PROZA DE AVANGARDA.

Urmuz

Prozele sale, Urmuz (1883-1923) si le califica drept umoristice si fanteziste si le denunta, la randul sau, ca "trazneli riscante" (21.IV.922).

Exista marturii ca Urmuz voia, in mod obsesiv, sa scrie aproape perfect, se indoia de importanta scrisului sau si, totodata, se temea ca s-ar putea sti la slujba sa din domeniul juridic ca este si scriitor.

Nu chiar usor, s-a impus norma originalitatii si singularitatii lui Urmuz.

Exista marturii ca scria astfel pe la 1908, desi scrisul sau e cunoscut din 1922.

A fost inteles de foarte putini, in context interbelic.

A fost ignorat de E. Lovinescu, minimalizat de P. Constantinescu ("minor", "haotic"), respins de G. Calinescu ("simple elucubratii premeditate"), dar si protocronizat in deradere de acelasi (prin el "suprarealismul roman este anterior celui francez si independent").

L-au recunoscut avangardistii, care au avut o revista numita cu pseudonismul sau literar.

A fost imitat si emulat de Jacques Costin, Ionathan X. Uranus, Cugler si altii.

A fost recunoscut si promovat in Franta, tradus in 1965, de romano-francezul Ionesco, cel care vedea in el - intr-un fel, as spune, halucinant, pentru critica romaneasca majora a vremii sale -, pe "unul din precursorii revoltei literare universale, unul dintre profetii dislocarii formelor sociale, de gandire si de limba care, azi sub ochii nostri, se dezagrega absurde ca eroii autorului nostru" (Les lettres nouvelle, janvier-février, 1965).

A fost proiectat in avangarda universala, manierism, futurism, expresionism, suprarealism, freudism,  absurd, existentialism, antiliteratura, textualism, gnosticism.

Comentatorii sai l-au alaturat de Flaubert, Alfred Jarry, Raymond Roussel, Franz Kafka, Lewis Carroll, Harms, Schulz, Gombrowitz, Beckett, Ionesco, Bacovia. 

Cum citim textele lui Urmuz din Algazy & Grummer, 1930 (Pagini bizare, 1970)?

Inainte de a raspunde, sa amintesc ca, in articolul M. Blecher (aparut in "Romania literara", in anul 1988, la 50 de ani de la moartea prozatorului, G. Bogza noteaza, spasit, ca si titlul dat de el prozelor lui Urmuz, Pagini bizare, este inadecvat. Mai precis, este reductionist. Paginile lui Urmuz nu sunt doar bizare. E gresita o lectura unidimensionala a lor. Jocul cu bizareriile este controlat cu o seriozitate dramatica.

Poate ca e bine sa facem o lectura inversa scriiturii. Daca autorul intoarce realul pe dos (croseteaza mai complicat, cateva ochiuri/cuvinte pe fata, cateva pe dos), de ce nu i-am intoarce scriitura antirealista si subversiva, pentru a o prinde, macar cu o parte din referinta ei?

Decorurile, inventarele de obiecte si "gandiri" din Palnia si Stamate (roman in patru parti) sunt expuse prin viziune halucinatorie.

Descoperim aici obiecte diferite si in aparenta incompatibile, de la ambient la infinit.

Ca in vise, verosimilul decade in neverosimil, revine sau dispare, este marcat de alternanta sau oscilatii.

Granita real-ireal se muta pe nesimtite.

Halucinatia proiectiei narative rastoarna realitatea, schimba sau eludeaza cauzele si efectele.

De obicei textele au incipituri portretistice. Portretul lui Stamate e realizat abia la inceputul partii a doua. El este alcatuit din contraste, morale si fizice.

Naratiunea pastiseaza discursul moral ori dramatic al istoriilor amoroase: "Fericirile mari sunt intotdeauna de scurta durata"

Am citit, asadar, in Palnia si Stamate o poveste de initiere - simulacru de initiere -, ciudata, halucinanta si coerenta, fantezista si fundamentata.

Stamate este faptura destinata, intr-un fel tragic, robiei si recluziunii. El traieste epuizant toate iluziile simturilor, ratiunii, (di)vagand zadarnic prin societate (e consilier comunal, dar sta inchis in, de fapt sub, casa), mitologie, religie, arta, stiinta. Acestea ajung aici tot atatea domenii utopice si inselatoare.

Ismaïl (Ismaïl si Turnavitu) e o fiinta obiectuala, schematizata, partiala, abstracta, concreta, hibrida, un umanoid bisexuat, vegetal si artificial. Reprezinta o serie sau o categorie, ca personajele expresioniste. E fabricat "pe cale chimica, prin synteza".

