc intre partile si capitolele operei.

Romanul recompune, monografic, imaginea satului ardelean din zona Nasaudului, cu toata gama conflictelor de la inceputul secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele si a contrapunctului, se prezinta viata taranimii si a intelectualitatii satesti, dar si diverse momente esentiale sau conflicte puternice.

Drama lui Ion se desfasoara intre doi poli evidentiati inca de la nivelul structurii romanului. Glasul pamantului si Glasul iubirii sunt vocile interioare care motiveaza actiunile personajului.

Incipitul si finalul, constitue pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de corp sferoid al romanului, care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic, dar si cultural.

Ca prim personaj al textului, drumul se constitue ca liant, ca intermediar intre realitate si fictiune.