Literatura romana veche. Evolutia poeziei

Literatura romana veche. Evolutia poeziei

1. Preliminarii

Inceputurile poeziei romane (ca de altfel ale poeziei in general) stau sub semnul creatiei populare, cu o vechime de mii de ani, transmisa prin viu grai si ajunsa la noi sub forma unor variante consemnate mult mai tarziu. Daca "romanul s-a nascut poet" sau nu, e o chestiune discutabila, care depaseste cadrele demersului nostru. Credem ca romanii nu sunt nici mai poeti, nici mai putin poeti decat altii. Cert este ca vechii locuitori ai acestor meleaguri au deprins obiceiul de a-si canta bucuriile si suferintele. Practica nu e neobisnuita, ci fireasca in evolutia umanitatii. In acelasi timp insa, lirica romaneasca se distinge printr-o serie de particularitati care o unicizeaza intre popoarele europene si nu numai. Inventarul de teme si motive, structura metrica, tiparele prozodice sau speciile abordate datoreaza mult fondului poetic comun, insa prin tipul de sensibilitate, prin maniera de perceptie a marilor probleme existentiale si prin realizarea artistica, poezia romaneasca se individualizeaza, dovedindu-si originalitatea.

Dintre numeroasele poezii populare doua se disting prin frumusetea artistica si capacitatea de a sensibiliza. Este vorba despre Monastirea Argesului, in care Calinescu vedea intruparea unuia dintre miturile fundamentale ale poporului  nostru - acela al jertfei pentru creatie - si Miorita, in care s-ar gasi concentrata conceptia romanilor despre viata si moarte. Afirmatiile trebuie insa privite circumspect intrucat a reduce mesajul celor doua texte la elemente de specific inseamna a le diminua valoarea. Ideea de a jertfi o fiinta umana pentru a putea dura ceva nu e o noutate, regasindu-se si in folclorul altor neamuri din Balcani. Se cuvine insa subliniat faptul ca, in balada romaneasca, ea dobandeste valoare de mit prin drama pe care o traieste Manole, prototipul creatorului insetat de creatie si gata sa sacrifice tot ce are mai drag pentru a-si cladi opera.

Nici Miorita nu se reduce la exprimarea conceptiei romanului despre viata si moarte. Nu este deloc intamplatoare diversitatea interpretarilor, care merg de la a considera textul expresia suprema a spiritualitatii romanesti pana la a sustine ca, de fapt, avem de-a face cu un sacrificiu de tip orfic, cu un ritual care aminteste de Misterele Eleusine sau chiar de mitologia egipteana, asa cum propunea in perioada interbelica H. Sanielevici.

2. Poezie romaneasca in haina straina

2.1. Versuri in alte limbi

Un capitol important in evolutia poeziei romanesti catre manifestari scrise in limba romana il reprezinta acei autori care s-au vazuti siliti a imprumuta ca instrument de comunicare o alta limba decat aceea a poporului lor. Ii includem aici pe Filotei, autorul Pripealelor, redactate in medio-bulgara, pe Nicolaus Olahus, care a scris in latineste, pe Petru Movila, cu versurile sale lesesti, sau pe Dimitrie Cantemir, stihuitor in greceste. Dintre acestia, de o reputatie europeana s-a bucurat (pe buna dreptate) Olahus, care, desi poet ocazional, scrie versuri preponderent elegiace, in care tese elemente biblice, trimiteri mitologice si aluzii sociale. Reprezentativa ramane poema Catre secolul de acum, unde, printr-o suita de interogatii, poetul arata cu degetul catre contemporaneitate, supunand societatea unui rechizitoriu incisiv. Desi pacatuiesc prin retorismul excesiv, versurile se insufletesc prin vigoarea acuzelor si prin idealul umanist care le-a generat:

"Ce secol fost-a vreodata mai sinistru?

Ce ciuma crancena mai aducatoare de moarte?

Ce pedeapsa mai cruda decat aceea a Styxului

Si a lacasului lui Pluto cel nemilos?

Ce venin mai funest decat tine,

Secol ingrozitor?"

2.2. Un traducator inzestrat: Dosoftei

Dosoftei poate fi considerat intaiul nostru poet. Traducerea sa impresioneaza si astazi prin utilizarea resurselor de expresivitate ale limbii romane. Ea reuseste sa se elibereze in buna masura de canoanele epocii, sa inlature din retorismul excesiv si din constructiile bazate frecvent pe paralelismul sintactic. Fara a-si fi propus sa scrie o opera originala, mitropolitul reuseste intaia traducere versificata integrala a Psalmilor in cultura romana, dar si efecte artistice indirecte.

