Protagonisti ai fantasticului

Protagonisti ai fantasticului

Personajele lui Caragiale ce se afla in centrul actiunilor fantastice imaginate au o serie de caracteristice ce releva modul in care se poate interpreta si analiza nuvela sau povestirea respectiva. Astfel, prin determinarea unor "caractere" investite cu trasaturi ce le ajuta sa ia parte la fantastic sau sa provoace situatii ce tin de fantastic.

In povestirea La Hanul lui Manjoala situatia devine acuta. Coconul Fanica, fiul unui boier (nas) de tara care, calatorind spre casele polcovni­cului Iordache, cu a carui fiica mai mare urmeaza sa se logodeasca, poposeste la hanul lui Manjoala, local administrat cu succes, dupa moartea barbatului, de enigmatica-i vaduva, cocoana Marghioala, pe care tanarul o cunoaste inca din copilarie ca fiind "frumoasa, voinica si ochioasa", dar care acum i se pare mai placuta decat oricand.

Atat de placuta incat, in pofida ipostazei de june legat la cap, respectiv, in drum spre logodna, nu ezita sa se dea, cu indraz­neala, la fizicul ei ademenitor. "Tanar, curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel", conform propriei ironice autodefiniri, Co­conul Fanica intra intr-un alunecos joc erotic in care partenera se comporta eminescian: "mai nu vrea, mai se lasa". Tot ce se intampla in continuare este plasat sub semnul ambiguu al unei atmosfere incerte, in care realismul cel mai terestru isi da mana cu fantasticul de extractie folclorica.

Pregatindu-se sa se aseze la masa, tanarul remarca absenta oricarei icoane; calca din greseala cu potcoava cizmei un cotoi batran care da navala afara prin usa deschisa; aerul rece de afara stinge lampa; o jupaneasa anunta declansarea unui vifor hibernal cumplit; Coconul Fanica reali­zeaza ca intarzie la han mai bine de doua ceasuri, in loc de o jumatate, cum isi propusese, si se decide sa porneasca la drum prin viscol; hangita incearca sa-1 convinga sa renunte, in vreme ce, "dusa pe ganduri, sedea pe pat cu caciula (lui) in mana, o tot invartea si o rasucea", privind adanc in fundul ei; descinzand in noaptea cumplita, logodnicul isi face cruce, auzind in spatele sau usa hanului bufunind si un vaiet de cotoi; i se face rau si culege din zapada un ied negru; calul refuza sa mearga mai departe, "se cutremura si dardaie din toate incheieturile ca de frigurile mortii", dupa care tasneste ca nauc, ducandu-1 pe calaret spre locuri nestiute; acesta isi da seama ca ratacise vreo patru ceasuri si constata dis­paritia iedului; aruncat din sa, il intalneste pe paznicul de coceni Gheorghe Natrut care ii releva ca se invartise tot timpul prin preajma hanului lui Manjoala unde se intoarce si ramane nu doar peste noapte, ci inca multa vreme, pana ce polcovnicul Iordache il scoate obligandu-si socrul sa-1 duca, legat cobza, intr-un schit de munte si sa-1 asupreasca, vreme de patruzeci de zile, cu "post, matanii si molitve".

Pocait si cumintit, Coconul Fanica se insoara cu fata pocovnicului, dupa un timp afland ca se intamplase "foc mare la Haculesti: arsese pana-n pamant hanul lui Manjoala ingropand-o pe biata cocoana Marghioala, acu harbuita, sub un morman urias de jaratic".

Comentariile socrului, care ii cere gine­relui sa-i povesteasca a nu stiu cata oara istoria acelei nopti de pomina, sugereaza natura diabolica a intamplarii: "Pocovnicul o tinea intr-una ca in fundul caciulii imi pusese cocoana farmece si ca iedul si cotoiul erau totuna", respectiv, "dracul". La intrebarea tanarului "- Da dumneata de unde stii?", batranul Iordache da un raspuns in doi peri, ce adanceste ambiguitatea povestii: "- Asta nu-i treaba ta (); asta-i alta caciula!".