Locuinta sa prezumtiva este un borcan din podul casei tatalui. Tatal este un umanoid hibridizat cu un obiect de gospodarie, "un mic gard de nuiele".

Turnavitu este ajutorul lui Ismaïl, prietenul "care ii serva si de salam".

Turnavitu, fost ventilator, ajuns sambelan de viezuri, se transforma o data pe an in bidon, agreat de Ismail.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Turnavitu este un slujitor natang si pagubitor. Colaborarea lor se termina cu razbunarea slujitorului, care arde rochiile lui Ismaïl.

Emil Gayk incepe cu un portret descriptiv si impresionist.

Gayk semana cu o pasare, fiind gata sa ciuguleasca pe cineva, dar este si un civil care poarta un semn militar, un sustinator de arma pe un umar. Civismul devine egal cu militarismul sau violenta. Umanoidul-pasare are doua capete, ca si alte fapturi si lucruri la Urmuz. Intra in categoria folclorica a capcaunilor.

Gayk: feminoid; faptura acvatica, inoata 23 de ore pe zi.

El face cariera politica, prin discursurile sale originale, paradoxale, cuceritoare. Sustine "sa luam Transilvania fara transilvaneni", ori sa luam trei kilometri, dar liniari si exteriori, din Nasaud, cu ajutorul Vaticanului.

Cotadi si Dragomir.

Cotadi este ca un melc, legat la propriu de casa. Periodic, trece prin metamorfoze fizice. De doua ori pe an, el isi dubleaza latimea si devine straveziu. Metamorfoza, cum se vede, este una contrastiva, marcheza diferenta intre aparenta si esenta.

E negustor si, de la tejghea, stapaneste cu maxima agresiune si eficienta arma limbajului.

Cotadi, nou avatar politic al lui Ismail, imparte un dop de sticla "in loturi inalienabile si-l distribuie populatiunii rurale". Iata o critica, intr-un alt mod, a clasei politice, care bea sampanie, in vreme ce taranii nu au pamant.

Un amic, Dragomir, il spijina social, ca Ismail pe Turnavitu, pentru a depasi "mizeriile vietii".

Dragomir are un caracter caritabil, ca Ismail. E slugarnic ca Turnavitu.

Dragomir apare si el metamorfozabil. Lung, se lungeste mai mult, isi prelungeste gatul "cu un supliment de mucava".

Cotadi si Dragomir sunt priviti de narator cu o enorma consideratie, nemotivata, ca "doi mari eroi".

Totul pare a fi senin, echilibrat, intr-o lume osificata in conservatorismul ei, totodata firesc si morbid.

O nota de subsol la Algazy & Grummer precizeaza ca cele doua nume provin de la un magazin care vinde obiecte de transportat haine sau bani. Dar, din doua nume, a mai ramas unul. Niciunul dintre ele nu se potriveste cu personajul. Totusi, cele doua personaje sunt admirate de narator, in conditia lor de cetatean. Naratorul doreste compatibilitatea dintre nume si persoana sau dintre persoana si nume. I se pare fireasca adecvarea dintre forma sau rol, pe de o parte, si nume, pe de alta parte. El crede in "estetica numelor", iar estetica substituie ontologia.

Personajele lui Urmuz nu se multumesc sa fie simpli oameni. Nu pot ramane oameni. Ei vor sa fie si altceva. De obicei adauga ceva si pierd altceva. Ei nu devin supraoameni. Ajung mai degraba niste suboameni.

Ce doi se bat intr-un varf de munte. Grummer, "invins, se oferi sa restituie toata literatura inghitita". Literatura, aici, se devora si se regenereaza. Vechea literatura nu-i mai starneste admiratia lui Algazy. El simtea acum in stomac cum "fermentii basicii inghitite incepuse[ra] sa trezeasca fiorii literaturii viitorului".

Literatura viitorului va fi, deci, una din si pentru viscere. Literatura nu mai vine din literatura. Ea provine din materia concreta, organica, artificiala. Urmuz este si un anticipator al formelor literare, nu doar un intuitiv al "sincronizarii", dar si al "diferentierii", in termenii lui E. Lovinescu, desi nu i-a servit acestuia de model ori exemplu.

Fuchsiada (Poem eroico-erotic si muzical, in proza), textul cel mai intins, are tot un incipit narativ portretistic si biografist. Fuchs nu mai e uman, nici umanoid. Nu s-a nascut direct dintr-o mama (pe care, ni se da de inteles, o are, totusi!), el a aparut doar ca un sunet, "a fost numai auzit".

