ION HELIADE-RADULESCU - contributia la dezvoltarea limbii romane literare

ION HELIADE-RADULESCU

Pedagog, poet, critic literar si publicist, Ion Heliade-Radulescu si-a adus o contributie substantiala si in domeniul filologiei. Opiniile sale despre limba au fost exprimate in prefata Gramaticii romanesti, tiparita la Sibiu in anul 1828.

Se poate spune ca autorul Gramaticii romanesti este bine informat, la curent cu ceea ce s-a scris la noi in acest domeniu. Cel mai important merit al lui Heliade este acela de a inlatura haosul ortografic din domeniul limbii romane. El a incercat, totodata, reformarea alfabetului chirilic prin eliminarea literelor inutile si reducerea semnelor ortografice la strictul necesar.

Principalele idei filologice ale lui Heliade-Radulescu au fost expuse in Prefata la Gramatica romaneasca (1828), Repede aruncatura de ochi asupra limbii si inceputurilor romanilor (1832), Precuvantare la Vocabular de vorbe straine in limba romana (1847), Paralelism intre limbile romana si italiana (1840-1841) si Geniul limbilor in genere si al celei romane in parte (1868).

In domeniul ortografiei, desi, in plan teoretic, Heliade cerea respectarea ortografiei etimologice, in practica scrisului a recurs la ortografia fonetica. Inca din anul 1828, in prefata Gramaticii, Heliade face anumite confuzii intre elementele romanesti si cele romanice (de exemplu, canto, canti – canta, canti).

Heliade s-a pronuntat, pe de alta parte, pentru scrierea cu caractere latine, dar acest proces inovator trebuia sa se desfasoare in mod gradat, urmand trei etape succesive: simplificarea alfabetului chirilic prin inlocuirea literelor polifone cu elementele lor componente, crearea unui alfabet de tranzitie, care sa cuprinda atat elemente chirilice, cat si elemente latine si, in sfarsit, trecerea la alfabetul latin.

In felul acesta se produce, in viziunea lui Heliade, si familiarizarea populatiei cu noul sistem de scriere. Heliade afirma, uneori categoric, ca, inainte de a scrie cu litere chirilice, romanii au scris cu litere latine.

In faza italienizanta, Heliade cere sa se noteze in scris grupul labio-velar qu, gu, cere, de asemenea, dublarea consoanelor folosite initial in neologisme (abbatere, adducere, appozitie). Daca in cuvintele de origine latina l geminat (ll) la unul dintre numere (singular sau plural) a disparut, el va fi reintrodus la celalalt.

De asemenea, in lucrarea Repede aruncatura de ochi asupra limbii si inceputurilor romanilor (1832), Heliade propune notarea lui ç si ğ (in cuvinte precum Cicero sau Tacit), pretinzand ca asa le-ar fi rostit romanii daca le-ar fi mostenit din limba latina. In ultima faza a activitatii lui Heliade-Radulescu, ortografia latinizanta ajunge la exagerari deosebite.

In ceea ce priveste limba romana literara, Ion Heliade-Radulescu se dovedeste a fi un partizan al limbii literare unice, el considerand ca un model de limba literara poate fi considerata limba textelor bisericesti, datorita caracterului sau unitar, desi existau si aici unele neglijente stilistice si lacune lexicale.

In viziunea lui Heliade, desavarsirea stilistica s-ar fi produs doar in traducerea psalmilor de catre Dosoftei. Deoarece limba bisericeasca era unica pentru toate provinciile romanesti, Heliade isi propune ca in lectiile sale de la Scoala Filarmonica  sa aiba ca model aceasta limba, pe care o considera semnificativa si pentru oamenii de stiinta sau pentru scriitori.

Heliade recunoaste si importanta literaturii populare, dar considera ca, la fel ca si literatura bisericeasca, si literatura de sursa folclorica se caracterizeaza printr-o anumita saracie lexicala, drept consecinta a saraciei de idei. Ion Heliade-Radulescu considera ca orice scriitor trebuie sa porneasca intotdeauna de la valorile literaturii populare, dar sa nu se limiteze numai la ea.

Scopul adevaratului carturar este, pe de alta parte, acela de a-si inalta din punct de vedere spiritual poporul din care provine: “Pentru ce el (scriitorul, n.n. I.B.) sa-si stramteze duhul si sa nu-si boteze ideile sale, sa nu-si ingrijeasca stilul? Pentru ce el sa piarza si pe norod si sa nu-l faca sa castige?” (Asupra traducerii lui Omer).

Heliade constata si faptul ca limba populara este faramitata si din punct de vedere regional. Pentru a se ajunge la o limba literara, este necesar sa se recurga la traduceri din literaturile straine, pentru ca traducerile duc la imbogatirea si nuantarea limbii cu noi constructii si noi elemente lexicale.

Adesea, scrie Heliade, un bun traducator are aceleasi merite ca si un scriitor original. Din aceasta conceptie a izvorat, de altfel, ideea unei Biblioteci universale, pentru care Heliade a optat de-a lungul intregii sale activitati literare.

De asemenea, Heliade considera ca este necesar sa se imbogateasca vocabularul limbii romane cu noi termeni, prin intermediul imprumuturilor neologice, dar si prin interventia directa a scriitorilor valorosi.

