Nuvelele situate la limita dintre comic si tragic - caragiale

NUVELELE SITUATE LA LIMITA DINTRE COMIC SI TRAGIC - CARAGIALE

Bazil Dragosescu, dascal ardelean si amarnic pazitor al tezaurului limbii, este personajul ignorat si pe nedrept subconsiderat in incercarile diferitelor generatii ce s-au succedat in efortul de a-l categorisi pe Caragiale intr-un oaresice departament al culturii romane. Este acest profesor, cel ce ii impune micului Caragiale respectul pt normele bunului simt sintactic in constructia frazei, din inalienabilitatea matematica a impunerilor sintactice tragandu-se, consideram noi, amuzamentul lui Caragiale in fata "maltratarilor cotidiene" ale limbii de catre viitoarele sale personaje.

Dar cine sunt aceste umbre a caror "aroma" o mai sesizam numai datorita operelor epocii? In Sfarsit de veac in Bucuresti I. M. Sadoveanu ne introduce frust si in tuse lipsite de echivoc in atmosfera acelei epoci de tranzitie, epoca definitorie din pacate pentru dezorientata si conjuncturala noastra capitala, concentrand in persoana lui Iancu Urmatecu avatarurile unei societati si calitatile - in sens cantitativ - unui segment social. Prin mediere, personajele lui Ion Marin Sadoveanu si Duiliu Zamfirescu (Tanase Scatiu, etc) si toponimia Bucurestilor din epoca ne dau imaginea "consumatorilor" pieselor de pe scena Nationalului si beneficiarii reticenti ai oglinzii oferite de Caragiale in opera sa dramatica. Sunt aceleasi personaje ce in calitate de creatori de folclor urban ascultau stirile pertinente initiate de "mutu' de la manutanta" sau isi plateau datoriile cu ce ramasese din "gardul Mantulesei" sunt Miticii epocii si beneficiari directi ai "comédiilor de la Union". Se intrepatrund in Bucurestii acelor vremi nou si vechi, adecvat si anacronic, indigen si importat, rural si urban intr-o sarabanda de imagini ce necesita o obiectiva detasare inainte de emiterea oricarei minime consideratii ierarhizante. Nu trecusera practic decat cincizeci de ani de la iesirea de sub monopolul unidirectional turcesc si Bucurestii erau deja cu un picior in cercul marilor capitale europene. Nu trebuie sa fii un cunoscator al locului pentru a constata ca nici pana in ziua de azi restul Bucurestiului nu a facut pasul necesar unei diferente. Produs si beneficiar al acestui mediu, Caragiale nu se reclama a fi un moralist; el constata fara a judeca, judeca fara a da sentinte, osandeste intotdeauna insa cu masura suspendarii conditionate avand in consideratie perena lipsa de discernamant istoric a personajelor sale. Aceste personaje nu sunt niciodata altceva decat alogeni, au profunde legaturi cu mediul familiar naratorului, situatiile de viata traversate de acestia fiindu-i familiare pana la satietate prozatorului. Astfel intr-o bucata literara pe nedrept ignorata, poate universalitatea ei recunoscand in Caragiale doar un transmitator, si anume Norocul si mintea, Caragiale face/constata o apologie a sansei, a norocului in fata darurilor inteligentei, consecventei si a valorilor promovate de Max Weber in general. In acest context consideram, ar trebui intelese, analizate si chiar degustate nuvelele in care cu toata flexibilitatea unor experiente comparative (Gogol, Cehov, etc.) nu reusim sa trasam o delimitare fie si formala a moralei si genului nuvelelor lui Caragiale. Referindu-ne, fara sa limitam discutia la "Doua loturi", regasim in structura epica convingerea lui Caragiale referitoare la "beneficiile" banului nemuncit, necastigat, dar deja alocat/cheltuit in baza caruia nebunii isi oranduiesc viata.

Atunci cand Lefter subliniat -coincidenta?- Popescu are fie si neconfirmata impresie ca ar fi un favorit al sansei, din umilul functionar subaltern, sot coulant si conviv agreabil, el se transforma intr-un revolutionar ridicol in intoleranta, intr-un partener nerezonabil de discutie, un sot imposibil si un adevarat zbir in relatia cu bietele chivute. Aceste atitudini in principiu inadiacente sunt generate de aceeasi imaturitate evocata in prezentarea Bucurestilor vremii. Practic,  domnul Lefter Popescu se imprumuta - superstitie destinata favorizarii de catre sansa - pentru a participa la o forma de conscriptie publica cu scopuri in aparenta onorabile, respectiv Universitatea din Constanta si Observatorul astronomic.

