Liviu Rebreanu

"Dincolo de realism", un "realist intarziat" (I. Simut, 1997), Liviu Rebreanu (1885-1944) nu devine un modernist, el ramane doar un modern sfielnic, atras de un realism extensibil la toate formele accesibile, pe orizontala si pe verticala. Pe orizontala: de dinainte, din timpul si de dupa realismul critic si naturalist. Pe verticala: intre infrarealism psihanalitic sau expresionist si transrealism (metafizic, romantic).

Totusi, Rebreanu apare luminat exegetic si in latura modernista, prin intelectualism (de L. Raicu, 1967) si livresc (de un revizitator al modurilor, registrelor, stilurilor prozastice ca M. H. Simionescu).

Rebreanu cultiva forme epice diversificate, de la romanul obiectiv, cu narator omniscient ori comportamentist, la cel subiectiv, prin recursul si la constiinta perspectivista a unor personaje.

Tematica prozei nu este mai putin diversificata, centrata pe mistica, mit, idealism, simbol, ezoterism, sapientialitate, spiritualism, filosofie, formativitate, pragmatism, istorie, politica, social (acesta cu preponderenta oarecum programatica, obstinata, demonstrativa), etic, etnic, sentimental, detectivistic.

Structurile epice, egal de intarziate si de aprofundate, reproduc tatonari timide ale unor innoiri. Sare-n ochi mefienta limitativa fata de experimentalism, la L. Rebreanu, care ramane doar un reformator de tip conservator, (post)realist. As spune ca sincronizeaza si el forme sau structuri epice mai mult sau mai putin vechi sau anacronice.

Scriitorul ardelean performeaza intr-un sintetism, sa-i spunem organicist, al mai tuturor poeticilor care impusesera prozatori si opere aflate la varful canonului, contemporan cu el.

L. Rebreanu ramane un nuvelist, nu doar insistent, in aproape o duzina de volume (de la cel de debut, Framantari, 1911, la Oameni de pe Somes, sau Cartea sufletului, din 1936), dar si de vocatie, cu toate ca denivelat valoric, asemenea variatului relief autohton, de altfel ca si in roman.

Eclectismul procedural se compune la el dintr-un amestec de obiectivism, impersonalism si de subiectivitate tezista, morala, realism si idealism  ori idilism.

Proza scurta se organizeaza alternativ din secventialitate epica si autarhie narativa, din fragmente de lume si lumi fictionale autonome.

Realismul nuvelelor apare adecvat mentalitatii rurale sau urbane, prin diferentierea, pana la contrapunere, a constructiei narativ-referentiale, a registrelor discursului epic, a excipiturilor narative alternative (disforic si euforic), a materiei verbale.

Faptul ca unele dintre nuvele au fost integrate in romane cu conflicte rurale (Ion, Rascoala) sau istorice, interetnice (Padurea spanzuratilor), arata nu absenta vointei nuvelistice cedata vointei romanesti, cum se considera dupa E. Lovinescu, ci intelegerea romanului, la nivelul constructiei narative si tipologice, ca specie epica succesiva nuvelei, dar si ca o succesiune de nuvele.

De altfel, un roman ca Adam si Eva a trecut drept culegere de nuvele. Iar Calvarul, 1919, este un volum care provoaca aceeasi ambiguitate structurala intre specii fictionale (nuvela sau roman) sau nonfictionale (jurnal de criza si totodata de observatie al unei constiinte individuale si istorice sub ocupatia germana) in cadrul genului epic.

Romanele lui L. Rebreanu aprofundeaza realismul critic si analiza psihologica. Materia epica are substantialitate si verosimilitate sociologica.

Psihologia erosului, psihologia unor situatii existentiale-limita, precum razboiul, ori aceea a intelectualului sunt reflectate in Ciuleandra, Adam si Eva, capodopera Padurea spanzuratilor.

Romanul Ion, 1920, dezvaluie, in proportii covarsitoare, nemaiintalnite in literatura noastra pana la vremea aceea, fata ascunsa de masti poetizant-moraliste, nepotrivite, cum s-a observat, un chip al lumii taranesti, inrobit social, institutional si chiar uman.

Roman realist critic si naturalist, existential, biologist, cosmologic, metafizic, poate chiar cu implicatii mitice (cf. M. Eliade, art. cit.), iata, insa, mai presus de toate, o opera in care concretul si simbolicul, materia si spiritul coexista genuin.

Satul apare mult mai mult ramas in feudalitate si premodernitate. Nimic din ce e rural, in primul rand taranesc, dar si institutional, nu scapa autorului.

Intriga este mai complicata decat pare la prima vedere.

Pamantul, simbol al pacatului, intra, din dorinta de izbavire a stapanilor sai, in proprietatea bisericii. Triumfa glasul iubirii celeste.

Taranii lui L. Rebreanu sunt angajati intr-o lupta crancena pentru existenta, careia ii fac fata prin vitalism, instinctualitate si chibzuinta.

Constructia romanului este acumulativa.

Actiunea dramatica este specifica romanului de tip teatral, dupa cum il definea poetologul rus M. Bahtin in analizele sale aplicate operei lui Dostoievski. "Actiunea - marturiseste L. Rebreanu - da adevaratul farmec vietii, ea fiind viata insasi."

G. Calinescu contextualizeaza opera gresit, din punct de vedere poetologic: "Ion este intaiul adevarat roman romanesc modern".

De altfel chiar incadrarea sa ca specie epica este grabita. Structural, el numeste Ion epopee: "o epopee perfecta", in doua parti, cu cate sase capitole numite, fireste, "canturi", iar in alt loc, "un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodopera de maretie linistita".

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Ion este romanul sufletului instinctual, scris in epoca sufletului intelectual.

Stilul romanului este si el eclectic, un amestec de clasicism si modernitate.

Clasic ramane, stilistic, romanul, in sensul de arta scripturala a indepartarii (T. Pavel).

Modern ajunge sa fie, datorita unei retorici detroplogizante sau, cum s-a spus, anticalofile, apropiate, comunicative.

Padurea spanzuratilor, 1922, este romanul lui L. Rebreanu care s-a bucurat de o anumita reputatie europeana. (Ecranizarea cartii, in deceniul 7, premiata la Cannes, va reconfirma forta artistica a operei.)

Tema obsedanta a constiintei razboinicului fratricid, care alege, in urma unor tragice sfasieri de constiinta, propria moarte, capata in roman amploare. Subiectul si problematica atrag transformarile structurale care ii confera romanului o incipienta modernitate estetica, prin analiza constiintei, si sociologica, aceasta prin lumea rurala trecuta intr-un fundal al celei urbane, intelectuale, cazone.

Romanul este unul cu teza, dar si unul relatat cu tact. El exploateaza tot un subiect fierbinte, dezastrul uman, moral, produs in ultimul razboi, care atunci era si primul razboi mondial.

Prin descrierea vidului interior, a actelor mecanice, a asociatiilor aleatorii, a deplinei instrainari a protagonistului, Rebreanu isi apropriaza, cum s-a observat, modelul dostoievskian al psihologiei profunzimilor.

Padurea spanzuratilor este un roman al unui personaj mistic supus analizei morale, dar si analizei psiho-logice.

Analiza psihologica se grefeaza la L. Rebreanu pe o poetica a realismului critic naturalist. La originea psihologiei adancurilor constiintei se afla cauze dintre cele mai echivoce si mai obscure. Sondajul psihologic porneste intotdeauna dinspre suprafata spre strafundurile inconstientului individual.