In cadrul problemelor de lingvistica generala, Heliade vorbeste despre partile corpului care sunt denumite prin termeni latini, intuind “fondul principal” al lexicului romanesc. Heliade observa, astfel, ca toate notiunile de “neaparata trebuinta” sunt denumite cu termeni latini. Cu toate acestea, scriitorul considera ca elementul slavon nu a alterat limba romana in “tesatura ei”, in structura sa interioara, care a ramas latina.

Cu privire la utilitatea neologismelor, in articolul Observatii de limba romaneasca, Paul Iorgovici considera ca imbogatirea limbii romane cu noi cuvinte trebuie intreprinsa pornindu-se de la termenii latini, considerati ca prototipi (exemple: atingere, contingent, contact, contagios etc.).

De asemenea, Paul Iorgovici era convins ca astfel de forme “daca nu vor placea romanilor de acum, am nadejdea ca se vor afla intre urmatorii nostri”. De altminteri, idei similare se intalnesc si in lucrarile de aspect teoretic ale lui Heliade-Radulescu.

Heliade propunea ca terminologia stiintifica sa fie imprumutata din limba latina sau din limbile romanice. Cuvintele noi trebuie sa fie insa adaptate, sa se infatiseze intr-o forma romaneasca. Adaptarea se va face conform specificului limbii romane. Problema adaptarii trebuie inteleasa in sensul unificarii limbii romane, pentru ca in Tara Romaneasca circulau numeroase variante formale, in functie de influentele exercitate de alte limbi (greaca, maghiara sau franceza). In acest sens, verbul a publica apare in mai multe variante, precum: publicarisesc, publicaluiesc, publicuiesc, publiez, publicez.

In articolul intitulat Despre limba romaneasca, aparut dupa Gramatica romaneasca, Heliade isi reafirma ideile cu privire la necesitatea unei limbi romane literare unitare si la necesitatea recurgerii la limba latina si la limbile romanice, in chestiunea neologismelor: “Asa cum grecii s-au imprumutat de la fenicieni, romanii de la greci, celelalte popoare ale Europei de la romani, acelasi lucru putem sa-l facem si noi. Si cu atat mai mult cu cat avem de unde. Noi nu ne imprumutam, ci luam cu indrazneala de la maica noastra mostenire si de la surorile noastre partea ce ni se cuvine”.

Heliade-Radulescu afirma, de asemenea, ca atunci cand se imprumuta dintr-o alta limba, trebuie sa se preia ceea ce este necesar si intr-o forma modelata in conformitate cu normele limbii romane. Spre exemplu, Heliade arata ca formele lexicale cliros, sotieta, liberta, nation, ocazion, privileghium trebuie transcrise in formele clar, patriotism, ocazie, societate, libertate, natiune, privilegiu.

Heliade a fost preocupat cu precadere de crearea limbajului stiintific si doar dupa aceea de limbajul poetic, pe care il considera limba inimii si a sentimentului.

Imbogatirea vocabularului limbii romane trebuie sa se produca, in viziunea lui Heliade, pe trei cai: prin derivare de la cuvintele deja existente in limba, prin selectarea unor forme dialectale sau regionale si, in al treilea rand, prin imprumuturi din limbi straine.

Cu privire la dialecte, Heliade-Radulescu considera ca limba romana are trei dialecte: dacoroman, aroman si romand. Desigur, Heliade face o eroare incluzand in cadrul limbii romane si limba retoromana. Interesant este faptul ca scriitorul identifica si existenta unor subdialecte in dacoromana, dar intre subdialectele moldovean, transilvanean si banatean nu constata deosebiri fundamentale de vorbire: “Eu nu vaz intre acesti romani decat o limba, un singur dialect”.

Heliade remarca si faptul ca imprumuturile lexicale din limbile straine sufera influentele mediului lingvistic invecinat. Astfel, in Muntenia se exercita influenta limbii grecesti, dupa cum in Transilvania se constata influenta limbilor maghiara si germana.

Datorita formatiei sale poetice, Heliade considera ca pentru cuvintele lungi trebuie sa se reduca numarul silabelor pentru a se micsora volumul fonetic al cuvintelor, preconizand, totodata, reducerea sufixului –icesc la –ic (diplomatic, moral etc.).

In acelasi timp, Heliade credea ca termenii straini si regionali se utilizeaza pentru crearea atmosferei istorice si pentru realizarea culorii locale.

In legatura cu puritatea lexicului, Heliade considera ca o limba nu poate fi reformata sau modificata dupa bunul plac al specialistilor. In prima parte a activitatii sale lingvistice, Heliade, calauzit de bun-simt si de o anume obiectivitate, nu a facut o discriminare categorica intre elementele latine ale vocabularului si cele de alte origini.

In cea de a doua parte a activitatii sale, Heliade recurge la o atitudine purista exagerata, rigida, pozitia sa fiind lipsita de maleabilitate si, totodata, daunatoare dezvoltarii normale a limbii.

: Analizatorul gustativ - implicat in realizarea simtului gustativ : Analizatorul vizual - globul ocular

In acest sens, Heliade publica, in 1847, un Vocabular de vorbe straine in limba romana. In prefata vocabularului, Heliade noteaza: “Voua, copii, va fac cunoascute vorbele straine si e al nostru [rolul] de a le face sa nu se mai auda, nici in scrierile voastre, nici in casele voastre, cand veti fi odata barbati si tati de familie”.

