Intr-o sugestiva
meditatie poetul exprima viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent: timpul
individual masurabil "doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" si
timpul universal etern "din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".
Tabloul al II-lea
accentueaza ideea ca luna este "stapana marii", astrul care vegheaza asupra
intregului Univers, iar cadrul pe care el il construieste este de la general la
particular. O alta ipostaza in care gasim luna este aceea de martor al celor ce
se petrec pe Pamant ea meditand asupra problemelor omenirii. Ea asista la ceea
ce se petrece in lume, iar imaginile prezentate se gasesc in antiteza: vede mai
intai "un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/Cand la ziua cea de mine
abia cuget un sarac"; apoi un simplu muritor ce "cauta-n oglida de-si bucleaza
al sau par" in timp ce altul "cauta in lume si in vreme adevar".
Ideea egalitatii
oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor in fata
mortii este ilustrata de Eminescu foarte sugestiv:
"Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
Portretul savantului
simbolizeaza superioritatea omului de geniu care este preocupat de problemele
grave ale Universului, de cercetare si descoperire a tainelor lumii. Scriitorul
imagineaza portretul "batranului dascal" preocupat exclusiv de lumea ideilor si
de plasmuirile imaginatiei sale. Sub fruntea lui inalta, trecutul si viitorul
intregii lumi capata semnificatii deosebite, fie reconstituindu-le, fie
anticipandu-le. Eminescu il compara cu titanul mitologic Atlas - condamnat de
Zeus sa sustina pe umerii sai bolta cerului, fiinca luptase alaturi de giganti
impotriva olimpienilor astfel restabilind indirect puterea divina a omului de
geniu. Printr-un efort intelectual, batranul filozof isi imagineaza momentul
cosmogoniei (al genezei), acela care marcheaza desprinderea Universului din
haosul originar. Cugetatorul reface mental etapele procesului cosmogonic si se
intreaba cum va fi aratat Universul in starea sa latenta primordiala.
Ganditorul vede in timp cum civilizatii stralucite au pierit din cauza
razboaielor nimicitoare; tot ceea ce omul a construit temeinic constituie doar
o incercare disperata de a opune ceva durabil mortii si neantizarii temporale.
Pentru Eminescu, lumea constitue o iluzie, pentru ca formele vietii trec mereu
in nefiinta: "Caci e vis al nefiintei Universul cel himeric"
Tabloul al III-lea
este o Cosmogonie si o Escatologie, in care Eminescu mediteaza asupra nasterii
lumii, dar si la pieirea ei. Antiteza romantica pune in evidenta o contradictie
fundamentala a universului - aceea care angajeaza, pe de o parte, imensitatea si
sralucirea lui amenintate de pieire, iar pe de alta parte, conditia mizera
efemera a omului care ramane totusi de o maretie uimitoare prin forta lui
spirituala. El, "batranul dascal", geniul uman, titanul teluric isi trimite gandul
"indarat cu mii de veacuri". Cu date precise din stiinta si filozofie, geniul
eminesciam urmareste viata planetelor pana cand ele, scapand din "franele
lumii" si ale "soarelui", dispar in neant si intra in moarte vesnica. Episodul
escatologic degaja tristete cosmica si grandoare.
Tabloul al IV-lea
este dominat de ideea relatiei dintre omul de geniu si posterioritate, el fiind
o satira la adresa superficialitatii societatii in care traieste, prilej cu
care Eminescu isi explica dispretul sau fata de neputinta acesteia de a se
ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine
elemente de meditatie filizofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile
filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare de catre omul de
geniu, inadaptat si mult superior celorlalti.
Meditatia sociala
debuteaza prin ideea filozofica despre identitatea oamenilor cu ei insisi, a
individului cu intregul, a esentei comune a omenirii. "Batranul dascal" se
intreaba daca omul de geniu, poate intra in nemurire prin opera sa, careia si-a
dedicat intreaga existenta. Savantul spera ca ideile sale stiintifice,
descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor ramane in eternitate,
parcurcand secolele si trecad peste bariera de nestramutat a timpului. Cu
luciditatea specifica omului superior el isi da seama ca gloria si nemurirea
sunt insa doar simple iluzii:
