Ion Minulescu

Ion Minulescu

Romante pentru mai tarziu, 1908, De vorba cu mine insumi, 1913, Spovedanii, 1927, Strofe pentru toata lumea, 1930, Nu sunt ce par a fi, 1936.

Cu fantezia sa neoromantica, retorica histrionica, talentul de a scenariza poeticul, Ion Minulescu (1881-1944) a tratat teme si motive simboliste: reveria citadina si domestica, spleen-ul cotidian, spatiile exotice, evaziunea dublata de invaziune, o mistica a echivocului, muzicalitatea insotind inovatia prozodica prin ritm, masura, rima etc.

Si nici macar nu si-a disimulat structura extravertita. Dar el a aflat si creat fara dificultate un public oriental, solar, bucuros sa-i valideze  impostura simbolista, pana la a-l recunoaste drept exponential pentru primul lirism modernist.

Minulescu avea o forta mimetica integratoare. Si, prin imaginatia poetica insolita, nu doar a confiscat la un moment dat poetica simbolista romaneasca, dar si, in postumitate, (neo)modernismul fantast.

Numele sau e foarte des amintit ori de cate ori vine vorba despre importanti poeti din generatii ulterioare. Ca aceea a celui de-al doilea razboi mondial, a lui Constant Tonegaru. Apoi a oniricilor si, in primul rand, a lui L. Dimov. Ori numai a himericilor ca Emil Botta. Umbra sa se intinde pana la postmodernul dimovian din anii '80, M. Cartarescu. Il atinge chiar si pe un poet al sfarsitului de secol, Cristian Popescu, stins inainte de vreme. Iar ruptura ultima de modelul poetic modernist inca ii mai confera lui Ion Minulescu o anume actualitate. Sau cel putin o persistenta in memorialul poeticii.

A impus cu adevarat marea incredere in sine a poetului, fericit intalnita cu un public care astepta sa devina receptiv la o poezie modernista destinata, dupa cum se mai promisese, tuturor. Or, Minulescu avea toate datele temperamentale si artistice pentru a realiza poezia unui modernism temperat, fara a face concesii traditiei desuete, dar si fara a-si trage pe figura masca unui autist si intolerant.

Aceasta era o linie, de altfel, comuna modernismului romanesc, caruia el i-a conferit largime proprie, seducand prin capacitatea sa neobisnuita de ascundere si revelare. El a reusit sa impace privirea din afara cu aceea dinlauntru, retorica si muzicalitatea, unindu-le sub o masca histrionica insolita, verbioasa, dar si surprinzator de vie si naturala.

Marea calitate a poetului era aceea de a convinge ca propune un limbaj poetic diferit, chiar daca neconform principiilor simboliste.

S-a recunoscut ca poezia sa se intemeia pe asimilarea poetica a unor cuvinte pana la el evitate, cu o uimitoare arta a contextualitatii. Noile cuvinte sunau in afara realului, ceea ce crea premisele unei structurari autoreferentiale.

E. Lovinescu i-a intuit directia innoitoare, desi nu si-a retinut  deceptia ca Minulescu nu revolutiona prozodia, cand, de fapt, aceasta inceta, o data cu simbolismul, sa mai marcheze noul concept de poeticitate.

Forma modernista nu poate fi redusa la prozodie. Criticul nu se decidea usor daca sa-l ostracizeze ori sa-l admita in curentul simbolist. L-a primit pana la urma ca simbolist 'atipic'.

Poezia, literatura romana, in definitiv, raman 'nonconformiste', neverificate in confruntarea universala. Poate de aceea ele impuneau selectia personalitatii deloc comune in acest underground literar.

Ludicul poet l-a cucerit pe criticul E. Lovinescu. El i s-a insinuat cu forta fatalitatii:

'i-a fost dat simbolismului roman sa se identifice de la inceput cu aceasta poezie ostentativa, de o cuceritoare muzicalitate externa.'

Minulescu apare sanatos, stenic, solar. Intr-adevar, si de o insolita, mimata decadenta si artificiozitate estetica.

Minulescu devine un Proteu care-si expune si-si retrage fetele si, totodata, mastile, cu dezinvoltura si gratia naturala a celui care reuseste sa convinga de faptul ca el nu rateaza nici un act.

Fara travestiurile proprii publicului si criticii insasi, Minulescu n-ar fi fost acelasi reper al unei poezii disponibile mai degraba la innoire mimetica decat la vointa de inovatie proprie.

Minulescu reprezinta de aceea poezia hibrida, a mimesis-ului superior, deschisa formelor celor mai spectaculoase. Aceste forme ajung epuizate in propria maniera remarcabil de permisiva, cu mai bine de un deceniu inainte de incheierea biografiei poetului. Iar faptul apare posibil in ciuda unei intuitii, insuficient exploatate, a poeticului tranzitiv, uman, de un umor atasant.