Padurea spanzuratilor, prin mesajul sau umanitarist si pacifist, este o pledoarie pentru fortele vietii, binelui si adevarului moral, dreptatii sociale, de condamnare a ideologiilor cinice, egoiste, criminale. In naratiune, purtatorul unui astfel de mesaj etic universal este personajul Gross, convins ca masa oamenilor obisnuiti nu este animata de interese meschine si nu-si edifica o morala fundamentata pe ura, ci pe fraternitate.

Chiar si in moarte, Apostol descopera solitaritatea umana, prin Ilona, groparul Vidor, primareasa din sat, dar si prin oamenii cei mai obisnuiti.

Faptul e de natura sa-i umanizeze drama, pentru ca Bologa moare fara a putea raspunde unor intrebari profunde care ii framanta reflexivitatea. El nu stie daca dragostea crestina pentru semen, umanitarismul, iubirea pot introna fericirea. Nu intelege daca civilizatia a facut omul sa progreseze ori, dimpotriva, l-a reintors la natura si salbaticie. Pentru el, singura solutie posibila devine moartea.

Romanul de analiza morala este si unul care confrunta moduri si modele etice. Intai, morala datoriei. Apoi, morala care demistifica acuzand si condamnand razboiul ca act de suprimare deopotriva a omului si a omenescului.

Naratologic, cum s-a remarcat in exegeza mai tarzie, romanul se distinge printr-o anumita complexitate si variatie a punctului de vedere. Instanta narativa nu mai ramane in exclusivitate extradiegetica, pur retorica sau gramaticala, dar isi ia in sprijin si personajul care o reflecta secvential, pe Apostol Bologa. O face intr-un fel mai evident decat in romanele cu instanta narativa omniscienta, unde, totusi, punctul de vedere nu ramane niciodata cu totul separat de reflectarea constiintei pesonajelor.

Destructurarea stilistica are ca sursa instinctualitatea si mult mai putin psihismul in ansamblul sau, cu tot ce pastreaza el sigur sau incert, ca realitate ori adevar, si coerent sau ambiguu, ca expresivitate, in comunicarea materiei sau a universului epic.

Introspectia omniscienta este dirijata moral.

In Adam si Eva, 1925, L. Rebreanu vrea si izbuteste sa produca interes epic prin atractia fata de parapsihologic, religios, metafizic si exotic. Se sincronizeaza cu autenticisti ca M. Eliade, dar in ordinea problematicii si a subiectului.

Urmareste previzibil, aparent insolit, un lant de sapte reincarnari. Cifra crestina tradeaza minima eclectizare doctrinar-religioasa. Ciclul istoric configurat in roman este unul esential si  complet.

Toma Novac se reintrupeaza in timpuri si spatii schimbate impreuna cu ocupatia, de la pastor in India, la profesor universitar in stricta contemporaneitate autohtona.

Innoirea structurilor romanesti n-a fost inteleasa nici de E. Lovinescu, pe atunci principala constiinta critica a schimbarilor si schimburilor literare.

Ciuleandra e de mirare ca nu a fost retinut pentru aspectele psihanalitice. Ar mai fi de semnalat realismul simbolic propriu romancierului care, iata, aici, hibridizeaza intr-un mod insolit spiritul folcloric cu cel citadin. Romanul rememoreaza si capteaza, prin tanarul Puiu Faranga, pulsiunile psihologiei ereditare si nevrotice, activate de jocul folcloric al ciuleandrei, eliberator al instinctelor invaluite si desfranarii vitale.

Pe fundalul referintei istorice la rascoala ardeleana condusa de Horia, Closca si Crisan, din 1784, romanul Craisorul, 1929, exploreaza analitic framantarile de constiinta determinate de relatiile sociale. Iata o rascoala concentrata, nicidecum o fresca istorica, un fel de exercitiu pentru Rascoala propriu-zisa.

Rascoala, 1932, este un tipic roman referential, de actualitate devenita fapt istoric, pe un subiect fierbinte, in esenta gazetaresc. Lupta pentru viata sau supravietuire, in cazul taranilor lipsiti de pamant, inseamna posesia pamantului, ca entitate (meta)fizica, apropiata si indepartata, mistificata si mitificata.