Argumentele lui Heliade sunt pur subiective; el pretinde ca toate cuvintele vechi sa fie abandonate si inlocuite cu neologisme. De la aceasta norma restrictiva sunt exceptate doar cuvintele vechi care “aduc aminte un loc, o tara, o epoha”. Cu toate acestea, Heliade respinge cuvinte precum cinste, slava, mila, slobozenie, care, considera el, ne “degrada”. Exemple de purificare a limbii sunt cuvinte ca: nasariu, sudariu, periginos, geridiciu, uniochi, superb (cu sensul de mandru) etc.

In selectarea elementelor neologice, Heliade recomanda sa se ia in considerare si criteriul estetic, pentru ca, in viziunea sa, cuvantul trebuie sa se impuna atat prin proprietatea sa semantica, cat si prin armonie fonetica.

Este foarte adevarat ca purismul lexical al lui Heliade-Radulescu nu este consecvent: “Nu stiu, zau, de as putea eu in ziua de astazi sa pui in loc de varsta, etate. Nu stiu ce sa pui in loc de vorbele ispas, gata, treaba, geambas”.

In alte articole, insa, purismul exagerat devine dominant si cu atat mai primejdios: “E rusine, domnilor, sa combatem cu atata rautate tot ce este adevarat roman si sa ne facem aparatorii unor vorbe, pe care, pe cat le-am tine, pe atata ne sunt suveniri ale unei epohe de plans si de rusine, pecetea sclaviei pe fruntile voastre”.

In ceea ce priveste purificarea lexicala, desi s-a manifestat ca un adversar politic inversunat al Regulamentului Organic, totusi, Ion Heliade-Radulescu ii recunoaste acestuia meritul de a fi eliminat din limba romana o serie de cuvinte anacronice, mai ales cele privitoare la domeniul juridic si administrativ.

Heliade considera ca in actiunea de purificare a limbii romane un rol important il poate juca politica autoritatilor oficiale. In acest scop, Heliade intocmeste si inainteaza un memoriu domnitorului Bibescu, in anul 1843, cerandu-i sprijinul practic pentru a impune, prin institutiile oficiale “o limba invatata, curata, studiata”.

Exagerarile italienizante ale lui Heliade-Radulescu din a doua parte a activitatii sale se datoreaza, de fapt, si necunoasterii literaturii populare si a limbii vorbite. In “Curierul romanesc” din anul 1839, Heliade publica un presupus dialog intre un taran italian si unul roman, pentru a demonstra paralelismul dintre limba romana si limba italiana.

In acest fel, scriitorul ajunge la concluzia ca limba romana si cea italiana reprezinta o singura limba, italiana deosebindu-se doar printr-o prelucrare mai deosebita din partea unor scriitori valorosi. De asemenea, Heliade considera ca, pentru unificarea celor doua limbi trebuie doar calchiate formele literare si, in locul cuvintelor straine, care vor fi eliminate, se vor introduce termeni latini.

Pentru a-si aplica ideea, Heliade incepe sa traduca din autori latini (Dante, Tasso), intr-o limba de foarte mare efect italienizant; astfel, in “Curierul romanesc” din 1844 Heliade traduce un cant din Ierusalimul eliberat de Tasso, in care apar cuvinte ca: adiorare, afdidere, aggirare etc.

In acelasi ziar exista si un vocabular “de vorbe de origine romana necesare la curatirea si cultivarea limbii romane”. Trebuie subliniat faptul ca, in anul 1841, Heliade publica studiul Paralelism dintre limba romana si cea italiana sau Forma si gramatica acestor doua dialecte.

Acest studiu are doua parti: mai intai, reproducerea unui vocabular cu termeni de prima necesitate si, apoi, inserarea elementelor gramaticale paralele ale celor doua limbi. Heliade arata ca cele doua limbi se sprijina si se sustin recirpoc, si considera ca limba romana este mai arhaica decat limba italiana.

La Heliade, primele indicii mai consistente ale italienismului se pot intalni in prefata Gramaticii romanesti. Adesea, cercetarea paralela este insotita si imbogatita cu consideratii asupra limbii franceze, fapt ce denota constiinta relativitatii curentului lingvistic pe care il sustinea Heliade.

In cadrul italienismului lui Heliade se disting doua etape: o prima etapa, in care afirmarea conceptiei latiniste mentinandu-se pe un plan teoretic, pe planul practicii scriiturii se impune limba italiana si o a doua etapa, in care, pe fondul afirmarii conceptiei italienizante, se recurge, in plan practic, la aspectul latinizant al limbii.

In prima etapa, neologismele sunt preluate mai ales din limba latina, ele fiind doar modificate fonetic dupa modelul prototipurilor din limba latina. Dupa anul 1848, in scrierile lui Heliade isi fac tot mai accentuat simtita prezenta neologismele de origine franceza, fapt ce atesta, din nou, relativitatea conceptiei sale italienizante, sustinuta mai degraba in plan teoretic, conceptual.

Spiritul novator al lui Heliade s-a manifestat nu doar in domeniul teoriei limbii literare; el a fost un inzestrat creator si in spatiul creatiei sale poetice. Astfel, se poate spune ca Heliade-Radulescu ofera cadre noi dezvoltarii stilului publicistic si stiintific, el insusi fiind autor de manuale, tratate, dar si ziarist.

Pe de alta parte, adesea in contrast cu unele principii formulate, Heliade scrie intr-o limba literara savuroasa, cu accente umoristice, dovedind ca si-a insusit si unele procedee ale stilului oral. In creatia poetica a scriitorului, influenta limbii populare se conjuga cu influenta livresca. De altfel, chiar in perioada sa italienizanta, Heliade a scris cateva dintre marile sale opere literare, cum ar fi, de pilda, balada Zburatorul.

Opera literara a lui Heliade-Radulescu se remarca, inainte de toate, prin aspectul fonetic si gramatical specific subdialectului muntean. Ezitarile de flexiune verbala (mai ales pentru verbele neologice de conjugarea intai), ca si frecventa gerunziilor cu valoare adjectivala si cu functie de epitet nu sunt proprii numai limbii operelor sale, ele constituind o trasatura definitorie pentru numerosi scriitori ai acestei epoci.

De asemenea, elementele de oralitate, expresiile familiare sau accentele retorice constituie o nota specifica a stilului beletristic al acestei perioade. Din multitudinea de incercari literare ale lui Heliade, putine au rezistat probei timpului, datorita tendintei demonstrative si didactice a autorului, rigiditatii imaginilor artistice si poticnirilor limbajului. O verva polemica deosebita o dovedesc satirele lui Heliade, in care se impleteste caricatura cu invectiva, intr-un limbaj savuros, extrem de plastic, dominat, uneori, de elementele de argou.

In domeniul prozei, Heliade se afirma pe doua dimensiuni, aparent opuse; o dimensiune a stilului colocvial, plin de familiaritate, naturalete si buna dispozitie si o alta a stilului solemn, oracular, stil ce impune imaginea unui personaj dantesc, care isi clameaza patetic aspiratiile.

Ambele maniere se regasesc in Biblicele sale, dar, deopotriva, in Echilibru intre antiteze, incercare de fundamentare a unui sistem filosofic, unde, alaturi de unele pagini bizare, se pot regasi si unele elemente de memorialistica si de pamflet foarte reusite.

In concluzie, se poate afirma ca din intreaga activitate filologica a lui Heliade se desprinde cu usurinta caracterul eclectic al conceptiei sale despre limba. De asemenea, constient de fragmentarea dialectala a limbii romane, Heliade propune o limba literara unitara, care ar fi urmat sa determine si caracterul unitar al natiunii romane.

In acest sens, inca din anul 1836, Heliade ii scrie lui Costache Negruzzi: “Suntem romani amandoi si socotesc ca ne intelegem si din ochi. Cartile bisericei, autorii clasici, o enciclopedie de stiinte si actele si lucrarile guvernului alcatuiesc o limba desavarsita, iar limba este una din cele ce caracterizeaza o natie”.

Se poate afirma ca Heliade a avut, in primul segment al activitatii sale, reale merite, prin eforturile sale pentru sustinerea ortografiei fonetice, a alfabetului latin, prin imbogatirea lexicala a limbii cu noi cuvinte.

Atitudinea sa purista trebuie criticata mai ales din perspectiva disocierii limbii de viata sociala, Heliade netinand cont de functionalitatea sociala a limbii. Italienismul sau exagerat este o pozitie eronata, pe care uzul limbii literare de dupa el a respins-o ca pe ceva nefiresc, in contradictie si constrasens cu specificul limbii romane.

Pe de alta parte, cu toate scaderile si exagerarile sale, Ion Heliade-Radulescu a constituit un element de progres in evolutia limbii romane literare. Gramatica romaneasca a lui Heliade-Radulescu a fost, astfel, punctul de plecare al unor fertile dezbateri care au dus la perfectionarea normelor limbii literare, la imbogatirea lexicului si la clarificarea cailor de dezvoltare a limbii literare.

Totodata, Heliade a fundamentat o constiinta filologica si estetica de o importanta fundamentala pentru cultura romaneasca din acea epoca. Influenta curentului popular isi va pune definitiv amprenta asupra literaturii romane si asupra limbii romane literare o data cu aparitia, in anul 1840, a revistei “Dacia literara”.

Ion Heliade-Radulescu – contributia la dezvoltarea limbii romane literare

Putine personalitati ale trecutului ar putea fi comparate cu Ion Heliade-Radulescu sub raportul consecintelor pe care activitatea lor le-a avut in evolutia si dezvoltarea culturii si a societatii romanesti.

Intr-un discurs funebru patetic, Hasdeu il numea pe Heliade, in 1872, “parinte al literaturii romanesti”. Cativa ani mai tarziu, in 1881, Mihai Eminescu contureaza cu un spor de expresivitate si de adevar, rolul lui Heliade, scriitor pe care il considera “cel dintai scriitor modern al romanilor si parintele acelei limbi literare pe care o intrebuintam azi”, relevand astfel o alta latura a activitatii sale. Istoria a confirmat intuitia lui Eminescu, scotand in relief contributia heliadesca la dezvoltarea limbii romane literare.

De altfel, de numele lui Heliade-Radulescu se leaga infiintarea si dezvoltarea multor institutii fundamentale ale culturii romane: scoala, teatrul si presa in limba romana. Toate aceste institutii sunt, in viziunea lui Heliade, ipostaze esentiale ale aceluiasi efort de luminare si propasire culturala a maselor, de cultivare a spiritului national si de apropiere intre generatii: “Scoalele pregatesc numai tinerimea pentru un viitor numai si pana va veni acea epoha a domni asupra unui pamant o generatie noua, o pregatesc inca si la o neintelegere cu batranii, caci unii au prisos de cunostinte din teorie si altii din experienta. Clasele astea contemporane de stare si varsta, unele stiu a ceti si altele nu. Asadar trebuie sa se faca si pentru dansele o scoala prin care sa se apropie duhurile. Alta scoala n-am vazut mai lesnitoare decat o gazeta si un teatru” – scrie Heliade intr-o scrisoare adresata lui Costache Negruzzi, din care se desprind informatii foarte elocvente cu privire la rolul si sensul pe care il confera scriitorul activitatii sale multivalente.

Teatrul, ca mijloc de educatie, moralizare si instruire are, in viziunea lui Heliade, avantajul de a se adresa tuturor generatiilor, de a realiza comuniunea intre diferite clase sociale, de a comunica artistic cu intregul popor stiutor sau nestiutor de carte: “Teatrul in limba nationala, carmuit de un duh metodic, poate aducea toate clasele de orasani si prin bucatile sale potrivite pe intelesul norodului familiarizeaza iaca pe toti pe nesimtite cu istoria natiilor, recomanda virtutea si razboieste vitiul, aduce toate obiceiurile in ras si insufla gust pentru ale veacului”.

Pe de alta parte, deschiderea teatrului national in octombrie 1835 presupunea si crearea unui repertoriu. In doi ani se scriu si se traduc, dupa aprecierea lui Cezar Bolliac, in jur de nouazeci de piese de teatru. Tot Bolliac apreciaza ca in trei ani, datorita Societatii Filarmonice, “tara a progresat cat in douazeci”, iar rolul lui Heliade-Radulescu in activitatea Societatii Filarmonice a fost unul covarsitor.

Activitatea publicistica a lui Heliade, alaturi de celelalte laturi ale activitatii sale, a contribuit, de asemenea, in chip decisiv, la consolidarea autoritatii si a prestigiului sau cultural si literar in epoca.

In evolutia gandirii filologice romanesti, gramatica lui Heliade se inscrie in asa-numita directie munteana, pe care Lazar Saineanu o defineste ca “mai originala, croita de pe firea insasi a limbii si prin aceasta de un caracter mai stiintific”, directie careia ii mai apartin Ienachita Vacarescu si Iordache Golescu. De altfel, lucrarile acestora din urma sunt foarte bine cunoscute de Heliade, care le aminteste in prefata gramaticii sale.

In lista de lucrari de gramatica cuprinsa de Heliade in prefata figureaza insa si lucrarile datorate carturarilor ardeleni, lucari pe care le cunoscuse, direct sau indirect.

Desi tiparita in anul 1828, gramatica lui Heliade a inceput sa fie scrisa cu mult timp inainte, ea circuland in manuscris inca din anul 1822 sau chiar din 1820. Copierea si difuzarea lucrarii in manuscris nu sunt cu totul suprinzatoare pentru acea epoca de inceput a scolii romanesti, cand manualele tiparite lipseau. Repetarea, mai multi ani la rand, a aceluiasi curs, a pregatit publicarea gramaticii, iar, pe de alta parte, este firesc ca acest material lingvistic sa fi circulat intre timp in manuscris.

Dupa anul 1828, gramatica lui Heliade devine accesibila nu numai elevilor de la “Sfantul Sava”, ci si diversilor autori de gramatici si de lucrari cu caracter didactic, dar si scriitorilor, care simteau nevoia unui calauzitor in activitatea lor literara, a unui ghid care sa fie o prezentare “canonista” a limbii romane, a devenit accesibila, in sfarsit tuturor romanilor care erau interesati, intr-un fel sau altul, de sistematizarea principiilor si normelor limbii romane.

De altfel, ecoul gramaticii din 1828 a lui Heliade a fost foarte larg si a imbracat forme foarte diverse, de la aprobare si incurajare sau preluare, pana la polemica si critica acerba. De cele mai multe ori, insa, in aceasta epoca se discuta nu meritele lucrarii in ansamblul ei, ci unele probleme de detaliu, anumite solutii particulare propuse de Heliade: simplificarea scrierii, incurajarea neologismelor, recomandarea, prin includerea lor in gramatica, a unora dintre posibilitatile de exprimare de care dispune limba romana in defavoarea altora etc.

De pilda, pe Naum Ramniceanu il revolta reforma ortografica propusa de Heliade-Radulescu, “forma personala, agresiva, sugubeata”, care de fapt caracterizeaza numai un segment al prefetei heliadesti; aspectul polemic se datoreste tocmai opozitiei manifestate de profesorii orientali fata de scoala de la “Sfantul Sava”, restul textului avand un aspect echilibrat, riguros si justificand, pe drept cuvant, includerea lui Ion Heliade-Radulescu printre fondatorii stilului stiintific romanesc modern.

Gramatica lui Heliade reprezinta, in epoca de dupa anul 1828, o lucrarea de referinta pentru autorii de gramatici. Astfel, alfabetul limbii romane prin sistemul de adaptare specifica a semnelor la sunete datoreaza foarte mult lui Heliade. In tabelele publicate de Heliade in diverse momente, in scrierile si publicatiile sale apar toate semnele inexistente in latina, create pentru a nota sunetele specifice limbii romane. In cele mai multe situatii este vorba de creatii anterioare, Heliade contribuind insa in mod decisiv la popularizarea lor, la familiarizarea publicului larg cu ele, facilitandu-le astfel impunerea.

De alta parte, eliminarea totala a literelor slavone in urma utilizarii alfabetelor de tranzitie succesive se incheie in anul 1844, cand volumul al V-lea al “Curierului de ambe sexe” este tiparit in intregime cu caractere latine.

Trecerea de la un alfabet la altul este insotita la Heliade de o modificare treptata, dar profunda a atitudinii fata de problemele si fata de spiritul ortografiei. Ortografia este privita, spre exemplu, ca o modalitate de diferentiare, de rezolvare a dificultatilor legate de problema omofoniei. Autorul restabileste, prin afirmatiile si exemplele sale, raportul real si, in acelasi timp, firesc, dintre ortografie si gramatica, afirmand ca numai cunoasterea gramaticii asigura si favorizeaza o ortografie “adevarata”.

Reforma ortografica preconizata de Ion Heliade-Radulescu in gramatica din anul 1828 vizeaza simplificarea scrierii in limba romana, simplificare identificata cu reducerea la un minimum functional necesar a semnelor grafice utilizate.

O alta particularitate importanta a gramaticii lui Heliade o reprezinta succesiunea conjugarilor; autorul grupeaza, ca multi alti gramaticieni, verbele romanesti in patru conjugari, dar modifica, urmand modelul limbii franceze, ordinea lor: conjugarea I (a), conjugarea a II-a (i, ire sau i), conjugarea a III-a (e, ere), a IV-a (ese). Mai tarziu, reunind verbele in e si ea, Heliade se refera la trei conjugari. Descrierea concreta a flexiunii se realizeaza prin tabele ilustrative, care introduc intai verbele “auxiliare”, apoi verbele care exemplifica cele patru conjugari si, in sfarsit, “verburile pasive”.

Se poate afirma, pe buna dreptate, ca Ion Heliade-Radulescu asaza gramatica publicata in 1828 la fundamentul edificiului reprezentat de crearea limbii romane literare, catre care converg variatele modalitati si domenii ale activitatii sale complexe; presa, traducerile, creatia poetica, teatrul, preocuparile de lingvistica si filologie sunt, in viziunea autorului, tot atatea instrumente si posibilitati de manifestare a spiritualitatii romanesti, care se sprijina reciproc si se completeaza pentru promovarea unei limbi literare de o mare suplete, simplitate si claritate, capabile sa satisfaca exigentele de expresie ale unei societati moderne.

Despre eforturile lui Heliade pentru sustinerea latinitatii si raporturile ei cu teoriile latinizante si italienizante, s-au purtat multe discutii. Demne de relevat sunt tocmai atitudinile de echilibru, de acceptare in spirit stiintific a situatiilor lingvistice celor mai adecvate, absenta interventiilor de a forta cursul normal al faptelor. Opiniile lui Ion Heliade-Radulescu asupra limbii romane in general se impun de asemenea prin pozitii marcate de probitate si echilibru.

Astfel, Heliade considera ca vorbirea moldovenilor, a oltenilor si a transilvanenilor nu prezinta deosebiri fundamentale, ele neconstituindu-se ca dialecte deosebite. Argumentul adus de Heliade se refera la intelegerea perfecta dintre vorbitorii apartinand diferitelor provincii romanesti: “Eu nu vaz intre acesti rumani decat o limba, un singur dialect, un schimatism”. Aceste pareri de perfecta adecvare ale lui Heliade ne ajuta sa precizam meritele si contributia sa la formarea, modelarea si consolidarea limbii romane literare moderne.

Ion Heliade-Radulescu a intuit ca o limba literara in concordanta cu o dezvoltare culturala impetuoasa trebuie sa raspunda la doua mari cerinte: unitate lingvistica si, in acelasi timp, o cat mai mare si mai nuantata forta de expresie. Primul deziderat a fost realizat prin acceptarea, ca fundament, a vechii limbi bisericesti. Cel de-al doilea s-a realizat pe mai multe cai, din care cea mai importanta este imprumutarea din limbi straine.

S-a discutat foarte mult despre importanta limbii cartilor bisericesti, pentru formarea limbii romane literare. Se poate spune ca Heliade isi atrage elogiile posteritatii din mai multe ratiuni. In primul rand, pledand pentru limba cartilor bisericesti, Ion Heliade-Radulescu se dovedeste un lingvist cu un simt foarte subtil al expresivitatii limbii romane. Scriitorul gaseste, in structura acestei limbi, un model de unitate, care este indispensabil unei limbi de cultura. Aceasta unitate prezinta avantajul de a nu fi fost realizata intentionat potrivit unei constructii abstracte, de cele mai multe ori in mod spontan si fara elemente artificiale.

