Modernism si traditionalism - tudor arghezi

MODERNISM SI TRADITIONALISM.

Poeti moderni semnificativi. Tudor Arghezi, G. Bacovia, L. Blaga, I. Barbu, Al. Philippide, Emil Botta.

Traditionalismul poetic. Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.

Poeti moderni semnificativi

Tudor Arghezi

Cuvinte potrivite, 1927, Flori de mucigai, 1931, Cartea cu jucarii, 1931, Versuri de seara, 1935, Ce-ai cu mine, vantule?, 1937, Hore, 1939, Una suta una poeme, 1947, Prisaca, 1954, 1907-Peizaje, 1955, Cantare omului, 1956, Stihuri pestrite, 1957, Frunze, 1961, Poeme noi, 1963, Cadente, 1964, Silabe, 1965, Ritmuri, 1966, Noaptea, 1967, Frunze, 1968, Crengi, 1970, XC, 1970, Calatorie in vis, 1973.

Si Tudor Arghezi (1880-1967) e legat de Al. Macedonski, prin debutul sau poetic, in 1896, la 16 ani, in revista acestuia, Liga ortodoxa.

Intr-o progresie organica, poetul a asimilat muzicalitatea romantica elegiaca si senzuala prin Eminescu, pulsiunile vitalist-morbide, moderniste, ale lui Baudelaire, inclinatiile eterat-distructive ale subconstientului simbolist.

Si-a ridicat tensiunea poetica, prin emisia din punctul alaturat al expresionismului infrarealist si vizionar, intr-o expresie inovatoare, recuperand limbaje vitale ale marginalitatii.

A dovedit astfel o rara intuitie a principiului de comunicare privind  centralizarea irepresibila a ceea ce este ignorat prin opresiune. Altfel spus, Arghezi a stiut sa faca mereu comunicabil ceea ce multora li se parea a ramane inexprimabil. El a adus o stiinta superioara a selectiei si combinarii. Venea prea putin pe urme straine. Cu o insistenta de maxima dezinvoltura, el calca pe propriile urme.

Poetul a creat, cum observa Lovinescu, o

'noua estetica: estetica poeziei scoasa din detritusuri verbale () o noua arta poetica de puternice reliefuri'.

Noua estetica a culminat in volumul sau Flori de mucigai, cartea unei poezii 'triviale', tranzitive, referentiale, de un realism al elementaritatii existentiale, declasate, si de decadenta artistica.

Ea propune pe termen lung si intr-un mod cu adevarat spectaculos un limbaj adecvat, autentic si inovator, aflat la limita naturalismului cu expresionismul.

Arghezi pornise de la o poezie a semnificantului muzical, eterat, lichefiat, spre o poezie a semnului iconic autonom, integral material. O retorica imagistica moderna, intr-o prozodie apropiata de tiparele premoderne, pastreaza ca obiect teme majore de patrimoniu estetic, dar proiectate in cadre etnice si sociologice, adesea de un specific limitat la forma originara.

Dupa Eminescu, Arghezi va fi astfel cel chemat sa recreeze poezia in limba romana, sa-i transforme limbajul si structurile, pregatindu-le pentru cateva treceri si reveniri spectaculoase.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Autor cu biografie discreta si secreta, T. Arghezi a luat viata si opera exclusiv pe cont propriu. Si-a cunoscut si urmat ascendenta olteneasca, folosita in structurarea caracterului, dar si-a mistificat radacinile si unele evenimente biografice, de ordin familial.

S-a dezvaluit ca un individualist, revoltat, anarhist, dar si cu inclinatii colectiviste, oportuniste si chiar colaborationiste (cu germanii in primul razboi, cu comunistii dupa sovietizare), deopotriva prin temperamentul iritabil si caracterul amoral.

Chiar si demagogia sa izvora din anarhismul sau bine instrumentat. Desi nu intotdeauna eficient organizat. Insa, pana la urma, izbavitor; iar cel mai sigur, pe suprafata sociala.

Arghezi nu s-a dedat unui discurs demagogic travestit in ideologie, ca cel samanatorist, poporanist, gandirist. A avut doar o ideologie personala, mai curand pragmatica decat idealista. De aceea, nici n-a hranit himera satului etern. Si, in general, n-a cunoscut utopia. Decat ca viclenie exterioara,  pe care s-a straduit sa o insele.

Etica sa teoretica era una a victoriei cu orice pret, intr-o lume a tuturor constrangerilor si infrangerilor in faradelege. Concret, aceasta etica era una a (supra)vietuirii. O putem considera o etica de sorginte absoluta, instrumentata prin depasirea oricarei conjuncturi si prin obnubilarea diferentelor morale si politice.

