Imaginea occidentalilor în literatura populara bizantina din secolul al xv-lea

IMAGINEA OCCIDENTALILOR ÎN LITERATURA POPULARA BIZANTINA DIN SECOLUL AL XV-LEA

Pentru cunoasterea trecutului istoric, dar in special a conceptiilor, aspiratiilor sau reactiilor oamenilor fata de un anumit eveniment, intre sursele care se afla la dispozitia istoricului o categorie aparte este reprezentata de literatura populara, dar reactiile fata de aceasta, in cursul secolelor XIX-XX, au fost foarte diferite. Astfel, in ceea ce priveste literatura populara bizantina, catre anul 1820, odata cu inaugurarea unei noi perioade in evolutia studiilor consacrate istoriei bizantine, si anume etapa romantica, caracterizata printr-o puternica simpatie fata de cauza poporului grec, se poate remarca interesul crescand al istoricilor pentru creatiile populare, pentru descoperirea manuscriselor in care s-au pastrat aceste creatii si publicarea lor. Acest interes s-a materializat ulterior in aparitia unui numar relativ mare de lucrari, cuprinzand mai ales legende si cantece populare grecesti, prin initiativa lui Ch. Fauriel, A. Ellissen, C. Sathas sau E. Legrand. La cumpana secolelor XIX-XX se inregistreaza insa o puternica reactie fata de aceasta categorie de izvoare, in conditiile afirmarii scolii critice, care isi concentreaza atentia asupra documentelor si scrierilor narative, considerand legendele si creatiile populare in general ca fiind produsele imaginatiei unui popor1 . Din perioada interbelica, incepand cu activitatea "Scolii Analelor", se produce o reabilitare a creatiilor populare, acestea fiind considerate acum surse importante pentru definirea identitatii unui popor. Ca urmare a acestei schimbari de atitudine, dupa al doilea razboi mondial mai ales, se manifesta din nou interesul pentru publicarea acestor surse si tot de acum incep sa apara lucrarile consacrate istoriei literaturii neogrecesti care acorda spatiu, in mod firesc am putea spune, si literaturii populare bizantine din secolele X-XV.

Începuturile cunoscute ale literaturii populare bizantine sunt plasate in secolul al X-lea, perioada din care dateaza epopeea lui Digenis Akritas, creatie epica ce glorifica faptele de arme ale eroului care lupta impotriva arabilor la hotarele orientale ale statului bizantin2 . Alte documente redactate in limba populara, este adevarat ca nu foarte numeroase, ne-au parvenit din epoca imparatilor Comneni, confirmand faptul ca alaturi de literatura culta continua sa se dezvolte o literatura populara ce se adresa mai ales poporului care traia oarecum in afara curentelor intelectuale ale epocii3 . Numarul acestora creste insa incepand de la sfarsitul secolului al XIII-lea, perioada in care, ca urmare a cruciadelor si mai ales a cuceririi unei parti insemnate din teritoriul bizantin de catre latinii care se instaleaza aici, asistam la renasterea elenismului si la consolidarea ortodoxiei, elemente care au dat nastere unei noi ideologii, cunoscuta in perioada moderna, mai ales, sub numele de "Marea Idee", ideologie ce sta la baza patriotismului neogrec4 . Dar in domeniul literaturii populare aceasta este epoca in care se fac simtite influentele occidentale, ajunse aici mai ales prin intermediul francilor, venetienilor si genovezilor. Expresie a noilor realitati politice si culturale, din primii ani ai secolului al XIV-lea dateaza un poem cunoscut sub titlul "Cronica din Moreea", o cronica in versuri care relateaza cucerirea Peloponezului de catre franci, autorul fiind martorul coexistentei dintre civilizatia bizantina si cea occidentala pe teritoriul grec5 .