In limba cartilor religioase medievale isi daduse, se poate spune, masura chiar geniul limbii romane. Pe de alta parte, ea oferea un model acceptabil, o structura cu caracter unificator si integrator. De altfel, pe aprcursul lucrarii sale, Heliade nu inceteaza de a afirma ca nu vorbeste in numele bucurestenilor, ca muntenii au destula “zgura” in graiul lor, ca la moldoveni ori banateni se gasesc multe forme corecte care trebuie integrate limbii romane literare.

Completate cu celelalte domenii ale unei activitati multilaterale, opiniile lui Heliade despre limba in general si despre limba romana in particular isi capata un contur mult mai precis. Cei doisprezece ani de activitate filologica, literara si publicistica desfasurati intre 1828 si 1840 se inscriu ca o participare pozitiva la constituirea limbii romane literare moderne.

Ca mai toti contemporanii sai, Heliade nu a fost original in opinii. Fondul cel mai bogat de idei ii venea de la Scoala Ardeleana, pe care a adancit-o si a dezvoltat-o macar partial, intr-o directie creatoare. Din multitudinea contributiilor, doua ni se par demne de a fi retinute: efortul de a strange elemente din diferite graiuri, de adaptare fonetica si de incadrare morfologica a neologismelor. Modul in care Heliade a tratat cuvintele straine proaspat introduse in limba romana a avut ca rezultat o limba literara foarte apropiata de cea actuala, si aceasta conteaza, poate, mai mult decat orice contributie teoretica.

Se poate afirma, cu deplin temei, ca meritul esential in procesul de unificare si reunificare lingvistica ce a avut loc intre anii 1836 si 1850 ii revine lui Ion Heliade-Radulescu. Aparut intr-un moment in care limba romana literara cunostea o orientare divergenta in cele trei provincii romanesti, Heliade a inteles ca, pentru a-si crea o cultura unitara, romanii trebuiau sa-si faureasca si sa-si consolideze o modalitate de expresie literara adecvata.

Latinist in fondul structurii sale lingvistice, Heliade a inteles sa se orienteze dupa modelul latin intr-o maniera specifica, in mod echilibrat, conform unor norme stiintifice. Intr-o perioada cand oamenii de cultura cei mai luminati reduceau problema unificarii lingvistice la adoptarea unei ortografii etimologice, Heliade a asezat cu deosebita determinare la baza conceptiei sale filologice traditia literara.

Pentru Heliade, limba literara se identifica in modul cel mai intim cu traditia, iar apelul la o forma mai veche a limbii nu insemna doar o regresiune spre forme mai apropiate de limba latina, ci, in primul rand, o promovare a ceea ce insemna o realizare unitara a acestei limbi.

O alta achizitie cu totul remarcabila pe care o realizeaza limba romana literara prin Heliade este valorificarea in mod adecvat a vorbirii populare, in ceea ce ea pastrase sau dobandise in decursul timpului in diferite parti ale teritoriului daco-roman. Luata in ansamblul ei, norma literara propusa de Heliade ne apare ca o sinteza intre traditie si limba vie a poporului.

Intemeindu-se mai ales pe limba bisericeasca unica din anii 1750 si 1780, noua limba literara avea un caracter muntenesc predominant, dar, in acelasi timp, ea se imbogateste si nuanteaza si prin unele elemente lingvistice provenite si din alte graiuri.

Prestigiul de care s-a bucurat Ion Heliade-Radulescu a determinat acceptarea principalelor norme ale limbii romane literare, elementele de detaliu urmand sa fie definitivate, conturate in mod distinct in perioada urmatoare, adica, dupa anul 1880.

In acest fel, orientarea spre limba latina si, in general, spre limbile romanice continua cu o mare intensitate dupa anul 1836 si mai ales dupa 1848, cand se incheie, in Principatele Romane, influenta rusa.

Se poate spune, asadar, ca activitatea lingvistica si filologica a lui Ion Heliade-Radulescu se impune prin caracterul sau coordonat, prin elementele de noutate pe care autorul le asuma, dar si prin verificarea si realizarea unui contact permanent cu traditia literara, sau cu aspectul popular al limbii.

In ciuda anumitor excese in adoptarea unor forme latinizante sau italienizante, Heliade a stiut sa pastreze, in interpretarea si studiul limbii romane, masura, echilibrul, ponderea. Atitudinile sale, de cele mai multe ori cumpanite, i-au atras, de aceea, un deosebit prestigiu in epoca, Heliade fiind unul dintre gramaticienii care au influentat, sub acest raport, al normarii limbii romane literare din prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe ceilalti scriitori ai vremii. 

Conceptia despre limba romana si despre gramatica a lui Heliade-Radulescu a fost expusa in Gramatica romaneasca (Sibiu, 1828), Repede aruncatura de ochi asupra limbii si inceputului romanilor (1832), in Precuvantare la Vocabular de vorbe straine in limba romana (1847), Paralelism intre limbile romana si italiana (1840-1841) si Geniul limbilor in genere si al celei romane in parte. Cel mai important merit al lucrarilor lingvistice si filologice ale lui I.Heliade-Radulescu consta in incercarea de a inlatura haosul ortografic din domeniul limbii romane si de a reforma alfabetul chirilic prin eliminarea literelor inutile.

