Lucian Blaga

Lucian Blaga

Teatrul lui Lucian Blaga (1895-1961) se remarca prin marea sa poezie dramatica.

Scriitorului nu-i este deloc strain teatrul antic grecesc, bazat pe incantatie magica si ceremonial, si nici teatrul modern, de exemplu in varianta Paul Claudel.

Personajele monologheaza si dialogheaza in versete care si atunci cand sunt in proza sunt rimate interior.

Dramaturgia romaneasca are un geniu comic in I. L. Caragiale, si un geniu tragic in LB.

Unii s-au indoit de scenicitatea (teatralitatea) acestei dramaturgii poetice. Eseistul contemporan Al. Paleologu o considera, dimpotriva, scenica, cu conditia de a fi inteleasa si jucata adecvat.

In Zamolxe, mit pagan, Zamolxe este profetul Marelui Orb, retras intr-o pestera si acuzat de erezie de un mag care vrea un D-zeu material.

Zamolxe distruge idolul cioplit de un mester grec din templu, apoi e ucis intrucat se considera ca distrugerea e un sacrilegiu, dar divinizat ca fiinta jertfita si transformat in cult al credintei adevarate pentru daci.

Piesa se impune prin dionisiacul integrat traditiei pe calea mitica, prin «panism» si prin patosul naturalist.

Misterul pagan apare de fapt ca un eres cu ecouri spiritualiste crestine. D-zeu, pentru a se revela, trebuie sa-si sacrifice cuvantul, care-l face cunoscut oamenilor.

Conflictul cosmic, absenta psihologicului, infruntarea stihiilor, personajele neindividualizate, categoriale - barbat, mag, tanar etc - sunt trasaturi expresioniste.

Tulburarea apelor este o cosmogonie cu substrat pagan, despre reintegrarea unor reminiscente pagane in ortodoxie - ca, de exemplu, botezul cu pamant.

Piesa este o viziune a cristianizarii paganismului, prin eroul dramatic Isus-Pamantul.

Se resimte influenta lui Ibsen, dar si a expresionismului, prin prezenta stihiilor si a elementelor magice.

Daria este o piesa freudiana mai putin izbutita. Aici, o femeie se spanzura deoarece sotul ei a silit-o sa-si refuleze pornirile erotice pentru un scriitor.

In Fapta, un pictor trage un glont asupra medicului curant, fara sa-l ucida, pentru a-si exterioriza pornirea de a-i ucide pe Ivanca si tatal ei lubric.

Ivanca, un text dramatic de o mare frumusete literara, este tot o piesa freudiana, care, prin caracterul demonstrativ, atinge o anumita artificialitate.

Invierea integreaza elementele fabuloase in realismul taranesc.

In Cruciada copiilor, calugarul catolic Teodul conduce copiii sa cucereasca Ierusalimul. Moartea lor e considerata de staretul ortodox Ghenadie jertfa si integrare in «vesnicul Ierusalim».

Asadar, aceasta este o piesa mistica, fiind considerata cea mai zguduitoare drama crestina romaneasca, in care suflul tragic e substituit prin suflul mistic.

Avram Iancu se refera la un personaj aflat la limita dintre istorie si legenda. Avram Iancu e nascut de muma-padurii, «muma-rumanilor», dintr-o pasare. El are o misiune tainica, transcendenta, de izbavire a poporului sau, in lupta triumfatoare cu exponentii imperiului.

Arca lui Noe este o savuroasa comedie biblica, despre legenda populara bogomilica a participarii divolului la creatie, pentru ca D-zeu nu a inlaturat raul din lume.

Anton Pann prezinta, in Brasov, un poet cu idealuri sociale, apropiat de revolta haiduceasca.

Mesterul Manole este o drama de idei, derulata intr-o atmosfera mitica, religioasa, cu elemente bogomilic-satanice, despre har si irational in creatie (G. Calinescu).

Integrarea in mister nu este, ca la P. Claudel, in Bunavestire, o reintegrarea mistica in divin, ci o solutie de compromis intre cenzura transcendentala si cretie.

In Mesterul Manole, mitul sacrificial nu e o drama morala, ci o drama estetica, artistica, o drama a creatiei.  (I. Negoitescu)

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Drama Mesterul Manole, publicata in 1927, a avut premiera la Teatrul National din Bucresti in 1929, fiind pusa-n scena si in afara tarii, in Elvetia si Polonia.

Teatrul expresionist a creat o drama a vestirii despre cum poate fi salvata umanitatea.

In hipertextul Mesterul Manole, LB reia hipotextul sau «Textul Model» al baladei Manastirea Argesului, reliefand ideea bogomilica a duplicitatii creatiei, ca afirmare si negare, constructie si destructie, bine si rau.

Mitul Mesterului Manole, de circulatie balcanica, este restructurat si regandit de LB prin poetica teatrului modern, in principal a celui expresionist.

Drama Mesterul Manole incepe cu motivul constructiei ridicate in timpul zilei, care, din motive misterioase, care-l tulbura pe mesterul Manole, se prabuseste in timpul noptii.

Manole reflecteaza asupra acestui fapt straniu, care constituie intriga dramei, impreuna cu staretul Bogomil si Gaman, un personaj care delireaza, stapanit de puteri obscure, irationale.

Cheia misterului malefic este gasita de Bogomil: jertfirea unui suflet omenesc va fi singura in stare sa asigure trainicia constructiei sfinte.

Numele personajului, Bogomil, provine de la doctrina religioasa numita bogomilism, fondata de calugarul cu acelasi nume, potrivit careia universul sta sub stapanirea principiului divin, al binelui, si al principiului satanic, al raului, iar trupul omului este o creatie demonica, in timp ce sufletul sau e o creatie divina. 