Dupa cum se poate foarte usor observa, personajul Coconul Fanica este mai putin un actant epic decisiv in ordinea esentiala a derularii naratiunii si mai mult o victima a inextricabilului intamplarilor in tesatura carora este prins.

Calatoria nocturna pe care o intreprinde este una de tip initiatic si aici, ca in orice proza de gen, mai impor­tanta decat miscarea eroului intr-un spatiu insolit, ramane configu­ratia insolita a spatiului cu pricina. intr-un fel, avem de-a face cu o reiterare suigeneris a motivului literar al strainului, orice perso­naj care traverseaza o experienta initiatica situandu-se - cel putin la startul aventurii existential-gnoseologice - in exterioritatea fizica a unui areal necunoscut, fie el geografic, spiritual, cutumiar sau de orice alta natura.

Si strainul, si cel destinat initierii plonjeaza intr-o realitate noua, rolul lor fundamental fiind acela de reflector, de perso­naj-pretext, menit sa faciliteze cititorului cunoasterea morfologiei si mecanismelor de functionare ale acelei lumi inedite. Partea de interes si de substantialitate a naratiunii se plaseaza aici, iar nu in gesticulatia propriu-zisa a persoanelor care vin din afara, gesticulatie redusa, de regula, la uimire si contrarietate. Asta, fireste, atunci cand ele dispun de acuitatea perceptiei si de capacitatea de reflectie necesare sesizarii si intelegerii diferentelor dintre un univers si altul.

Ceea ce nu este cazul Coconului Fanica, de exemplu, care, nici dupa consumarea integrala a episodului hanul lui Manjoala, nu pare a avea constiinta esoterismului aventurii traite. Pentru el, tot ce se intampla cu ocazia calatoriei pre-nuptiale ramane circumscris datelor unui realism evident, personajul neavand organ pentru dimensiunea fantastica a spatiului in care nimereste intamplator. Nu-1 pune pe ganduri nici macar imprejurarea ca izbuteste sa se elibereze doar dupa exorcizare la schitul din munti din vraja Manjoloaei si a odaii fermecate ("Ce pat! ce perdelute! ce pereti! ce tavan! toate albe ca laptele. Si abajurul si toate cele lucrate cu iglita in fel de fel de fete si cald ca sub o aripa de closca si un miros de mere si gutui".

Desi repeta de cateva ori ca in transa "- Strasnici ochi ai, coana Marghioalo I", in privirea crucisa a han­gitei intrevede doar detaliul de provocare erotica, nu si sorgintea sa infernala, dupa cum iedul si cotoiul (intrupari circumstantial diferite ale aceleiasi esente diabolice, dupa parerea mai experimenta­tului polcovnic Iordache) raman, in perceptia tanarului, simple componente ale universului animalier comun.

In conditiile lipsei flagrante de vibratie a personajului la orice fior magic, fantasticul istoriei claustrarii sale temporare intr-un spatiu manevrat de forte oculte cade exclusiv in sarcina naratorului care trebuie sa recurga la un formidabil exercitiu de virtuozitate, de subtilitate si rafinament literar pentru a sugera neobisnuitul intam­plarii, pastrand aparentele unei povestiri perfect realiste. intreprin­dere de maxima dificultate, pentru ca, in La hanul lui Manjoala, protagonistul si naratorul se suprapun, nuvela fiind scrisa la per­soana intai. "Textul - orchestrat cu tehnica superlativa de autor - transcende viguros intentia celui care povesteste, spunand, ca orice scriere de talent, mai mult decat isi propune naratorul insusi"[1].