In domeniul ortografiei, deci teoretic, I.Heliade-Radulescu cerea respectarea ortografiei etimologice, in practica scrisului el a recurs mai ales la ortografia fonetica. Heliade-Radulescu s-a pronuntat pentru scrierea cu litere latine, considerand ca acest proces novator trebuia sa se desfasoare gradat, in trei etape succesive: a) simplificarea alfabetului chirilic prin inlocuirea literelor polifone (ce exprimau mai multe sunete), cu elementele lor componente (ex.Y = ps); b) crearea unui alfabet de tranzitie (care sa cuprinda atat elemente chirilice, cat si elemente latine si c) trecerea la alfabetul pur latin. Cu privire la limba literara, I.Heliade Radulescu se dovedeste un partizan al limbii literare unice, el dand ca model limbajul textelor bisericesti. De asemenea, Heliade recunoaste importanta limbii populare considerand insa ca aceasta se caracterizeaza printr-o anumita saracie lexicala, ce este o consecinta a saraciei de idei. Heliade e de parere, astfel, ca scriitorii trebuie sa aiba ca punct de plecare limba populara, insa nu trebuie sa se limiteze numai la ea, deoarece scopul adevaratului carturar e acela de a-si inalta din punct de vedere spiritual natiunea din care provine.

Pe de alta parte, Heliade observa si faptul ca limba populara e fragmentata din punct de vedere teritorial, de aceea, pentru a se ajunge la o limba literara unitara, el propune mai multe solutii, intre care: recurgerea la traducerile din literatura universala, necesitatea imbogatirii vocabularului cu termeni noi, prin imprumuturi neologice si interventia directa a scriitorilor de talent.

De asemenea, in cadrul problemelor de lingvistica generala, Heliade intuieste fondul principal al limbii romane, observand ca toate notiunile de “neaparata trebuinta” sunt denumite cu termeni de origine latina. De asemenea, desi recunoaste influentelor limbii slave asupra limbii romane, Heliade considera ca elementul slav nu a alterat limba romana in “tesatura ei”, in mecanismele ei de profunzime. Pe de alta parte, Heliade releva necesitatea publicarii unor dictionare bilingve, dar si a unui dictionar explicativ al limbii romane, care trebuie elaborat, dupa norme foarte riguroase, de catre specialisti.

In legatura cu utilitatea neologismelor, Heliade propune ca terminologia stiintifica sa fie imprumutata din limba latina si din limbile romanice, iar adaptarea acestor termeni noi trebuie sa se realizeze in conformitate cu specificul limbii romane.

Scriitorul afirma, de asemenea, ca atunci cand se imprumuta dintr-o alta limba, trebuie sa se preia in mod selectiv, numai ceea ce este strict necesar, iar cuvintele trebuie sa se adapteze normelor ortografice si fonetice ale limbii romane.

In viziunea lui Heliade, imbogatirea vocabularului limbii romane trebuie sa se realizeze prin trei modalitati: prin derivare de la cuvintele deja existente in limba, prin selectarea unor forme dialectale sau regionale si prin imprumutul din alte limbi. Cu privire la dialecte, Heliade considera, in mod gresit, ca limba romana are trei dialecte: daco-roman, aroman si romand (vorbit in Elvetia), identificand si existenta unor subdialecte ale dialectului daco-roman.

Pe de alta parte, Heliade constata si faptul ca imprumuturile lexicale din limbile straine sufera influentele mediului livngvistic invecinat (in Muntenia, limba greaca, in Ardeal, influenta maghiara si germana). Datorita formatiei sale poetice, scriitorul crede ca pentru cuvintele lungi trebuie sa se reduca numarul silabelor sau sa se micsoreze volumul fonetic al cuvintelor.

In privinta purificarii lexicului limbii romane, la inceput Heliade a avut o atitudine moderata si obiectiva pentru ca, in viziunea sa, o limba nu poate fi reformata sau modificata dupa bunul plac al specialistilor. In a doua parte a activitatilor sale culturale si literare, Heliade a ajuns la o atitudine purista exagerata, el pretinzand ca toate cuvintele vechi sa fie abandonate si inlocuite cu neologisme.

In selectarea neologismelor se recomanda sa se ia in considerare si criteriul estetic, pentru ca in viziunea lui Heliade, cuvintele trebuie sa se impuna atat prin proprietate si claritate semantica, dar si prin armonie fonetica. O lucrare importanta in domeniul filologiei este Paralelism intre dialectele roman si italian (1841), in care Heliade propune italienizarea vocabularului si a gramaticii, considerand ca italiana reprezinta stadiul la care ar fi ajuns limba romana, daca anumiti factori istorici nefavorabili nu i-ar fi ingreunat evolutia.

Ca ideolog si teoretician al literaturii, Heliade se manifesta intr-un mod ambiguu, osciland intre o estetica a reflectarii realitatii (minoesis) si una a fanteziei creatoare. Regulile si gramatica poeziei (1831), o traducere, de fapt, din limba franceza, rezuma si sistematizeaza principiile esentiale ale clasicismului, dar accepta si unele modalitati preromantice. In Curs intreg de poezie generala (vol.I-III, 1868-1870), Heliade isi exprima adeziunea la estetica romantismului, care are, in viziunea scriitorului, meritul de a fi abolit tirania regulilor clasice, constrangatoare si conventionale. O alta lucrare, Despre versificatie (1838) prezinta, cu unele exemplificari, cateva probleme de tehnica a versului.