Numerele jucate sunt castiaatoare, biletele in schimb sunt de negasit. De aici o minunata sarabanda de situatii in succesiune alerta, finalizata apoteotic cu ridicolul discurs al domnului Lefter in fata unei asistente clar amuzat detasate. Clivajul dintre aparent integratul social personaj Lefter Popescu si Anghelache este principala conexiune intre cele doua nuvele in care comicul de situatie se intrepatrunde cu tragismul determinat de hazard.

Intr-un timp scurt, putin peste un deceniu, poezia lui Ion Barbu parcurge spectaculoase cicluri transformatoare. Si, totodata, simulante.

Poetica sa nu este unitara, ci contradictorie. E construita cu multiple modificari de alternativa, ca si cum ar fi lucrat cu heteronimi, ca Fernando Pessoa.

Ion Barbu s-a redescoperit si instrainat de cateva ori in propriul pseudonim.

Zona premoderna a poeziei sale e neoromantica, baladesca, balcanic-spiritualizata, hermetica, adica simbolizanta (cu referent livresc, reinterpretat, in clasicismul bardului Anton Pann) si parnasiana.

Dar aici se face si trecerea spre modernitate.

Ion Barbu este un vitalist si un vizionar, iar retoric un poet oximoronic si mai ales hiperbolizant, din familia expresionistilor.

Abstract, ermetic, mallarméan, se infatiseaza  doar intr-una din perioadele sale scurte si rapid succedate. Hermetismul si ermetismul devin versantii principali ai poeticii lui Ion Barbu. O stilistica uneste oximoronic aceste directii altfel de neintalnit.

Premodernul,  hermeticul, scrie o poezie cu mesaj descifrabil, pe baza cunoasterii simbolurilor mitologice, ezoterice, culturale.

Modernul, ermeticul, scrie cu mana cealalta o poezie incifrata, fara mesaj, semiotizata, autoreferentiala.

Ca poet parnasian-expresionist, in traditia reveriei din spatiile geometriei baroce continuata de L. Dimov, Barbu e autorul unor poezii riguros formalizate, htonice si mitologice, de contemplatii patrunzatoare ale unui univer

"Realismul tipic este formula artistica a lui Caragiale" se spune in Istoria literaturii romane moderne a autorilor Serban cioculescu, Vladimir Streinu si Tudor vianu cu referire la caracterele tipice si ilustrative pentru situatiile de viata relatate inclusiv in aceste doua nuvele.

Oportunitatea iesirii dintr-o pozitie subordonata unor sefi nerespectati, cel putin, ii permite personajului Lefter Popescu atitudinile atipice din evolutia povestirii, concluziile incerte ale socialului in fata unei fapte de evaziune il determina pe Anghelache -anghelos gr.Inger- la "demisia din viata sa inseparabil legata de profesie".

Mai degraba in aceste doua nuvele gasim o influenta a operelor marilor scriitori rusi decat in Napasta, N. Gogol cu particularitatile de rigoare fiind recognoscibil in dulcele-amarul situatiilor traversate de cele doua personaje.

Strict componistic vorbind, cele doua nuvele au nota maestrului decerabila in numele personajelor principale in lipsa moralei din finalul povestirilor manifestandu-se echivoc in Inspectiune si evident in Doua loturi, practic aspectul social fiind nota pregnanta a motivatiei scrierii fiecarei nuvele. Structura superioara, de decizie si control, a administratiei finantelor statului de atunci ca si acum Hellas, fiind institutie pe principiul citat "to victor, the spoils", singura componenta stabila a aparatului functionaresc era reprezentata de nivelul de executie al micilor "impiegati". Revolta atipica si in aparenta nejustificata a lui Anghelache este in esenta orientata importiva manierei responsabile de administrare a unor afaceri de stat si incearca culpabilizarea factorului de control si decizie ce nu-si asuma nici o responsabilitate in domeniu. Comicul sesizabil, amar si la limita, este dat de faptul ca insasi componenta sociala din care se extrage personajul principal nu sesizeaza motivatia demersului acestuia delegandu-i propriile pacate. Procedeul finalului deschis utilizat de Caragiale in Doua loturi are in Inspectiune o nota morala de infinita delicatete, critica sociala neasumata de prozator fiind lasata aici in sarcina cititorului avizat.