Fuchs se transforma intr-o "pereche de mustati cu ochelari dupa ureche" si intr-o "umbrela".

Mecanismul de prezentare a lumii e textualist. Expresia produce realitatea.

Proza ia turnura unei pastise a idilei, transcrisa in clisee ale discursului erotic.

Personajul conceput ca expresie a sunetelor, auditiv, muzical, moare ca un erou umano-divin. Moartea sa este simbolic sacrificiala. "Poemul" urmuzian apartine unui imaginativ idealist care zeflemiseste cu gravitate omul si existenta lui.

Personajul din Plecarea in strainatate nu mai poarta un nume, la care sa se adecveze comportamentul sau. Pare o pasare umanoida, pentru ca doua rate ii achita chiria. E preocupat de spatiu si evaziune, pleaca pe o corabie.

Textul se incheie cu ratarea calatoriei pe mare, cu aceasta scurta calatorie pe uscat, si cu ratarea casniciei.

Urmuz ii ataseaza, ca post-text sau para-text, o "CONCLUZIUNE SI MORALA", ca la o fabula in proza, cu personaje cvasiumane si cavsianimaliere: "De vreti cu totii, in timpul noptii, un somn in tihna sa gustati,/Nu faceti schimb de ilustrate cu cel primar din Carligati."

In Dupa furtuna, personajul fara nume (ca in Plecarea), un ratacit in noapte, aflat in cautarea unui adapost, ajunge la o manastire.

Nu se transforma spiritual, ramane la firea practica ("isi numara gologanii") si "aventuroasa" la modul infantil (asteapta ziua in copac, ca o gaina) si cade doar in extazul contemplarii naturii.

Putina metafizica si astronomie relateaza discutii de la o agapa.

Cronicari (Fabula) pare o alergare de cuvinte, un text centrifugal, o indepartare a cuvintelor de ele insele (sau o apropiere a departarii acestora), dar tot spre alte cuvinte, un text antonimic, in ordine semantica. "Morala" "fabulei" este opusa, centripetala, o incremenire intr-o sinonimie inaparenta prin diferenta semnificanta.

Urmuz parodiaza viata, chiar viata literaturii, nu literatura direct.

Veghea si visul se urmaresc si se presupun, intr-o dialectica onto-retorica permitand apropierea lor pana la substituire. Urmuz se lasa rapit si, totodata, isi rapeste cititorii, prin imaginarul sau nelumesc, inuman  ori dincolo de omenesc.

Lumea lui Urmuz, planeta sa, apare populata de fapturi hibride. As spune ca sunt niste personaje concepute intr-o complicata, extinsa, aproape cosmica, hibridizare.

Cele mai multe dintre numele personajelor sunt neromanesti, au rezonante straine imprecise, generale. Mai mult decat straine, ele apar instrainate.

Textele sunt dominate de un fragmentarism deschis, infinit, ca semioza. Urmuz e un deformator ori un derealizator.

El este scriitorul care simte enorm si vede monstruos, si nu I. L. Caragiale, la care faptul se intampla accidental si motivat de insomnie si insalubritatea camerei de hotel (Grand Hôtel "Victoria Romana"). Insomnia si mizeria sunt la Urmuz crunte si n-au margini.

Preponderent, Urmuz este un autor lucid, de aceea, mai degraba, o natura improprie suprarealismului, dar proprie onirismului estetic (structural) al deceniului 7, in pofida faptului ca N. Balota ii subliniaza "antionirismul".

Urmuz urmareste - el nu urmeaza, ci instituie - luciditatea critica a expresivitatii enuntarii marcate de kitsch.

Doar gramatica, morfo-sintaxa, sunt respectate. "Unica sa tehnica e intreruperea oricarei legaturi semantice realizabile spontan, fracturarea sintagmei uzuale." (E. Negrici, Figura spiritului creator, 1978, p. 108)

Textul lui Urmuz este tragic, dar si comic, ludic, dar si grav, referential si autoreferential, mimetic la modul parodic, dar si antimimetic, "deschis" intr-un anume fel spre social, politic, stiinta, arta, spiritualitate, dar si, ori mai ales, "inchis" in expresie.

Intr-un desfrau imaginar, alimentat de senzorialitate si reflexivitate, Urmuz este demiurgul unei lumi reziduale sau al unei post-lumi.

Este o lume intrevazuta, nu aratata, dar, sa o spunem, intrevazuta intr-un mod foarte apasat, ferm si dramatic.