Gandita in primul rand ca instrument de lucru pentru preotimea romaneasca si pentru putinii credinciosi stiutori de carte, Psaltirea sa avea, fara indoiala, o finalitate prin excelenta religioasa. Chiar si asa, talentul traducatorului se dovedeste mai puternic, ajutandu-l sa-si depaseasca epoca, in care se considera ca versificatia se invata prin stradanii repetate. Lui Dosoftei nu ii va fi fost usor sa modeleze trairea religioasa si s-o astearna in tipare unei limbi greoaie, nededata inca literaturii. Caznele lui se vad in numeroasele impleticiri prozodice, cu totul explicabile daca tinem cont de faptul ca ne aflam inca la inceputurile poeziei romanesti.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

In buna traditie a Psalmilor davidieni, atitudinea psalmistului din Psaltirea pre versuri tocmita (1673) se pastreaza in limitele dogmei religioase. Traducatorul isi asuma putine libertati de interpretare (legate mai ales de trimitere la realitatile moldovenesti ale vremii), pastrandu-se intre smerenie si recunostinta. Majoritatea psalmilor tradusi de Dosoftei sunt psalmi de lauda si de inchinare, in care se recunoaste atotputernicia lui Dumnezeu si i se cere ajutorul pentru a infrunta greutatile vietii. Nu intamplator se constata recurenta unor termeni precum "nedejde", "razam", meser", "putere", "dereptate", "misel", "biruire", "izbaveste".

Mai importante decat locurile comune sunt varfurile pe care le atinge traducerea. Un inventar al mijloacelor artistice releva folosirea repetata a interogatiilor retorice, plasticitatea comparatiilor, prospetimea imaginilor, finetea rimelor sau curgerea versurilor. Inzestrarea incontestabila a lui Dosoftei se vede intr-un psalm precum 47, apropiat de metrica populara si, prin aceasta, mai sprintar fata de greoaiele stihuri ale contemporanilor:

"Limbile sa salte

Cu cantece nalte,

Sa strige-n tarie

Glas de bucurie,

Laudand pre Domnul,

Sa cante tot omul."

Nu intamplator asemenea psalmi au fost asimilati, trecand in repertoriul colindelor ardelenesti. Poetul - caci merita pe drept cuvant a fi socotit asa - intelege nevoia de a da o reprezentare palpabila, sugestiva mesajului religios, reusind performanta de a imbraca in vesminte lirice notiuni dintre cele mai abstracte. El are - cum a aratat G. Calinescu - "vorba  materiala ce da corp mahnirilor abstracte". Din aceasta perspectiva, Psalmul 136 este o capodopera, fiind punctul cel mai inalt al intregii carti. Asupra expresivitatii textului au cazut de acord mai toti istoricii literari care s-au ocupat de Psaltirea. lui Dosoftei:

"La apa Vavilonului,

Jelind de tara Domnului,

Acolo sezum si plansam

La voroava ce ne stransam,

Si cu inema amara,

Prin Sion si pentru tara,

Aducandu-ne aminte,

Plangeam cu lacrami herbinte."

Pentru Mircea Scarlat, asemenea versuri sunt dovada incontestabila a talentului lui Dosoftei: "Se poate vorbi aici de o simpla traducere? E drept ca autorul nu face decat sa versifice un subiect dat. dar o face, aici, cu un rar intalnit talent, realizand poate cele mai frumoase versuri din intreaga noastra literatura veche."

Daca talentul lui Dosoftei a fost recunoscut, daca despre autohtonizarea sau impamantenirea psalmilor s-a vorbit, daca s-a acceptat valoarea cartii in istoria poeziei romanesti, este interesant de urmarit si posibila filiatie intre Psalmii sai si cei ai altor autori precum Macedonski, Arghezi sau Ioan Alexandru. Pentru ca in cultura noastra psalmii s-au transformat dintr-o specie religioasa intr-una literara, cunoscand avataruri spectaculoase in functie de personalitatea scriitorului si epoca aparitiei lor. Dupa 1673, Psaltirea a circulat prin intermediul mai multor cópii, raspandindu-se in teritoriile locuite de romani. Traduceri ale psalmilor s-au mai facut, dar nici una nu poate rivaliza ca importanta cu aceea a lui Dosoftei. Un moment de referinta in evolutia speciei il reprezinta Psalmii moderni ai lui Macedonski, amestec de romantism si simbolism, in care se simte zbaterea poetului intre revolta si umilinta. Cei unsprezece psalmi au o evidenta finalitate estetica, punctata, pe alocuri, de accente sociale, tipice pentru personalitatea lui Macedonski. Odata cu Tudor Arghezi, psalmii vor dobandi o dimensiune gnoseologica si existentiala. Psalmii arghezieni intereseaza nu in masura in care autorul este un poet religios sau nu, ci prin abordarea inedita a relatiei om-Dumnezeu. Nelinistile omului de secol al XX-lea isi gasesc ecou in incercarea disperata a psalmistului de a primi un semn de la divinitate. Nu existenta lui Dumnezeu este pusa la indoiala, ci capacitatea omului de a accepta aceasta existenta. Prin poezia lui Ioan Alexandru asistam la o intoarce a psalmilor catre propria esenta. Psalmii sai sunt strabatuti de un fior mistic intens, avand fervoarea rugaciunilor unui pustnic.