Energia lui T. Arghezi a emanat constant din neincrederea si disperarea impuse de experiente negative de ordin moral, existential, spiritual.

Arghezi a pus, insa, sinceritate si adevar in opera.

Actiunea sa biografica si literara a fost realista si vizionara. Dar niciodata necontrolata. Pornirile negative n-au fost vreodata la Arghezi autoprotectoare. Dimpotriva, ele au avut ca obiect, cauza si tinta, sinele existential si creator. Arghezi s-a negat intr-un fel tragic pe el insusi. Si a facut-o cu o furoare de revolta ipseista. Doar in mod subiacent, el s-a echilibrat prin gesturi de oportunism biografic si creator.

Religiozitatea sa a ajuns profunda si extrema. Nu insa si proprie unei anumite dimensiuni biblice si psaltice.

Exista la Arghezi o religiozitate centrata pe jalea fundamentala a eului expus (pe)trecerii patetice. Eul poetic devine doar prizonierul suferintei.

Arghezi n-a trait religiozitatea confortabila, pur retorica. Si nici ireligiozitatea aparenta nu i-a fost decat o ocazie adanca de trecere spre tensiunea (im)pura a credintei in transcendenta. Intr-o  transcendenta care nu se intoarce, nu mai coboara, la propriu, in mod particular, pentru el.

Arghezi a refuzat realul existential, pentru a-l primi pe acela transcendent si creator, drept unic substitut ideal. Ontologia absentei ajunge astfel sa fie dislocata de o onto-teologie a plinatatii vizionare, oricat de inaparente.

Poetul are religia tensiunii integrale, care refuza sa acopere ultimul rest al raului. El are credinta care isi asuma caderea, abaterea, ratacirea, indepartarea de origine. In primul rand, prin alienarea si impersonalizarea sinelui dilatat, expresionist, si ajuns un mediator al limbajului. Al limbajului care depoziteaza deopotriva mythos-ul si realitatea lumii.

Trairea luminoasa si convulsiva, prin spiritul adevarat crestin, este probata initiatic de ameliorarea momentelor de maxima tensiune, dusa pana la limita tragicului.

Poet al comuniunii (meta)fizice, al erosului total, (im)pur si al ludicului copilaresc-demiurgic, Arghezi ramane un liric existential al gravei si insolubilei probleme antropologice, adusa, prin perspectiva si expresie, la limita cea mai comuna, apropiata si seducatoare, a familiaritatii.

Negandu-si sinele, abia astfel si l-a 'realizat' si, prin urmare, salvat. Prin eul poetic transcendentul a fost coborat si asimilat, intr-un cadru cotidian, nemetafizic, al unui real subtil si misterios reconstruit.

Viziunea sa particulara nu distinge obiectivul de subiectiv, transformate si pastrate in egala masura. Poetul are astfel controlul totalitatii, printr-o miraculoasa subiectivizare a exterioritatii si obiectivizare a interioritatii.

Arghezi ramane unul dintre poetii cu cea mai ampla deschidere, deopotriva spre real si ireal, cu acces la fizic si metafizic.

Pe deplin stiute i-au fost caile poeticii sale sincretice, cu deschidere la marea poezie trans-istorica, fundamentata pe cea mai productiva dialectica a diferentei si repetitiei poetologice. Poetul acesta a lasat urme pe toate drumurile poeziei. El poseda instinctul unic de a apropia, pana la confundare, schimbarile propriei poetici, de  marele concept poetic trans-istoric.

In poezia sa sunt impusi in secret, dar si expusi la vedere, operatorii functionali sau tansformationali ai poeticii esentiale. Doar o estetica restrictiva si dogmatica ii poate contesta. Opera lui poetica are toate ferestrele deschise spre secolul modernismului celui mai suplu si integrator.

De aceea, Arghezi nu a ramas indiferent nici unui alt poet important. El a devenit un purtator de esenta poetica fertilizatoare. Personalitatea si originalitatea sa au devenit intr-un fel stanjenitoare. Mai ales cand acestea ajung subminate de prescriptii poetice dintre cele mai spectaculoase si apte de creatia diferentei. Drumurile poetice romanesti vor duce, mai mult decat in alte locuri, la poezia argheziana.

Arghezi nu ajunge la obisnuitul eclectism. Si aceasta pentru ca el estompeaza, pana la stergere, limitele formelor - traditionalismul, simbolismul, avangardismul, expresionismul; sau,  ca exces datorat amoralitatii si lipsei de prejudecati estetice, poezia proletcultista! Pe toate le reliefeaza, conform unei peratologii poetice, de cea mai evidenta libertate creatoare.