Ten­siunea ce se naste intre atitudinea povestitorului, "dornic in mod explicit sa se mentina in cadrele neutre ale relatarii unor intamplari normale, si povestirea care, dobandind o tainica independenta fata de emitator, isi expandeaza semnificatiile pe posibile paliere fantas­tice, face din La hanul lui Manjoala una dintre reusitele de varf ale prozei lui Caragiale, iar din Coconul Fanica un personaj de mare modernitate a constructiei literare. Minimalismul reactiilor sale este de un efect artistic superior eventualei constientizari a neobisnuitului aventurii traite, constientizare ce se soldeaza, indeob­ste, cu perplexitati previzibile, incercari futile de a concilia irecon­ciliabilul si de a explica inexplicabilul printr-un torent de vorbe, vorbe, vorbe"[2]

Manjoala, Margioala, vaduva de cinci ani a hangiului Manjoala, pe care il mosteneste, cocoana Marghioala se releva, de la primele informatii pe care textul le ofera despre dansa, o femeie data dracului, ca sa ma exprim in maniera duplicitara, pe muchie de semnificatie, care face in buna masura farmecul nuvelei. Rapiditatea cu care ea repune pe picioare afacerea sotului, ajunsa in stadiul de faliment ("De unde era cat p-aci sa le vanza hanul cand traia barbatu-sau, acuma s-a platit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatra, si inca spun toti ca trebuie sa aiba si parale bune") sta sub semnul ambiguului "ce-a facut, ce-a dres" care, in limbaj popular, lasa loc unei plaje extrem de ample de interpretari, din care nu lipseste nici sugestia amestecului fortelor raului ("Unii o banuiesc ca o fi gasit vreo comoara altii, ca umbla cu farmece").

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Esecul - in egala masura spectaculos si misterios - al tentativei unor talhari de a o "calca" pe hangita accentueaza sugestia ca persoana se afla sub puterea si ocrotirea necuratului. Ori necuratul sub puterea, ei - dialectica rapor­tului de forte in astfel de situatii este extrem de alunecoasa.

Marghioala este "frumoasa, voinica si ochioasa" - mai cu seama ochioasa, magnetismul privirii smulgandu-i tanarului fiu de boier care poposeste la han in fapt de seara repetate exclamatii admirative.

Femeia pare a se astepta la vizita. Stie, in orice caz, ca oaspetele are drept tinta a calatoriei casele polcovnicului Iordache unde urmeaza a se logodi cu fata lui cea mare. Face oficiile de gazda cu sarguinta si nu se da cu prea multa convingere inapoi de la avansurile coco­nului Fanica - dimpotriva. Hangita nu tine in casa nici o icoana. Cand tanarul se aseaza sa manance facandu-si cruce, dupa datina, de sub masa se aude racnetul unui cotoi batran. Vizita se prelun­geste, agrementata cu jocuri erotice si delicateturi gastronomice.

Ca din senin, afara se starneste un viscol cumplit, care nu-1 impiedica insa pe tanarul, devenit subit constient de intarziere, sa se astearna la drum. Cocoana Marghioala incearca sa-1 convinga sa renunte si, neizbutind, ramane o vreme dusa pe ganduri, rasucind si invar­tind in maini caciula calatorului, in fundul careia priveste adanc. Refuza plata pe loc a consumatiei sau, mai exact, o amana pana la trecerea inapoi a tanarului, parand convinsa ca faptul se va intam­pla mai curand decat crede si isi propune acesta.

Cei doi isi iau ramas bun pe fondul unui schimb intens de priviri, ochii cocoanei sclipind "grozav de ciudat". La iesirea pe poarta, uitandu-se inapoi, oaspetele zareste in deschizatura usii "umbra alba a femeii" adumbrindu-si cu mana arcurile sprancenelor. Isi face cruce ca sa aiba noroc la drum si aude in urma "usa bufnind si un vaiet de cotoi". Din acest moment, pana la intoarcerea tanarului care rataceste vreme de patru ceasuri imprejurul hanului, Marghioala nu mai survine in actiune la modul personalizat. Ea se lasa insa banuita in spatele starii de rau care il cotropeste pe calator, - respectiv, in senzatia ca buclucasa caciula il "strangea de cap ca o menghina - precum si in aparitia subita in cale-i a unui ied jucaus, ai carui ochi ii aduc aminte de altii