Subiectul, dramatic, este construit, prin natura sa fireasca, in mod evolutiv, de la framantarile obscure ori constiente, adesea suprinzator de artificiale, nu numai trenante si repetitive, pana la organizarea si derularea spontana, imprevizibila, a conflictului dintre tarani, arendasi si mosieri.

Reprezentarea acestora devine deliberat exponentiala si minata de maniheisme. Romancierul nu elibereaza gazetarul din el.

Rebreanu simte enorm si mai cu seama colectiv, fara acces la secretele individualitatii sensibile si deliberative.

In mediul citadin, bucurestean, si in cadrul social limitat la mica burghezie, in Jar, 1934, L. Rebreanu configureaza romanul "trivial", de consum, dupa reteta, dezamagitor de previzibil, al unei istorii amoroase.

Subiectul este jurnalistic, de fapt divers recurent-zguduitor, reductibil la trei vorbe sau, daca vrem, la trei verbe: Liana Rosmarin este sedusa, abandonata si se sinucide.

Un roman cu problematica istorica si ideologica, un remarcabil roman politic scris fara amenintarea cenzurii, este Gorila, 1938.

Personajul central, Toma Popescu Pahontu,  este un gazetar angajat, profesional, in momentul tulburat de legionarismul care se fisa pur si purificator, moral si apoi chiar fizic, dovedindu-se deopotriva ademenitor si exterminator.

Desi aici Rebreanu devine chiar mai obiectiv decat altadata, epoca, vulgar si totalitar maniheica, a sovietismului romanesc, a tinut multa vreme romanul nereeditat. Retiparirea lui a devenit posibila doar in vremea ceausismului, a comunismului nationalist, a impacarii extremelor politice, cu conditia ca ultra-dreapta sa fie asimilata ultra-stangii.

Romanul impune prin autonomia fictionala. Nu mai conteaza inadecvarile lui de ordin referential, in ce masura se respecta autenticitatea existentei sociale (strict, de clasa) sau politice.

Ziaristul Pahontu nu este un arivist politic, isi reprima tentatia omeneasca a posesiei, nu doar materiale, fizice, dar si simbolice, mit(s)tice.

Valeriu Cristea nu s-a lasat inhibat de intentia autorului din text ("ravna aproape feroce de a ajunge") si de unele declaratii paratextuale (Toma Pahontu "E parvenitul de dupa razboi") si a urmarit tentatiile si mai ales actele implinite ale personajului. Arivismul sau adevarat este spectaculos si benign, tocmai pentru ca sacrifica jurnalistica politica, profesia indeplinita cu har si caracter, pentru inaltarea prin iubirea conjugala. Pahontu nu mai devine victima, fiind salvat de vocatia pasionala a iubirii.

Amandoi, 1940, este inca un pariu literar (pare-se ca anuntat de autor), castigat, intai de toate, pentru extensia poeticii romanului propriu.

El aduce un spor de autencitate psihologica in naratiunea ampla de tip detectivist, generand un interes real si subtil, deopotriva prin starea de incordare si de relaxare din timpul lecturii.

Anticanonul sau canonul paraestetic actual si-l alatura cu empatie. Sorin Alexandrescu il reciteste si il califica astfel: "Amandoi, drama orasului de provincie si singurul roman politist de calitate al epocii (gen evident necanonic, caruia Calinescu ii acorda doar un dispretuitor rand si jumatate)" (Pentru un mai grabnic sfarsit al canonului estetic, in "Dilema", nr. 245, 3-9 octombrie 1997.)

O opera proteica, pluridimensionala, ca aceasta a lui Liviu Rebreanu, de nuvelist si romancier, cere o receptare cu aplicatie metodologica pluralista, adecvata pentru fiecare constructie narativa.