Luceafarul De Mihai Eminescu - incadrarea textului poetic, incadrarea in specia literara a poemului romantic, tema, seminficatia, motive poetice

Luceafarul

De Mihai Eminescu

1.     Contextul aparitiei:

Poemul Luceafarul  a aparut in 1883, in Almanahul Societatii Academice Sociel-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca). Cu toate acestea, capodopera eminesciana are diverse interpretari filozofice, tocmai din cauza multitudinii de intelesuri pe care Eminescu le-a lasat in aceasta opera, tocmai pentru a putea fi interpretate.

2.     Incadrarea textului poetic intr-o categorie:

Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea e naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmice si terestre si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun.

3.     Incadrarea in specia literara a poemului romantic:

Luceafarul se incadreaza in specia literara a poemului, specie de interferenta a epicului cu liricul, de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric.

Poemul romatic se realizeaza prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) si al speciilor. Astfel, lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice: secventele realizare prin dialog si dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se intalnesc in prima si a treia parte (metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua combina specii lirice aparent incompatibile, idila- povestea de dragoste dubla si elegia, iar partea a patra a poemului contine elemente de meditatie, idila si pastel.

In esenta poemul este un monolog liric, dialogul accentuand inaltimea ideilor care-i confera caracterul filozofic.

4.     Viziunea despre lume:

Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia geniu- societate, de structura, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafarul, noaptea, visul..), de imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditatie, idila, pastel), de metamorfozele lui Hyperion. Elemente ale viziunii clasice sunt in echilibru compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic.

5.     Tema poeziei:

Tema poeziei este una romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul Luceafarul - sinteza a operei poetice eminesciene - armonizeaza zborul primordial si originar pentru implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic. Iubirea se prezinta in diferite ipostaze sau tipare: terestra (cuplul Catalina/ Catalin), cosmica (fata de imparat si Hyperion). Indragostitul e titan, demon sau geniu, iubita oscileaza intre venere si Madona.

6.     Semnificatia titlului:

Titlul poemului se refera la motivul centra al textului, Luceafarul,  si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Alegoria inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri.

Titlul uneste doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul grecesc, al lui Hyperion (gr. Hyper-eon - "cel care merge pe deasupra"), sugerand prin aceasta natura duala a personajului de tip romantic.

7.     Motive poetice/ elemente de recurenta:

Motivele romantice de la inceputul poemului: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda sustin atmosfera de contemplatie si de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si al demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul, marind tensiunea lirica a trairii emotiei erotice. In antiteza cu imaginea angelica a primei intrupari, a doua este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata: "o, esti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arata".

Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantate motive ale timpului. Zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumilor: "Caci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / SI vremea-ncearca in zadar / din goluri a se naste".

8.     Compozitia romantica, relatii de opozitie si de simetrie:

Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).

In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, care se naste din constatarea ca relatia om-geniu este incompatibila. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii si, odata cu ea a indiferentei. Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta incapacitate: "Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?". Geniul constata cu durere ca viata cotidniana a omului urmeaza o miscare circulara, orientata spre accidental si intamplator: "Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece".

9.     Limbaj si expresivitate + Prezentarea imaginarului poetic din textul studiat:

Partea inai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn, realizat prin motive romantice. Semnificattia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

La chemarea-descantec rostita de fata "Cobori in jos, luceafar bland, / Alunecand pe-o raza", Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, asemenea luiNeptun, ca un "tanar voievod", "un mort frumos cu ochii vii". In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice: "par de aur moale", "umerele goale", "umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara". Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora: "Iar ceru-ncepe a roti / In locz unde piere". Luceafarul vrea sa eternizeze iubire lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului: "O, vin, in parul tau balai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri sa rasai / Mai mandra decat ele". Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absoljut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: "Privirea ta ma arde". Ea ii cere sa devina muritor, iar luceafarul / geniul accepta sacrificiul: "Tu-mi cei chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sarutare".

In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui jooc din universul cinegetic. Este o alta ipostaya a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populre, in antiteza cu portretul Luceafarului, pentru care motivele si simbolurile romatice erau desprinse din mit, abstracte, exprimand nemarginirea, infinitul, enernitatea. Catalin devine intruchiparea teluricului, a mediocritatii pamantene: "viclean copil de casa", "Baiat din flori si de pripas, / Dar indraznet cu ochii", "cu obrajei ca doi bujori".

Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos: "Si din repaos m-am nascut, / Mi-e sete de repaos", adica de viata finita, de stingere, este numit Hypeion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru inaia oara numele luiHyperion pentru ca el este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.

Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu: "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si pentru toate da-mi in schimb / O ora de iubire". demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritprilor, oferindu-i lui Hyperion in compensatie diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar.

In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii.

Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prim metaforele: "noaptea mea de patimi", "durerea mea", "iubirea mea de-ntai", "visul meu din urma", ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decaz aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice.

In final, poemul se clasicizeaza, versurile avand un pronuntat caracter gnomic: "Ce-ti pasa tie chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul  / Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece". Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinull de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interpgatiile finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in "cercul stramt", simbol al vremelniciei, iar geniul atinge starea perfecta de liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.

10.  Comentarea figurilor de stil :

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului: "ei doar au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte".

Prezenta metaforelor, mai ales an primul tablou, in cadrul dialogului dintre Luceafar si fata de imparat, accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru pe masura: "palate de margean", "cununi de stele".

In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice: "venea plutind in adevar / scaldat in foc de soare".

11.  Precizarea particularitatilor prozodice ale textului:

Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic este sugerata, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, realizata prin distributia consoanelor si a vocalelor.

Muzicalitatea elegiaca, meditativa a celor 98 de strofe ale poemului, este data si de particluaritatile prozodice: masura de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata; sunt prezente asonantele si rima interioara.

12.  Exprimarea unei opinii argumentate despre modul in care tema si viziunea despre lume sunt reflectate in textul poetic:

In opinia mea, Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele unt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.