Micul animal se dovedeste a fi al cocoanei Marghioala, avand si el, asemenea cotoiului si stapanei, alergie la semnul crucii. Hangita il asteapta pe aventurosul logodnic cu patul nedesfacut, determinandu-l sa se intrebe retoric si nu tocmai : "- Stia femeia ca ma intorc ?". Urmeaza o orgie erotica prelungita si reiterata in alte trei randuri in care farmecul Marhgioalei il deturneaza pe viitorul ginere al polcovnicului Iordache de la calea cea dreapta a preconizatului mariaj. In final, un incendiu distruge din temelii hanul lui Manjoala, ingropand-o pe femeia "acu harbuita, sub un morman urias de jaratic", ceea ce provoaca nebu­losul comentariu al lui Iordache : "- A bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca!", insotit de formularea repetata a convingerii ca "in fundul caciulii () pusese cocoana farmece si ca iedul si cotoiul erau totuna", in speta, diavolul.

Insinuarea stravezie a batranului ca vorbeste dintr-o temeinica experienta personala, el insusi traind odinioara o aventura similara la han cu Marghioala, confera femeii un plus de mister si este de natura sa adanceasca dimensiunea stranie a povestii.

Spre deosebire de sasiul roscovan din La conac, care pare a fi necuratul in persoana, Manjoloaia apartine categoriei interme­diare, a vrajitoarelor, - aparitii umane, inzestrate insa cu puteri supranaturale, de sorginte diabolica. Fiinta fara varsta sau, poate, capabila sa abroge curgerea timpului, ramanand suspendata intr-o eterna varsta a voluptatii carnale dezlantuite (tanarul o cunoaste astfel "inca de copil"), dispune de reflexele oricarei femei senzuale si cu vino-ncoa, dar si de un set de mijloace cu care isi apropie victi­mele, in strategia sa erotica, farmecul personal si farmecele dracesti ocupa locuri egale si conlucreaza armonios intru atingerea scopului.

Ca personaj, cocoana Marghioala este desenata cu finete exemplara si mare austeritate a mijloacelor intr-un registru biva­lent: la fel de expresiva si de credibila perceputa in cheie realista, ca si in cromatica fantastica. Se afla intr-o relatie ambigua cu topos-ul magic al hanului: nu vom sti niciodata daca femeia reprezinta esenta lui antropomorfizata sau locul este contaminat de natura ei diabolica. Disparitia simultana vorbeste, in orice caz, despre o legatura obscura, dar indisolubila, dupa cum focul mistuitor trimite cu gandul la flacarile iadului.

Apropierea nuvelei de proza fantastica a lui Edgar A. Poe a fost deja semnalata si se sustine. In acelasi timp insa, materia epica, ambientul si viziunea de extractie folclorica, extrem de pregnante in La hanul lui Manjoala, sunt pur romanesti in intelesul superior literar al termenilor. La fel de convingator autohtona ramane si cocoana Marghioala in integrala manifestarilor sale, ca si in specificitatea arsenalului de ajutoare intru seductie la care recurge: cotoroanta, cotoiul, iedul, caciula fermecata

Baba, din povestirea Calul dracului, confera povestirii cheia in care poate fi citita. Povestire mai degraba realist-fantastica decat fantastica, pur si simplu, asa cum este considerata indeobste, Calul dracului dispune de o structura narativa circulara, regasibila si in alte texte caragialiene de diverse facturi (Caldura mare ar fi primul titlu ilustrativ care imi vine in minte in aceasta ordine de idei): actiunea dema­reaza dintr-un punct, urmeaza o traiectorie mai mult sau mai putin sinuoasa pentru a reveni, la final, intr-un status quo ante ce recom­pune circumstantele fundamentale ale situatiei initiale.

De regula, o astfel de tehnica presupune existenta unui personaj care figureaza pe intregul traseu, unind startul cu finisul; in Caldura mare acesta este Domnul amnezic si toropit de canicula care revine pe strada Pacientii, amenintand sa ia de la capat dialogul aiuritor cu Feciorul, iar in Calul dracului, Baba - cersetoarea pe care o aflam in seara si in dimineata actiunii "ghemuita pe niste zdrente de cerga, morfolind in gingii un crampei de covrig muiat intr-o nastrapa cu apa rece" dupa ce, in rastimp, se consumase fabuloasa intalnire si ambigua secventa erotica, avand ca pretext calatoria sub lumina selenara, cu diavolul travestit in flacau.

