Ion Vinea

Ion Vinea

Ora fantanilor

Ion Vinea (1895-1964), impreuna cu la fel de tinerii Tzara si plasticianul Marcel Iancu, a condus revista Simbolul, 1912, si Chemarea, 1915. Apoi, singur, Contimporanul, 1923-1932, si Facla, 1930-1940.

Disponibilitatea si flexibilitatea nu i-au fost straine,  deopotriva omului si scriitorului. In regimul comunist, Ion Vinea a fost redactor la Editura pentru Literatura. Dar n-a preluat, ca unii avangardisti, reteta ideologica in literatura. N-a ramas, daca fusese vreodata, un radical.

Se accepta in general ideea ca avangarda literara romaneasca n-a dorit ruptura, ci sinteza. Ar fi fost mai putin inovatoare decat modernismul. De aici o anumita suspiciune legata chiar si de natura modernismului literar romanesc. Sinteza ar fi proprie postmodernismului, adica, totusi, modernismului slab, incipient, ceea ce ar confirma si teza lui Lyotard: postmodernismul 'preceda', de fapt inaugureaza modernismul.

In poezie, Ion Vinea a urmat, asadar, dupa obisnuinta literelor romane, eteromorfismul.

Si-a inceput adolescenta literara ca simbolist. Curand a devenit unul dintre mentorii si teoreticienii avangardei literare romanesti. Fara a exclude relatia puternica si vie cu traditia.

Poetul era un visator lucid.

El nu-si refula sentimentele, voluptatea realismului transgresat in pastel. Insa nici nu se lasa dominat de tristetea minora. Ii dadea acesteia o valenta ironica si escatologica, precum expresionistii.

Structura lirica si limbajul poetic capata astfel o natura artificiala, marcata de hibridizare.

Ion Vinea e sentimentalizant si intelectualizant, liric si antiliric, metaforic si metonimic, referential si autoreferential, mimetic si antimimetic.

Adopta prozodia premoderna ori urmeaza  versificatia libera, moderna.

Reformeaza sintaxa si suprima punctuatia.

Dar realizeaza totul prin constructivism si sinteza, nu prin proiect deconstructionist.

Extremismul avangardei, cum il numea E. Lovinescu, era un calificativ care avea proprietate, in cazul lui, numai daca il raportam la o literatura care si-a sacralizat formele traditionale.

Este vorba de o literatura dominata de o scara, cu mai multe trepte lungi si largi, a traditiei. De la treapta cea mai antiliterara, antiestetica, inchinata slujirii altor comandamente decat celor estetice, pana la treptele integrabile conceptului propriu de literatura.

Ion Vinea si-a limitat sinusoida poetica in marginile personalizarii poeticului si a reunit in formule proprii moduri si stiluri poetice straine si autohtone.

Faptul ca nu si-a strans productia poetica in volume n-a ramas fara urmari in configurarea operei si a analizei sale. Poetul pleca din aceasta lume cand ii aparea unicul volum, Ora fantanilor, in 1964.

Bibliografic, cazul sau e reversibil fata de cel al lui Ion Barbu. Acesta incheia cu inceputul, in singurul sau volum, Joc secund, din 1930. I. Vinea incepea, propriu-zis, abia cu sfarsitul.

Transformarea lirica i-a marcat insa si pe unul si pe celalalt, pe durate cronologice si in formule poetice personale. Acestea sunt mai greu de distins la Ion Vinea. In plus, la el s-a produs o profunda modificare a constiintei literare, afectata, desigur, de contextul istoric care, in proletcultism, a avut o etapa antimodernista, chiar antiliterara, in orice caz indreptata agresiv impotriva poeziei.

Cand murea Vinea, perioada aceea se incheia. Poetul isi pierduse in buna masura constiinta avangardist-modernista. Ori simtise necesitatea de a si-o ascunde. Proceda astfel, ca multi dintre colegii lui de generatie, care nu plecasera in exil.

Moda patetica, de mod neoromantic, l-a marcat, cu sau fara voie.

Urmele simboliste ori chiar expresioniste s-au retras, acum nu mai sunt la fel de vizibile ca in reviste, ele abia se intrezaresc.

Volumul reuseste de aceea sa-i mistifice biografia poetica.

Dominant ramane lirismul elegiac, sustinut de voluptati spiritualiste, intr-o ultima formula, incercuindu-le pe toate cele care o preceda. E formula unei dialectici poetologice supusa reformarii nesigure. Vinea nu s-a pierdut intr-o maniera. Nu s-a regasit nici in mai multe moduri poetice. El doar s-a instrainat in spatele unei succesiuni de masti, de la traditionalism la concretism.

Niciuna si toate la un loc nu l-au condus la revelatia poetica. A tinut ca nimic din ceea ce ii era cunoscut ca poetic sa nu-i ramana strain. S-a identificat cu toate aceste forme.  Le-a alterat si totodata le-a apropiat si insusit.

Prin aceasta disponibilitatea sa creatoare a trecut proba gratiei si naturalitatii.

Proteismul lui Vinea e spectaculos, dar nu fara o nota caracateristica de sterilitate exemplara. Ea e proprie poetilor care isi poarta mastile nu atat pe chipul vizibil, cat pe acela ascuns, abisal, creator.