În acest climat cultural, creat de intalnirea Orientului cu Occidentul, chiar daca literatura franca nu a fost acceptata pur si simplu de catre greci, adesea ei o admira si o imita6 . Astfel, din perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XV-lea dateaza cateva romane in versuri in care influenta occidentala este evidenta si, pentru unele, sunt cunoscute chiar modelele franceze. Este vorba despre Callimachos si Chrysorrhoe, Belthandros si Chrysantza, Lybistros si Rhodamne, Imberios si Margarona, Florios si Platziaflora. Toate acestea sunt povesti de dragoste si au un subiect asemanator: doi tineri despartiti care trec printr-o serie de aventuri, din care nu lipseste elementul supranatural, pana ce ajung sa fie din nou impreuna; eroii nu mai lupta impotriva barbarilor, ci impotriva monstrilor sau a unui rege strain care a rapit eroina7 . Desi doua dintre ele, este vorba despre Imberios si Margarona si Florios si Platziaflora, dateaza probabil din secolul al XV-lea si sunt realizate in limba greaca populara, din perspectiva temei propuse pentru acest material ele nu prezinta o importanta deosebita, deoarece autorii anonimi nu furnizeaza informatii care sa ajute la stabilirea imaginii bizantinilor despre occidentali.

Mai multe informatii pot fi gasite in poeziile populare, clasificate de C. Th. Dimaras in trei cicluri: cantece care se refera la momente si aspecte din viata omului, incluzand aici cantecele de dragoste, de moarte sau cele consacrate diferitelor sarbatori; cantece al caror caracter sau provenienta istorica sunt evidente, inspirate de un eveniment sau de un personaj istoric; cantece de alta natura, categorie in care pot fi incluse si acele poezii despre care nu se stie cand sau unde au aparut8 . Pornind de la aceasta clasificare, ne-am oprit mai intai la doua poezii populare de dragoste. Astfel, intr-o poezie din secolul al XV-lea intitulata Erwtikh apath si publicata de E. Legrand, o tanara fata isi doreste ca, daca iubitul ei o va parasi, acesta sa ajunga intre sabiile sarazinilor (turcilor) sau sa cada in mainile catalanilor: σε Τoυρκικα σπαθια σε ιδω σε Kαtελαν oυ χερια 9 . În acest caz este evident vorba despre piratii catalani care strabateau marile si constituiau o permanenta amenintare pentru orice corabie, lucru confirmat si de alte surse din secolul al XV-lea. Din cauza pericolului pe care il reprezentau si a comportamentului lor fata de cei pe care ii luau in captivitate si care erau apoi vanduti ca sclavi, credem ca nu este intamplatoare mentionarea lor alaturi de turci, cei care in secolul al XV-lea constituiau cea mai mare amenintare pentru lumea bizantina.

Într-o alta poezie de dragoste, pentru care insa nu am avut la dispozitie textul original, o fata tanjeste dupa un tanar "brunet, cu privire angelica". Îndemnata de trei prietene sa-l uite, ea le raspunde ca barbatul pe care il iubeste, Iannakis, este cel mai elegant dintre toti, avand "zveltetea unui franc, gratia unui venetian"10

Dintre cantecele de moarte ne-a retinut atentia cel referitor la Constantin al XI-lea Paleologul, O θαναtoς τoυ Koνσταντινoυ Δραγαζη, care povesteste despre nenorocirile provocate de intrarea fiilor lui Agar (οι Aγαρηνoι) in Constantinopol si moartea eroica a imparatului. Din punctul nostru de vedere, interesant este faptul ca autorul anonim se adreseaza la inceputul acestui cantec crestinilor din Orient si Occident (χριστιανoι Aνατoλης και Δυσες) care trebuie sa planga ruina statului bizantin11

În ceea ce priveste cantecele istorice, cele mai vechi dintre acestea dateaza din vremea cuceririi Constantinopolului, fiind consacrate acestui eveniment si ocuparii bisericii Sf. Sofia sau ultimului imparat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, lucru firesc deoarece probabil nici un eveniment nu a marcat atat de puternic poporul grec precum cucerirea capitalei si pierderea Marii Biserici a lui Christos. Potrivit traditiei populare, ultima liturghie din Sf. Sofia nu a fost incheiata, fiind intrerupta de intrarea turcilor in oras. În acel moment, vocea Sf. Fecioare se face auzita in biserica, indemnand la oprirea slujbei si cerand sa se trimita un mesaj francilor, pentru ca acestia sa vina si sa ia crucea de aur, Sf. Evanghelie si Sf. masa din altar:

Μoν στειλτε λoγo στη Φραγκια ναρθoυνε τρια καραβια

Toνα να παρη τo Σταυρo, και τ`αλλo τo Βαγγελιo

To τριτo τo καλητερo την Aγια Tραπεzα μας 12

Mai interesante din perspectiva temei propuse sunt asa-numitele lamentatii (θρηνoι) sau plangeri (ανακαλημαται ) despre cucerirea Constantinopolului si soarta romeilor, compuse la scurt timp dupa catastrofa. Astfel, in Aνακαλημα της Kωνσταnτινoπoλις se povesteste ca turcii au ocupat orasul si au ucis pe toti crestinii (απωλεσαν τoυς χριστιανoυς εκει και πανταχoθεν ), iar imparatul a ramas singur in fata lor, fiind parasit de cretani, venetieni si genovezi:

.φευγoυν oι Kρητικoι, φευγoυν oι Γενoυβησoι

φευγoυσιν oι Bενετικoι κι εκeινoς αρoμενει,

pe care ii numeste copiii sai (παιδια μoυ) 13

Într-o alta creatie populara, un threnos de aceasta data, este amintita Venetia ca interlocutor care ia parte la durerea Constantinopolului, "ochiul Orientului si al crestinatatii" (τo ματι της Avατoλης και της χριστιαvoσυvες), care facea sa straluceasca  Genova si Germania (και λαμπρυvες τηv Γεvoυβαv και τηv Aλαμαvιαv ). În acest dialog dintre cele doua orase, Venetia sufera alaturi de capitala bizantina (Πoλμ, τo πασχεις πασχω τo, και τo πovεις πovω τo, / και μπoλλμ σoυ συμφoρα, και με πικρμ εφαvμ ), orasul pe care il considera "orgoliul crestinilor si mandria sfintilor" (χριστιαvωv τo καυχημα και τωv αγιωv δoξα )14 . Este cu atat mai interesanta aceasta conversatie imaginara dintre cele doua orase si mai ales ideea autorului anonim de a alege tocmai Venetia, cu cat este binecunoscut faptul ca o buna parte din ruina Constantinopolului din ultimele secole ale existentei sale  se datoreaza preluarii controlului asupra economiei bizantine, dar si asupra unor puncte-cheie din teritoriile grecesti (Creta, in special) de catre republica italiana. O posibila explicatie a alegerii facute de autor ar putea fi aceea ca Venetia era mult mai bine cunoscuta de romei, datorita contactelor neintrerupte din secolele XIII-XV, dar si faptul ca din partea acesteia si a flotei sale se astepta ajutor impotriva turcilor, ea avind multe motive, in primul rand de ordin economic, sa nu doreasca instalarea lor la Constantinopol. În plus, pentru ca nu cunoastem nimic despre autor si locul unde a aparut acest cantec, o alta ipoteza ar fi aceea ca este o creatie a unui grec care traia sub stapanire venetiana, fie la Venetia, unde deja se constituia o importanta colonie greceasca15 , fie in teritoriile grecesti aflate sub stapanirea acesteia.

Uneori catastrofa produsa in 1453 este atribuita unui dusman din interior, unei tradari. Acesta este cazul unui cantec popular din Pont, in care responsabilitatea ocuparii orasului este pusa in seama "marelui" Giovanni Giustiniani Longo, a lasitatii celor care conduceau apararea orasului si a tradarii celor doisprezece consilieri ai imparatului elen, care au predat cheile orasului:

Tηv Πoληv ovταv ωριζεv o Eλληv Kωσταvτιvoυ,

ειχε πoρταμoυς δικλωπoυς, αφεvτoυς φoβετσαρoυς,

ειχεv αφεvτηv σερασkερ τov μεγαv Iωαvvηv.

Eκειvoς ειχε συvoδov Ρωμαιoυς δωδεκαραv, 

εκειvoς ειχε μεκχεμεv Ρωμαιoυς αφεvταδες.

Eκειv κ εκριvvαv δακαια, εδωκαvτα κλειδια 16

Autorul anonim al unui alt θρηvoς Kωvσταvτιvoυπoλεως, dupa ce prezinta situatia disperata in care se gaseau imparatul si supusii sai, dovedind o destul de buna cunoastere a realitatilor politice occidentale, spune ca crestinii din oras nadajduiau sa primeasca ajutor din partea papei, a cardinalilor lui, a dogelui Venetiei si a regelui Frantei, a basileului Germaniei si a tuturor ducilor, contilor, principilor:

τov αγιωτατov τov παπαv τε της Pωμης

και εις τoυς γκαρδιvαλιoυς σoυ, vα δωσoυσι Boηθειαv

εις τoυς ρεγαδαις της Φραγκιας τωv αυθεvτωv τωv oλωv,

δoυκαδαις, κoυvτoυς, πριγκιπαις, και τα κoυμoυvια oλα,

μετα τoυ βασιλεως τε τoυ της Aλαμαvιας

απo τηv Bεvετιαv τηv πoλυχρ υσωμεvηv

Referat: Biologie - programe scolare pentru clasa a IX-a Referat: CERCETARI PROPRII - etapa de documentare bibliografica, etapa de lucru in teren, etapa de lucru in laborator si prelucrarea datelor

καραι απo τηv Γεvoβαv, τριηρεις κ η λιβιερα,

και απo τηv Kατελωvιαn και απ oληv τηv Iταλιαv 17

Aceeasi idee, dar mult amplificata, o regasim intr-un alt θρηvoς της Kovσταvτιvoυπoλεως, pastrat intr-un manuscris din 1495, dar realizat probabil imediat dupa caderea Constantinopolului in mainile turcilor18 , care deplange sfarsitul nefericitilor credinciosi Romei si nenorocirea care a lovit imparatia lor, pierderea orasului care ii proteja deopotriva pe latini si Romei:

Evι τoυ κoσμoυ χαλασμoς και συvτελεια μεγαλη,

Συvτελεσμoς τωv Χριστιαvωv τωv ταπειvωv Pωμαιωv

Oμως ας τo θλιβoυv πoλλα και τα γεvη Λατιvωv

Δια τoυτo πoυ συvεβηκεv βασιλειαv Pωμαιωv

Διατ ητov σπητιov oλovωv Pωμαιωv και Λατιvωv

H Πoλις η κακoτυχoς κι o βασιλευς oμαδηv 19

Aceasta creatie este, de fapt, un indemn adresat "mai marilor" Apusului pentru a pune capat conflictelor dintre ei si a se uni pentru a veni in ajutorul Imperiului romeilor, aceasta fiind considerata de autor adevarata dovada a prestigiului si puterii lor (Aυθεvταις ευγεvεστατoι, της Δυσης μεγιστατες / Eδω ας φαvη η δoξα σας, oλη η δυvαμις σας )20 . Sunt apoi amintite si chemate pe rand statele occidentale si conducatorii lor (της Δυσης oι αυθηvταις: Pηγαδες, κovτoι, πριγκιπες, δoυκαδες, καβαλλαρoι 21 ) care ar fi putut veni in sprijinul romeilor impotriva paganilor. Mai intai laudata Venetie si nobilii sai ilustrii, care au gresit fata de romei, sunt intrebati unde a ramas ajutorul lor:

Ω Bεvετια φoυμιστη, μυριoχαριτωμεvη,

Aυθεvταις ευηεvεστατoι, λαθoς μεγαλov ητov,

εις τηv Kωvσταvτιvoυπoλιv μεγαλov κριμα ητov.

Πoυ ητov βoηθεια σας, αυθεvταις Bεvετζιαvoι 22

Mai departe, intr-un alt pasaj, se adreseaza din nou "inteleptilor venetieni", sprijiniti de Dumnezeu, care dispretuiesc inselaciunea, jaful si orice nedreptate, fiind dornici sa mentina pacea (Ω Bεvετζιαvoι πovηρoι / Bλεπω o θεoς σας βoηθα μετηv δεξιαv τoυ χειρα / Oτι κλεψιαις δεv θελετε, απραγαις, αδικιαις )23 .

Este apoi randul "inteleptilor cetateni ai Genovei" sa fie intrebati ce s-a intamplat cu intelepciunea si onoarea lor, mandria si nobila vointa, floarea nobilimii si bogatiile adunate in Galata, nobilele lor sotii si fecioare; toate au fost luate de turci, de aceea ei trebuie sa vina cu toate fortele asupra paganilor pentru a se razbuna:

Ω Γεvoβεσoι φρovιμoι, πoυτov o λoγισμoς σας,

και πoυ η δoξα κι η τιμη και πoυ η συμβoυλη σας

Πoυvαι τ αρχovτoλoγια σας πoυvαι η παρρησια σας

Πoυvαι τo ασημoχρυσαφov και τo πoλυ λoγαρι,

Oπoυχετες τov Γαλαταv εικ τα σκηvωματα σας

και πoυvαι αι ευγεvικαις και αι αρχovτoπoυλαις,

τoυ καστρoυ αι Γαλατιαvαις, αι Γεvoβεσoπoυλαις 24

Destinυl necrυtator care l-a lovit pe imparatul Constantin trebuie sa fie un fel de avertisment pentru cei mai luminati dintre seniorii Apusului, iar printre acestia pentru regele din Paris, cel dintai intre monarhii din Occident, conducator al francezilor, barbati viteji si razboinici care trebuie sa arate taria armatei lor razbunand casa imperiala care provenea din sange franc:

Pηγαv τov εκλαμπρoτατov τoυ Παρισιoυ τov πρωτov,

Πρωτoαρχov τωv αυθεvτωv τωv τoπαρχωv της Δυσης.

Ω Φρατζα τιμιoτατη και πoλυφoυμισμεvη,

Φραζoρσιdες πoλεμισται, αvδρες μoυ στρατιωται

Εκδικησιv vα πoισετε της ταπειvης της Πoλης.

Διατι και τo βασιλειov απo τηv Φρατζα ητov 25

Atentia aυtorυlυi anonim se indreapta apoi catre razboinicii englezi, intelepti fii ai Angliei, onorati prin faptele lor de arme (Λoιπov κovτευγω τα πoλλα στρεφoμαι πρoς Aγκλεζoυς, / Ω Aγκλεζoι φρovιμωτατoι τιμιoι τωv αρματωv ) 26 . Caci crestinii se cearta si lupta unii cu altii, iar Dumnezeu trebuie sa-i impace pentru ca toti, francezi, britanici, spanioli si germani, orice regat din Apus (Φραζζεζoυς και Aγκλεζιdες, Σπαvιoλoυς, Aλαμαvoυς, / Πασ αυθεvτια, πασ αρχη, της Δυσεwς τα μερη 27 ) trebuie sa mearga impreuna impotriva popoarelor pagane pentru a smulge din mainile lor orasul crestinilor, al romeilor si latinilor (τηv Πoλιv τωv Χριστιαvωv, Λατιvωv και Pωμαιωv 28 ). Sunt amintiti apoi nobilul duce al Burgundiei (αυθεntη και δεσπotη), incarcat de onoare si comandant militar de seama, si vitejii razboinici burgunzi care mereu au aratat prietenie imparatiei romeilor, basileului lor si au onorat Sf. Sofia:

Tωρα αvαθυμηθηκα τov αυθεvτη τov δoυκαv

Kυριov της Mπoυργoυvεζoι αληθιvoι, αvδρες αvδρικoτατoι

Oπoυξετε πoλληv φιλιαv παvτας τηv βασιλειαv,

εις αρχovτας και εις πτωχoυς, κ εις τηv αγιαv Σoφιαv 29

pentru ca ulterior sa-si indrepte atentia catre nobilii provensali, razboinici incercati in lupte, impreuna cu spaniolii si portughezii (Ω Πρoβεvτζαλoι, ευγεvικoι, στρατιω ται τoυ πoλεμoυ, Mετα τωv Iσπαvιoλωv τε και τωv Πoρτoυγαλεζωn )30 . Autorul mai precizeaza ca era nevoie doar de vointa lor pentru a nimici pe turci, iar odata cu acestia s-ar retrage si regele Granadei, pe care l-au lasat sa prospere in loc sa-l distruga, asa cum le cerea chiar propriul interes:

Σπαvιoλoυς, Πρoβεvτζιαλoυς τε με τωv Πoρτoυγαλεωv

Movov vα oμovoιασoυσι αv θελoυσι και μovov,

τov Toυρκov εξεριζovoυv εκ τηv Δυσιv

και μετ αυτoυςo ευγεvης o ρηγας της Γραvατας 31

Cum era si firesc, nu puteau lipsi dintre cei chemati pentru a veni in ajutorul Constantinopolului imparatul Germaniei, onorat de toti, si cel renumit pretutindeni, regele Ungariei, care trebuiau sa se inarmeze si sa porneasca impotriva necredinciosilor32 . În opinia autorului, toti acesti crestini asteapta doar un semn, sa-i vada pe principii crestini cu stindardul purtand crucea Mantuitorului si cu armatele lor, pentru a porni lupta impotriva paganilor33 . Dar, potrivit "threnos-ului" publicat de Ellissen, ei trebuie sa dovedeasca faptul ca sunt crestini punand capat luptelor dintre ei si concentrandu-si toate fortele pentru a organiza o cruciada in vederea eliberarii Constantinopolului. Asadar, confruntat cu pericolul reprezentat de necredinciosii turci, autorul acestui cantec de jale nu se mai teme de neajunsurile pe care le-ar putea, eventual, provoca cruciatii si ii indeamna sa vina in Orient. În legatura cu acest "threnos" se impune insa si o alta precizare: poetul anonim dovedeste o foarte buna cunoastere a realitatilor politice occidentale, chiar a raporturilor dintre statele apusene. Analiza atenta a acestei poezii poate ridica insa o alta intrebare: in ce masura autorul, despre care nu cunoastem nimic, dupa cum nu stim nici locul unde a aparut acest cantec, este chiar un reprezentant al literaturii populare bizantine din secolul al XV-lea? Prin cunostintele pe care le dovedeste, prin felul in care se exprima, el pare a se apropia mai degraba de mediile intelectuale bizantine din aceasta perioada, am putea spune chiar de gruparea pro-occidentala34 , creatia lui amintind, evident pastrand proportiile in acest sens, de locul pe care il ocupa Chalcocondyl intre istoricii bizantini din secolul al XV-lea.

Nu putem omite din prezentarea surselor populare "Cronicile minore" editate de P. Schreiner, si acestea fiind tot creatii anonime realizate in limba populara, multe dintre ele provenind chiar din mediile calugaresti. Fiind insa vorba despre cronici, si in acest caz lipsesc informatiile care ne-ar putea ajuta sa conturam imaginea occidentalilor in mediile populare bizantine, intrucat autorii acestora se limiteaza de cele mai multe ori doar la consemnarea seaca a unui eveniment, fara a da mai multe amanunte. Astfel, intr-una din croncile imparatesti (Reichschroniken) este amintita calatoria imparatului Manuel al II-lea in Apus, spunandu-se doar ca a plecat la regii crestinilor de acolo (παρα τωv εκεισε ρηγωv Χριστιαvωv ) pentru a le solicita ajutorul35 sau ca s-a intors din Franta (εκ της Φραγκιας) 36 . În mai multe randuri este mentionat conciliul de la Florenta, unde grecii au mers pentru unirea bisericilor in vederea obtinerii sprijinului impotriva "agarenilor", dar cea mai ampla relatare despre acest eveniment este urmatoarea:  Iωαvvης τηv συvoδov εv τη Φλωρεvτια και συγκλιvας κατ αvαγκηv τoις δoγμασι τωv Λατιvωv εvεκα βεηθειας της πρoς τoυς Aγαρηvoυς 37 .

Cucerirea Thessalonicului de catre Murad al II-lea in 1430, dupa ce in 1423 fusese cedat venetienilor, este amintita la fel de sumar: τo αυτo ετoς επηρεv o Aμoυρατμπεης τηv Θεσσαλovικηv απo τα χερια τωv Bεvετικωv 38 , aceeasi cronica precizand ca anterior orasul fusese dat de catre bizantini venetienilor: παρεδoθη η μεγαλoπoλις Θεσσαλovικη εις χειρας τωv Λατιvωv hγoυv τωv Bεvετικωv 39 . Tot in aceeasi cronica "locala" este amintita infrangerea regelui Ungariei la Varna in anul 1444: εσκoτωθη o ρηx της Oυγκριας εις τηv Bαρvαv απo τov αμηραv σoυλταv Aμoυρατη 40 , fara a mentiona macar numele regelui sau altceva in legatura cu cei care au participat la aceasta batalie.

Pentru ca am amintit despre cucerirea Thessalonicului, nu putem sa nu includem in aceasta discutie alte trei cantece populare (μovωδιαι ) al caror caracter si provenienta istorica sunt evidente, fiind inspirate de ocuparea acestui oras de catre turci in anul 1430 si realizate la scurt timp dupa acest eveniment. Ele au fost descoperite de Spiridon Lambros in diferite manuscrise si publicate la inceputul secolului XX41 si credem ca sunt, de asemenea, foarte interesante pentru explorarea structurilor mentale din societatea bizantina in general si din mediul provincial bizantin, in special. Pentru unul dintre autorii anonimi, Thessalonicul este un oras crestin, a doua capitala a ortodoxiei dupa orasul imperial. Aceasta idee apare, intr-o forma putin diferita, intr-una dintre creatiile populare publicate de Lambros, in care Thessalonicul este prezentat ca un oras superior celorlalte prin credinta, plasat imediat dupa Constantinopol, orasul imperial aflat deasupra tuturor42

Într-o alta creatie anonima, intitulata Movwδια εις τηv θεσσαλovικηv δια στιχωv ηρωικωv (chiar daca, pe alocuri, textul sau este destul de dificil de citit si de inteles), poetul anonim se refera si la rolul pe care l-au avut venetienii in derularea evenimentelor care au precedat cucerirea Thessalonicului de catre otomani, desemnandu-i si el, ca si ceilalti autori, cu termenul de Latini (Λατιvoι ). Astfel, se mentioneaza ca τo Λατιvωv εθvoς, parasindu-si orasul propriu, a venit in ajutorul thessalonicienilor timp de sapte ani, cu scopul de a opri incursiunile Ismaelitilor (oι Iσμαιληtoι ) si de a-i tine departe de oras cat timp va putea face acest lucru (Eπτα μεv Λατιvωv ετεαεσχov / oιδ ες επικoυριηv εθvoς ιv ως εκας αλμα τηv εφoδov συστελλωσιv 'Iσμαιλητωv ). Acesti Latini, ne spune poetul, au dat dovada de mare curaj, luand hotararea de rezolva problema fata in fata cu otomanii43