Batrana primeste in adapostul sau improvizat langa o fantana asezata "la marginea unui drum umblat", pe unde se perinda zilnic trecatori mai milostivi sau mai carpanosi, vizita vesperala a voinice­lului ostenit, purtand suspectul nume Prichindel si care se dove­deste a fi dracul in persoana. il omeneste, in ceea ce se va revela un autentic preludiu gastronomico-bahic al viitoarei aventuri, cu nis­caiva bucate si cateva inghitituri de rachiu de izma, imboldindu-1 apoi la oarece dialog si la confesiuni autobiografice pe care, din ratiuni lesne de inteles, tanarul le declina, nici macar foarte politi­cos, abandonandu-se in bratele lui Morfeu.

Greseala fatala, pentru ca insomniaca Baba, explorandu-i sumar anatomia dotata, intre altele, cu folcloric-traditionala coada imbarligata si cu la fel de edificatoarele cornite, se lamureste pe data cu cine are de-a face. Este prima demascare din povestire, ea producand firesc si intaia glisare a planului naratiunii dinspre realismul scenelor de inceput, catre fabulosul ce se va institui progresiv in derularea actiunii si actiunilor celor doi membri ai cuplului. Pentru ca in scurta vreme, ei vor alcatui un cuplu, in egala masura obisnuit si din cale afara de insolit.

Baba il invita cu insistenta pe Prichindel la o plimbare vergiliana per amica silentia lunae, dar impielitatul conditioneaza acceptul de transformarea cersetoarei in partener ecvestru intr-un prapastios exercitiu de echitatie nocturna, ceea ce femeia, in cele din urma, admite. Cea dintai fugara atingere fizica dintre cei doi provoaca a doua demascare: nici batrana nu este ce pare a fi, astfel incat "cum a luat-o de gat, baba s-a scuturat de zdrentele si de uraciunea ei si deodata s-a prefacut intr-o femeie tanara si voinica, inalta si frumoasa ca o zana, stralucind si ea pe pamant cum stralu­cea luna-n cer - fiindca baba asta era o fata de-mparat mare, care, de mititica se dedase la stiinta farmecelor si la mestesugul vrajitoriei, si, pentru pacatele ei, fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia infatisarea ei de mai-nainte decat atunci cand o putea pacali pe dracul, ba inca, si atunci, numa pe vremea noptii".

Cavalcada, vegheata magic de astrul nocturn, impleteste intr-o armonie complexa efecte cinetice de basm si mirabile feerii vizuale ("Alerga usor ca vantul de parca n-atingea pamantul; ii zbura pe deasupra capului lui Prichindel parul ei balan despletit; iar in lumina lunii, falfaia in fel de fel de ape zabranicul vioriu tesut in fluturi si-n fire de argint, cu care era-nvaluita"), arome florale ("o lunca plina numa cu trandafiri albi mirositori"), simfonii sonore intonate de glasuri de pasari miraculoase etc, toate inchipuind imaginea poematica a unui veritabil paradis terestru ori - de ce nu? - transmundan. Cand prind sa mijeasca zorile, magia se risi­peste, insa, iar zana si partenerul sau revin la statutul dinainte: o cersetoare umila si un diavol pacalit folcloric a nu stiu cata oara de o pamanteanca intreprinda. Aventura s-a terminat si, odata cu ea, se incheie un ciclu epic complet, cu potential repetitiv insa, pentru ca ultimele replici schimbate de cele doua personaje nu numai ca lasa deschisa posibilitatea reiterarii noptii fantastice, dar induce si sugestia frivolitatii eroinei, care-l mai "suparase" intr-acest placut chip si pe fratanele lui Prichindel, Aghiuta.

