Istoriografia latina
Romanii, care au ridicat, de-a lungul
secolelor, un stat deosebit de puternic, au avut preocupari de natura
istoriografica, spectaculoasa lor istorie oferindu-le o baza temeinica pentru
cercetarea trecutului, ca indeletnicire cu caracter de permanenta.
Inceputurile acestor demersuri trebuie cautate in creatiile orale, in acele cantece
in care romanii evocau, la ospețe, faptele de glorie ale inaintasilor.
De timpuriu au fost consemnate unele fapte și date: magistrații
despre activitatea lor (acta),
darile lor de seama (comentarii),
tratatele și documentele lor despre viața economica. Realizate
cu spirit metodic, aceste marturii documentare erau pastrate in
arhive, pastrandu-se pentru posteritate. Se adauga și alte
surse, cum ar fi calendarele și lista zilelor foste (intocmite de
preoți) și analele pontifilor (Pontifex Maximus - erau insemnate
principalele evenimente, religioase, politice și militare).
Datorita cuceririlor statului roman
s-a realizat un contact fertil cu alte culturi, cea mai fecunda fiind
viața spirituala a cetaților grecești, care aveau
valoroase tradiții in domeniile artei, in special ale literaturii (teatrului,
poeziei, epopeii). Ei au aratat o mare preferința pentru poemele
homerice, in care au identificat un posibil model de reliefare a trecutului.
In aceasta perioada se
fixeaza inceputul istoriografiei romane, sub forma analelor.
Pana in secolul I i.d.Hr.,
istoriografia latina a inregistrat diverse opere, al caror nivel era
inferior celor grecești. Utilitatea lor a constat in menținerea
activa a acestei discipline și furnizarea de material documentar
istoricilor de mai tarziu. Situația acestor scrieri se modifica, in
secolul amintit, datorita, mai ales, comentariilor pe care le-a facut
Cicero cu privire la modul cum trebuie
scrisa istoria, la rosturile și impactul acesteia asupra membrilor
societații. Deși n-a scris istorie propriu-zisa, Cicero
este autorul unor excepționale considerații teoretice asupra
istoriografiei, pe care le gasim in lucrarile sale Despre orator, Oratorul și Despre legi, care au influențat
spiritul timpului sau. In concepția sa cunoașterea temeinica a faptelor din trecut este
obligatorie, deoarece referirile exacte la acestea confera discursului nu
numai "un farmec deosebit" ci le asigura "autoritate și credit".
Cicero nu admite ca sa nu fie cunoscuta autenticitatea istorica,
o asemenea lacuna fiind egala cu infantilismul perpetuu "Sa nu știi ce s-a intamplat inainte
de a te fi nascut inseamna a fi
mereu copil. Caci ce este viața omului, daca ea nu se impletește, prin istoria evenimentelor
trecute cu viața inaintașilor?". El nu ignora modul cum scrisul
istoric este dependent de concepția și modul de lucru al istoricului.
Ca atare, formuleaza exigențe justificate fața de
adevarul istoric care: nu trebuie sa cuprinda in opera sa
neadevaruri; trebuie sa aiba intotdeauna, in pofida
adversitaților, curajul sa prezinte adevarul, istoricul se
impune a fi obiectiv, deci are datoria sa scrie fara ura și fara partinire. Sunt
trei cerințe esențiale fața de istorie și astazi
de actualitate.
Expunerea faptelor și evenimentelor
trebuie facuta in ordine cronologica. O memorabila
observație care ne-a ramas de la Cicero este cu privire la stilul
adecvat și fluența acestuia, deoarece istoria era "prin
excelența oratorica", ea avand menirea de a fi și o
invațatoare a vieții (Historia
magistra vitae). Cugetarile ciceroniene au insemnat o treapta
importanta in evoluția scrisului istoric.
C. SALLUSTIUS CRISPUS (86-35 i. D. Hr.) a
fost un istoric in adevaratul sens al cuvantului