Desi traducator, Dosoftei se dovedeste la fel de bine poet original, nelimitandu-se la redarea fidela a sensului cuvintelor, ci cautand sa dea expresivitate versurilor, pe care le presara cu imagini artistice si figuri retorice sau de stil. O comparatie intre psalmii sai si orice versiune in proza evidentiaza stiinta mitropolitului de a face versuri, precum si buna stapanire al limbii romane. Psalmul 5, bogat in comparatii si trimiteri la lumea animala, contine si el versuri de mare expresivitate pentru stadiul incipient in care se gasea poezia romaneasca:

"Preste luciu de genune

Trec corabii cu minune,

Acolo le vine toana

De fac chitii gioc si goana."

Calitatile expresive remarcabile ale Psaltirii. le-a sintetizat cercetatorul literar Al. Alexianu, care scria: "Psalmii lui Dosoftei sunt de altfel destul de originali, limba e atat de vie, verbul atat de persuasiv si de ingenios, imaginile asa de proaspete si factura atat de autohtona, incat se poate afirma fara greseala ca Psaltirea tiparita in acest an este pe alocuri cu mult mai mult a lui Dosoftei decat a regelui David si inca si mai vartos a Moldovei din acel timp decat a mitropolitului insusi. Staruie anume in paginile acestei psaltiri, ca un parfum de smirna, mai presus de orice, o poezie inefabila, o poezie a cucerniciei, patrunzatoare si emotionanta, intraductibila, pretutindeni prezenta."

3. Poezie romaneasca in haina romaneasca

3.1. Primele stihuri

Pe langa cartile religioase, Varlaam scrie si prima poezie in limba romana, din categoria versurilor la stema, pe care le asaza in fruntea Cazaniei sale din 1643:

"Desi vedzi candva samn groaznic,

sa nu te miri cand sa arata puternic,

Ca putearnicul putearea-l inchipuiaste

Si slavitul podoaba-l schizmeaste.

Cap de buar si la domnii moldovenesti

Ca puteria aceii hieri sa o socotesti.

De unde mari domni spre lauda s-au facut cale,

de acolo si Vasilie-Voda au ceput lucrurile sale.

Cu invataturi ce in tara sa temeliuiaste

Nemuritoriu nume pre lume sie zideaste."

3.2. Lirica reflexiv-filosofica: Miron Costin

Daca acceptam ca poezia inseamna (si) atitudinea in fata existentei, atunci logofatul moldovean este, cu siguranta, primul poet de limba romana de valoare.

Consecinta fireasca a procesului de laicizare a liricii religioase, Viata lumii isi pastreaza insemnatatea istorica (marcand momentul decisiv al desprinderii de traditia literara bisericeasca), dar se contureaza si ca o reusita estetica din perspectiva realizarilor artistice, prin care autorul isi depaseste epoca. Socotit de Mircea Scarlat "primul poem gnomic notabil scris in limba romana", textul e din acelasi aluat cu Letopisetul.(1675). Influentele livresti despre care s-a tot vorbit exista si sunt decisive pentru intelegerea poemului. Nu trebuie uitat ca Miron Costin traieste o perioada agitata, marcata de luptele dintre partidele boieresti, de intrigi pentru tron, de tulburari interne si externe, care l-au condus la concluzia Ecleziatului. Ceea ce altii deprind din carti, el traieste nemijlocit, ajungand chiar sa piara sub sabia calaului care s-a grabit a executa ordinul pripit al domnitorului Constantin Cantemir.

Ideea zadarniciei da nastere unui poem meditativ, presarat cu momente lirice iesite din constientizarea efemeritatii vietii. Venita pe cale livresca, dar dublata de experienta de viata, ea s-a constituit intr-un pretext pentru obiectivarea propriei filosofii existentiale. Fara a fi neaparat un fatalist, cum s-au grabit a-l cataloga unii, Costin e mai degraba un lucid:

"A lumii cantu cu jale cumplita viiata,

Cu griji si primejdii, cum iaste si ata:

Prea subtire si-n scurta vreme traitoare.

O, lume hicleana, lume inselatoare!

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vara,

Cele ce trec nu mai vin, nici sa-ntorcu iar."

Universala tema "fortuna labilis" primeste o rostire originala, care, fara a-l transforma intr-un precursor, contine totusi evidente ecouri eminesciene:

"Fum si umbra sintu toate, visuri si parere.

Ce nu petrece lumea si in ce nu-i cadere?

Spuma marii si nor suptu cer trecatoriu,

Ce e in lume sa nu aiba nume trecatoriu?"

Viata lumii este un poem filosofic, o meditatie pe tema vremelniciei si a desertaciunii lumii. Fara a fi neaparat originala, cartea are meritul de a iesi din cadrele istoriografie, fiind mai degraba beletristica.