Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907-1986) este realist-autenticist, in primele sale volume, care sunt romane. Apoi, aproape fara exceptie, in nuvele, de la Sarpele pana la La umbra unui crin, incepand cu apropierea de sfarsitul primului deceniu de creatie, M. Eliade isi desfraneaza tot mai mult imaginatia, dincolo de referentul real apropiat, accesand planuri constructive inaparente, amfibologice.

Un anumit tip de tezism, mimetic ori emulativ, de sorginte livresca si intelectualista, va fi curand echilibrat de o fantezie originala.

Mircea Eliade poarta cu energie si staruinta o constiinta larga de creator si ganditor. Este atras de relatii ca si de identitati. De aceea doreste sa cunoasca Occidentul si Orientul atat in sine, cat si ca depasire si sinteza creatoare a lor. Tematica, problematica literara vor fi orientate in acest sens. Sa precizez acum ca ethosul romanesc se arata aici a fi un ferment pregnant. El apare manifestat intr-un anumit spirit fantastic si fantasmatic, si nu numai in micul roman Domnisoara Christina ori in nuvele ca Tinerete fara tinerete.

Structurile narative vor fi si ele sintetice: naratiunea speculara (Gide), fluxul constiintei (Joyce), naratiunea contrapunctata (Huxley) etc.

Mircea Eliade nu are prejudecati de ordin tematic sau problematic in cunoasterea deplina a omului ca fiinta universala, ilimitata, misterioasa, insolita. El este  constant atras de omul integral, natural si cultural, ca fiinta biologica si spirituala, intotdeauna inseparabil si camuflat pentru curiozitatea mereu vie si autentica.

El deprovincializeaza problematica prozei in limba romana (prozatorul Eliade n-a schimbat limba literara niciodata), o "innoieste" prin propensiunea sincronizanta spre biologism si intelectualism.

El, ca de altfel o parte semnificativa din intreaga sa generatie, mizeaza pe discontinuitate si sincronizare. Nici iluzia diferentei nu era exclusa, in valul istoric de experimentalism general, cu fermenti vizibili si din Romania.

Faptul este atestat chiar de primele sale naratiuni neincheiate si aparute doar postum, Romanul adolecentului miop si Gaudeamus. Ele sunt indraznete mai intai prin problematica lor care acomodeaza atat de firesc biologismul, psihologismul, eticul, metafizicul, spiritul nereprimat si necenzurat.

Tema esentiala a primelor sale naratiuni, de la Isabel sau apele diavolului, 1930, la Nunta in cer, 1938, e libertatea, examinata in intreg proteismul ei.

In numai cativa ani de producere literara profesionista, eliberarea si extensiunea pana la ambiguitate a discursului etic, erotic, precum si ilustrarea lor evenimentiala tulbura constiintele critice. Pentru a depasi socul, acestea protesteaza in numele adoptarii si adaptarii excesive de teme si formule epice.

Ca prozator, M. Eliade isi va accentua libertatea etica. Ea era, la drept vorbind, genetic fundamentala pentru natura sa creatoare.

Ideologiile extremei politice apar si ele ca situatie distincta a libertatii radicale, anarhice.

Cea comunista este prezenta mai degraba accidental, dar in spiritul obiectiv al istoriei romanesti, in Intoarcerea din rai, 1934, unde o greva a muncitorilor ii activeaza pe comunisti.

Cea legionara, in chipul insurgentei spiritualiste, apare ca preocupare realista a lui Eliade in Huliganii, 1935, dar va ramane o obsesie spiritualista in nu putine din prozele ulterioare.

Libertatea politica este utopica, in timp ce libertatea plenara este utopia realizata in imaginatie, fictiune, spirit.

Erosul se implineste in diverse ipostaze.

Identificam un eros cultivat, aglutinand senzorialitatea, sexualitatea cerebrala, analitica si totodata viscerala, in Isabel sau apele diavolului, 1930, Huliganii, 1935, Intoarcerea din rai, 1934 (unde nimic din ceea ce este realist, verosimil, din punct de vedere erotic, natural sau impotriva naturii, nu lipseste), Santier, 1935, Domnisoara Christina, 1936 (unde erosului extrem dar verosimil i se adauga acela spectral).

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

In Maitreyi, 1933, este prezent erosul cultic, indian, sub magia caruia se afla o vreme Allan, pana cand va fi alungat spre refugiul in erosul visceral, comun si aparent consolator si eliberator, intermediat de Jenia Isaac si Geurtrie, doua ipostaze ale feminitatii occidentale.

Erosul ambiguu, fizic-"ascetic", este practicat, in Lumina ce se stinge, 1934, cu o glacialitate pedagogica demonica, in biblioteca, de Manoil si secretara sa Melania, ratand totusi initierea celui de-al doilea barbat, bibliotecarul Cesare, opac la ritualul amorul spiritualist-ideologic.