Mesterul continua o vreme sa fie framantat intre gandul demonic al cladirii si impotrivirea pamantului care nu suporta constructia fara jertfa.

Framantarile interioare ale lui Manole genereaza conflictul piesei, reliefat cu deplina pregnanta odata cu aparitia sotiei sale, numita in piesa lui LB Mira (in slava, mir=lume, pace) si nu Ana.

In piesa, Mira este o prezenta activa, cu putere de descifrare simbolica a intelesurilor existentei.

In Gaman se elibereaza stihiile, care trebuie curmate de jertfa. Durabilitatea creatiei devine necesitatea inteleasa, acceptata, dincolo de manifestarea sa rationala.

Mesterul Manole, care este nevoit sa opteze, se vede, in forul sau interior, scindat in doua parti care-i afecteaza grav plenitudinea omeneasca, sfasiat tragic - ca in teatrul tragicilor greci - intre vointa de a cladi si aspiratia la iubirea pentru sotia sa Mira.

Manole este deopotriva personajul categorial, expresionist, si personajul individualizat, tragic, care are drept model omul supus destinului din teatrul antichitatii grecesti. 

Tragicul piesei este, asadar, antic si modern, trimitand la situatiile-limita, fara iesire, irezolvabile fara pierderi incomensurabila, platite pentru rascumpararea unor nazuinte majore.

Dupa esecuri repetate, mesterii, ingroziti de amenintarea obscura a raului, vor sa paraseasca lucrarea. Voievodul trimite un mesager cu hotararea de a le mai acorda ziditorilor numai trei zile pentru a ridica manastirea, iar daca nu, va pune sa fie ucisi.

Manole se decide sa ingaduie jertfirea Mirei, transmitand prin mesager voievodului hotararea sa. Fatalitatea, cum va explica el celorlalti mesteri ai sai, a invins: «fiindca n-am putut altfel».

Dupa trei zile de asteptare tensionata, apare Mira, ca sa implineasca destinul si sa opreasca savarsirea omorului prevestit de Bogomil.

Dar sacrificul Mirei, prin care el se simtise implinit ca fiinta umana obisnuita, continua sa-l tulbure. Dragostea pentru sotie n-a putut fi stinsa, de aceea se razgandeste si vrea sa darame zidurile pentru a o scoate din ele. Dar creatia odata infaptuita este indestructibila. Manole este oprit de colaboratorii sai sa-si distruga opera, care devine independenta de autor si-l sileste sa se jertfeasca inca o data.

In Principii de estetica, G. Calinescu ofera aceasta explicatie convingatoare: «Multimea nu vrea sa stie de autor, ea nu cunoaste decat opera.» Manole se arunca din turla bisericii, nu pentru a se sinucide, ci pentru a implini o moarte necesara creatiei sacre, durabile.

Piesa lui LB aduce elemente noi fata de mitul de la care porneste, precum prezenta bisericii-femeie, ca simbol al rodului vesnic.

Mira este resonneurul dramei. Ea rosteste punctul de vedere al dramaturgului.

Gaman apare drept personajul expresionist prin excelenta, o forta trans-individuala si irationala, anticipat teoretic de scriitor in Fetele unui veac : «Personajele nu mai exista ca indivizi, ci numai contrapunctic, prin dinamica energiilor dezlantuite.»

Balada populara si drama lui LB au finaluri diferite.

In balada, mesterul, reprezentandu-l pe artistul orgolios, anunta ca este oricand gata sa ridice o manastire noua, mai luminoasa si mai frumoasa.

In piesa de teatru, Manole se revolta impotriva operei edificata pe temelia jertfei iubirii pentru sotia lui.

Mitul jertfei facute de om, fara porunca lui Dumnezeu, sugerat de calugarul Bogomil, om al unui timp imprecis, este precrestin, asadar incompatibil cu crestinismul.

Boierii si calugarii, care vad manastirea si afla cum a fost zidita, sunt oameni ai prezentului, si ei numesc jertfa, crima iar constructia, lacas al Antichistului.

Mesterul este si el un personaj atemporal, intr-o piesa care se desfasoara intr-un timp mitic, prin cateva situatii arhetipale.

Manole si creatia sa raman deasupra multimii cartitoare. El trage clopotul, apoi se arunca la pamant, pentru a muri si a cuceri absolutul existentei, prin jertfa pentru o opera eterna, preintampinand astfel tentatia tagaduitoare a multimii.

Constiinta participarii la infaptuirea unui miracol creator o au si ceilalti mesteri. Ei nu sunt ucisi, ca in balada populara,  de voievodul crud si egoist care isi insuseste creatia, ci se simt fara rost, ratacitori, pustiiti, contempland «stralucirea» pe care au durat-o, condusi de Manole. In drama lui LB, mesterii supravietuiesc pentru a ramane drept marturisitori despre creatia savarsita.

In piesa Mesterul Manole, personajele folosesc un limbaj poetic, plin de metafore si simboluri, atunci cand mesajul este ambiguu, ocult, irational. El alterneaza cu limbajul propriu, direct, lipsit de figuri stilistice, atunci cand mesajul transmis este transparent, lucid, rational.

In general, in teatrul sau, LB exploateaza miturile autohtone, intr-o maniera expresionista.

La Blaga, sacrul nu se pastreaza si transmite prin profan, ca la Eliade, ci prin eresurile care, in mod paradoxal, in conceptia autorului, au pastrat credinta crestina prin veacuri.

S-a spus pe buna dreptate ca teatrul acesta reprezinta cea mai inalta expresie a sensibilitatii metafizice din literatura romana.