Dar o pamanteanca, intr-adevar, este, de fapt, Baba miste­rioasa ori o entitate supranaturala - zana, fata de imparat?, this is the question. Revenirea la conditia de oropsita a vietii reprezinta oare un indiciu semnificativ privitor la natura ei reala ? N-as risca un raspuns afirmativ, fie si numai pentru ca este dificil de gasit un raspuns la intrebarea: de ce, totusi, blestemul care i-a generat preschimbarea din zana in cersetoare nu cade din moment ce este indeplinita (si chiar cu asupra de masura!) dubla conditionare fatala, de a-1 fi pacalit pe dracul si, respectiv, ca faptul sa se pe­treaca la vreme de noapte? O posibila explicatie putem gasi recitind un scurt fragment din partea de inceput a povestirii, situata la capatul zilei, "dupa asfintitul soarelui, cand s-a aratat si luna la rasarit" si "a-nnoptat bine', respectiv, cand batrana se pregateste de somn.

Iata scena:

"Pe urma s-a infasat baba-n cerga ei, si-a pus traista capatai si s-a ghemuit de-a binelea culcata pe partea stanga, cu spatele la luna, sa nu-i dea lumina-n ochi Tocmai bine de dormit! Nici prea cald, nici prea racoare; de vant, nici suflare; pe camp, asa liniste de toate patru partile ca se puteau auzi cum taraiau si forfo­teau ganganiile, mis-mis pan pais, si apa cum galgaia afara din ghizdul fantanii pintre pietricele - ca asa e apa, ca viata omului! atata numa, ca viata curge cat curge si pe urma sta; dar apa curge mereu de cand lumea si cat lumea n-o sa mai stea

Baba-nchisese ochii si, cu gandul cine poate sti la mai ce, ofta din cand in cand si nu-i venea somnul; iar se mai gandea, ofta si misca, sa-si potriveasca oscioarele mai odihnit"

Sare in ochi ambiguizarea voita a textului prin neobisnuita interferenta a amanuntelor realiste de factura obiectuala, meteoro­logica si zoologica si a meditatiei ce trimite gandul catre heraclitianul panta rhei si catre versetele Ecclesiastului despre viata ca deser­taciune si vanare de vant. Caragiale nu recurge, de regula, la astfel de procedee decat in sens si cu finalitate ironice. Dar aici tonul este mai mult decat serios; frizeaza lirismul. Sa fie o simpla intamplare? Eu cred ca nu. Am impresia ca scriitorul incearca (si reuseste!) sa arunce programatic un val de nebulozitate asupra momentului din dorinta de a oculta un detaliu important al actiunii: faptul ca Baba oscileaza o vreme intre starea de veghe si somn, dupa care cade in bratele lui Morfeu si in mrejele visului.

Tot ceea ce urmeaza - de la intalnirea cu Prichindel, calatoria fantastica, revenirea in punctul initial si pana la desteptarea din zorii zilei - nu este altceva decat o fabuloasa proiectie onirica, un vis al Babei si nimic mai mult. Dar nici mai putin!

Multiplele schimbari si suprapuneri de planuri (real-supranatural-fantastic-fabulos si, din nou, real), dimensiunea cosmica a calatoriei, dublata de viziu­nea paradisiaca a luncilor cu trandafiri si pasari minunate ce se succed in vartejuri ametitoare sunt greu de subsumat unei logici narative comune, dar devin perfect inteligibile si coerente intr-o logica a visului - fractionata, aleatorie, fluida, cu un metabolism propriu si o dinamica insolita a reprezentarilor. (Ipoteza poate fi dezvoltata si argumentata detailat si in extenso; pentru un modest articol de dictionar, insa, consider suficienta fugara sa schitare).

Mai este de consemnat faptul ca, "apeland la resursele oniricului - ilimitate, sub raportul expandarii viziunii si amplificarii expresivita­tii literare -, Calul dracului nu este nici pe departe o aparitie sin­gulara in proza lui Caragiale. Aceluiasi registru ii apartin, intr-o masura mai mare sau mai mica, in vreme de razboi, O faclie de Paste, Poveste, Poetul Vlahuta, chiar Abu-Hassan si nu numai"[3].