(lat.
absurdus; cf. fr. absurde, "lipsit de sens")
Absurdul este o categorie estetico-literara
derivata din cultivarea in fertilele campuri ale artei cuvantului a
aristotelicului principiu, reductio ad
absurdum, valorificand in "materie sensibila" sensuri "invers-logice",
incat "reversul realului", "negativul existential" se constituie, de fapt, in
"solutie revelatoare" a ceea ce este "pozitiv", si invers.
Programatic-esteticeste, absurdul se impune ca inconfundabila dimensiune
spirituala / literara catre jumatatea secolului al XX-lea (literatura / teatrul absurdului), gratie unor mari filosofi / scriitori
ce ilustreaza totodata si existentialismul neafland capacitatea ens ului
uman de a fi in acord / sens cu legile / canoanele societatii: Edward Albee,
Samuel Beckett, Albert Camus, Eugen Ionescu, Jean-Paul Sartre s. a. Albert
Camus ne incredinteaza - in celebrul sau eseu, Mitul
lui Sisif (1942): «E
necesar sa spunem de la inceput ca, pentru ca o opera absurda sa fie cu
putinta, trebuie ca gandirea, sub forma sa cea mai lucida, sa-si aiba partea
ei. Dar in acelasi timp ea nu trebuie sa se manifeste
decat ca inteligenta ordonatoare. () Opera de arta se naste atunci cand
inteligenta renunta sa mai emita rationamente asupra
concretului. Ea inseamna triumful carnii. () Opera
de arta intruchipeaza o drama a inteligentei, a carei
dovada nu o face decat indirect. Opera absurda pretinde un
artist constient de aceste limite si o arta in care concretul nu semnifica
nimic mai mult decat el insusi. () Opera intruchipeaza
asadar o drama intelectuala. Opera absurda ilustreaza gandirea ce renunta la iluziile sale si care se resemneaza sa nu mai
fie decat o inteligenta ce se foloseste de aparente, acoperind cu imagini ceea
ce nu are nici o ratiune. Daca lumea ar fi inteligibila arta nu ar exista (CMS, 103 sq.). Teatrul absurdului ionescian - dupa cum se poate afla si din Note si contra-note de Eugen Ionescu (1962) - isi revendica neputinta diferentierii
dintre comic si tragic: «Eu n-am putut niciodata sa inteleg
diferenta care se face intre comic si tragic. Comicul fiind intuitia
absurdului, imi pare mai disperant decat tragicul. Comicul nu ofera nici o
iesire Spun "disperant", dar in realitate, el este dincolo sau dincoace de
disperare sau de speranta.». In teatrul absurdului se
renunta la normele arhitectural-conflictuale "exterioare", autorul aratandu-se
mai preocupat de "relevarea paradoxala" a resorturilor
interioare ale constructiei dramatice. In "decaedrul"
capodoperelor absurdului au memorabila stralucire: «Cantareata cheala»,
«Rinocerii» si «Regele moare» de E. Ionescu, «Procesul» si «Metamorfoza» de
Franz Kafka, «Asteptandu-l pe Godot» de S. Beckett, «Ciuma» de A. Camus,
«Diavolul si bunul Dumnezeu», «Mustele» si «Tarfa in respect» de Jean-Paul Sartre.
