Dimitrie Anghel

Dimitrie Anghel

In gradina, 1903, Caleidoscopul lui A. Mirea, I, 1908, II, 1910, Fantazii, 1909.

Mai mult decat oricare dintre primii poeti romani moderni, Dimitrie Anghel (1872-1914) se prezinta ca un poet al unui evantai foarte larg de formule, al unui sincretism de un profund si rafinat traditionalism, desi nu cu totul indepartat de tendinte etniciste.

Boemul, din Parisul anilor 1893-1902, in Romania a fost un intelectual angajat in sensul traditionalismului poporanist, dar si cu atractii socialiste. In plus, a fost colaborator la revista Samanatorul cu poezii fanteziste, aparand drept efecte ale unor contemplatii extatice, derealizante.

Structura sa complexa, ambivalenta, isi asumase creator extremele. La vremea aceea faptul era posibil cu o minima stridenta.

Anghel a lucrat la propria sa sinteza,  modeland contradictiile afective, reflexive ori de conceptie poetica.

Fara ironie lucida si deconstructiva, si el pare a rescrie revizuind, potrivit disponibilitatii estetice, poeticile (mult) anterioare, inainte de a ajunge la cele curente, dintre care simbolismul capata oarecum un rol inglobant.

El este, astfel, clasic prin identificare tematica, frana abstracta, rationalitate si conceptualism. E drept ca ramane atent in permanenta de a le deturna metaforic.

Face recurs si la romantismul minor, sentimental, dar si sarcastic ori grotesc, cu o nota de gravitate adanca. Ramane aproape de reverie si exerseaza cu insistenta retorica  imaginii. Reconverteste poetic, prin modificare de sensibilitate, visul feeric eminescian, proiectat in spatiul ambivalent, diurn si nocturn, al gradinii florale, alegorice si simbolice, descoperita ca un microunivers antropologic misterios si seducator.

Poeziile sunt pasteluri executate cu instinctul evocarii si al imaginatiei marcate de un apropiat exotism rasaritean.

Traditionalismul lui Anghel capata unele vagi virtualitati pre-proustiene, atunci cand poemul nu-si ascunde punctul originar in memoria actualizata cu o mare disponibilitate.

Sensibilitatea si constiinta moderna il conduc spre livresc si ludic.

Anghel are chiar o intuitie surprinzatoare a productivitatii textuale a cuvintelor.

El e simbolist in acceptia lui Valéry, de maxima divergenta a manierei, cu acces la misterele corespondentelor, trecut usor prin extazele agoniei si morbidetei.

Anghel e un estet, un decadent al rigoarei si luciditatii. Supune senzorialitatea vie si exacta unui control rational, stenic, fara delirul nevrotic caruia i se lasa prada voluptuos-tragica simbolistii individualizati.

In cazul lui, sufletul muzical si evanescent incearca expansiuni si corespondente intr-un real poetic reorganizat nu prin interferente senzoriale, ci prin exacerbarea olfactiei, deplasand spatiile semantice spre simbolul plurivoc, in fapt metaforic, desi nu definitiv smuls alegoricului.

De altfel, trebuie observat ca ambiguitatea semnificarii pastreaza la el si o sorginte baroca, prin retorica oximoronica ori hiperbolica.

Sintaxa poetica ramane fluida, fara marcaje distopice, invaluita totodata intr-o prozodie premoderna, clasica, romantica, parnasiana.

Fara a modifica natura versului in sensul modernitatii experimentale, Anghel extinde conceptul de poezie dincolo de lirism, spre narativul mitologic sau cotidian, prin baladescul postromantic ori obiectualismul prozaicului.

E cazul sa recunoastem in el un dublu, desi timid, precursor. O data al baladistilor Cercului de la Sibiu, Stefan Aug. Doinas, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, si a doua oara al poetilor metonimici A. Maniu, Petre Stoica, C. Abaluta etc.