In Nunta in cer, 1938, cunoastem femeia ca dubla fantasma erotica, prin doi barbati diferiti ei insisi unul de celalalt, dincolo de faptul ca o intalnesc in doua momente defazate ale existentei ei. Erosul magic-hermetic, folcloric, oriental se infiripa in Sarpele, 1937, ori Secretul doctorului Honigberger, 1940.

Destructurarea nedisimulata, chiar sfidatoare, exploatata cu efecte remarcabile, a naratorului si a naratiunii, este de constatat in primele romane. E vorba de romanele sale asa-zis "subiective". Dilatarea si entropizarea tematica, insotind descrierea senzoriala luxurianta, suplinesc constructia fabulei epice.

M. Eliade adopta cu dezinvoltura si disponibilitate romanul existentei, ca si pe cel al ideii, in forme proteice, pluritipologice, polistructurale, de la realitatea autenticist-epistemologica, la mit. Rescrie in felul sau romanul sentimental, pragmatic, formativ, initiatic.

Sterge limita dintre factual si fictional, mizand pe statutul de atribuire narativa, in descendenta prozei autenticiste.

Autor, narator, narativitate, naratiune capata statut fictional ad-hoc, intreaga conventie a imaginarului fiind dislocata de fictiunea documentului.

Primele sale romane, naratiuni de tip intradiegetic, duc spre romanul indirect, "parabolic" la modul autenticist, diaristic.

Isabel sau apele diavolului, Maitreyi, Santier, acesta subintitulat chiar roman indirect, experimenteaza romanescul jurnalului, al notatiei exacte, in febrilitatea prezentului omului senzorial si reflexiv.

In romane ale eului, relatate uneori prin eu, M. Eliade se arata disponibil si fata de proza de analiza morala si psihologica, in rama socio-istorica (Lumina ce se stinge, Intoarcerea din rai, Huliganii), de obicei cu diferenta de discurs, mai controlat in primul caz, mai liber in cel de-al doilea, cu limbaje distinct detropologizante, cu straduinta unei motivatii a metamorfozelor perspectivei narative, in spiritul, insolit in contextul sau literar, unor J. Joyce sau A. Huxley.

Naratiunea este construita abisal, specular, in siajul lui Gide, pe baza unor hipotexte multiple - mitic, folcloric, livresc -, realizate fie separat, fie sincretic. Pentru acest ultim caz e de amintit hipertextul Domnisoara Christina, implicand eresul transgresat literar in goticul sau fantasticul poematic eminescian din Luceafarul si Strigoii, la care unul dintre personaje,  doamna Moscu, trimite din postura deopotriva a cititorului intradiegetic.

M. Eliade vrea sa impuna nu, in primul rand, autenticitatea scriiturii, ci autenticitatea existentiala prin scriitura, o scriitura factuala, captivanta prin deconventionalizare.

Romanul "indirect" Santier este un jurnal extras din cateva caiete. Manuscrisul nu mai este unul gasit, ci unul elaborat fara intentie auctoriala, contand insa pe intentionalitatea scrisului eliberat, dispersat, haotizat, si pe solidaritatea si similaritatea intentionala a lectorului sedus de acelasi ethos al discursului in epura simbolica. 

Primele doua romane, neterminate, postume, Romanul adolescentului miop, 1921-1925 (1989), Gaudeamus, 1928 (1990) sunt tot naratiuni nonfictive. Ele includ jurnale si scrisori elaborate de personaje care, si ele, ca romancierul insusi, fug de inventie ca de cel mai mare pacat estetic, mizand pe etica pura si radicala a confesiunii.

Mircea Eliade scrie romane ale ideii, eseuri romanesti, directe si introspective, brute, dar rafinat executate, discursive si analitice, ancorate in miezul obsesiilor majore ale epocii.

Experimentul epic, autoreferentialitatea, autoproductivitatea textualista, metaromanesca sunt prezente si anticipate pentru evolutia ulterioara a prozei in limba romana, in Romanul adolescentului miop, roman despre scrierea unui roman care refuza sa se lase scris, ori in Gaudeamus.

Descoperim de timpuriu la M. Eliade obsesia romanescului cautat in caile scriiturii. Personajele reflecteaza la o poetica tipologic-actantiala - vezi Personajele judeca autorul din Gaudeamus. Ele au si autonomie fictionala rivalizand cu romancierul inclus in roman.

Experimentele lui Eliade au ramas in manuscris. Editorial, romancierul suporta si el presiunile contextului relativ receptiv la innoiri. M. Eliade isi uitase curand sau isi parasise intuitiile experimentale. Din pacate, intreaga proza romaneasca, sub teroarea politicului, si le va reaminti tarziu, in deceniul 7 (prin Onirismul estetic structural si Scoala de la Targoviste), dar si discontinuu.