Nu putem incheia mentionarea surselor populare fara a preciza faptul ca ne-am indreptat atentia in special asupra celor care dateaza din secolul al XV-lea si au fost realizate de autori anonimi in limba populara, nu foarte numeroase de altfel. În aceasta ultima perioada din existenta sa, cand Bizantul este din ce in ce mai mult amenintat de inaintarea otomanilor, oamenii reactioneaza, dar fiecare potrivit conditiei sale sociale, gradului de cultura si propriilor interese. Astfel, istoricii care au abordat aceasta problema considera ca, in ajunul catastrofei, bizantinii erau divizati in doua tabere inspirate de idei politice si religioase diferite: in vreme ce o parte a societatii bizantine devenea mai putin intoleranta fata de apuseni, incepand sa priveasca spre Occident ca spre singura sursa de ajutor militar si chiar sa favorizeze unirea religioasa cu Roma ca mijloc de salvare a statului, exista o grupare anti-occidentala ce cuprindea cea mai mare parte a societatii bizantine, si in special masele populare, grupare care, sub influenta clerului, respingea pretentiile papalitatii de suprematie in intreaga lume crestina si nu trecuse peste resentimentele provocate de comportamentul Latinilor in timpul cruciadelor si in perioada care a urmat acestora44 . Desi este greu de precizat, pentru aceasta perioada, in primul rand, in ce masura aceste creatii sunt intr-adevar creatii ale "poporului" sau sunt doar destinate lui (autorii fiind anonimi), iar in al doilea rand, daca exista o legatura intre ele si categoria intelectualilor bizantini, credem ca se poate afirma faptul ca sursele considerate populare din secolul al XV-lea nu reflecta intr-o prea mare masura credintele si aspiratiile gruparii anti-occidentale. O dovada in acest sens o constituie faptul ca nu am intalnit nici o creatie populara care sa vada in occidentali niste barbari sau schismatici, asa cum erau priviti acestia in secolele precedente, dimpotriva, ei sunt considerati de cele mai multe ori conchristiani, "crestinii apuseni" de la care se asteapta ajutor impotriva turcilor necredinciosi.

Pe baza celor prezentate mai sus, consideram ca se impun cateva consideratii in legatura cu felul in care erau priviti occidentalii in mediile populare bizantine ale secolului al XV-lea. Propunand imaginea Celuilalt ca tema pentru studiul nostru, exista unele aspecte care pot retine atentia in mod deosebit, si anume examinarea identitatii si alteritatii politice, religioase si culturale. Întrucat imaginile nu reprezinta doar expresiile cele mai inchegate ale alteritatii, ele pornesc intotdeauna de la un referent, oglindindu-i calitatile, temerile si aspiratiile si de aceea "vorbesc" si despre cei ce le propaga, aspectul lor identitar fiind complementar celuilalt si interactionand cu el45 , este necesar, asadar, sa se studieze alteritatea in raport cu identitatea, sa fie definite, mai intai, elementele caracteristice pentru cetateanul bizantin, inainte de a putea vorbi despre Celalalt. De-a lungul existentei imperiului lor, bizantinii s-au definit pe ei insisi prin raportare la realitatile care au pus bazele unitatii lumii bizantine, si anume statul, cultura, dar mai ales biserica. Prin urmare, si caracterizarea alteritatii presupune abordarea acelorasi aspecte, insa la cele mentionate vom adauga insusirile fizice si pe cele morale45bis , si ele cu un rol important in procesul de cunoastere a Celuilalt.

Pornind de la acest nivel, acela al caracteristicilor fizico-morale, putem remarca, in primul rand, faptul ca autorii anonimi se refera rareori la aspectul fizic al concetatenilor lor, iar atunci cand intalnim o asemenea situatie indicatiile sunt indirecte. Astfel ca despre trasaturile fizice ale grecului Iαvvακιs suntem informati pornind de la comparatia cu "zveltetea unui franc" si "gratia unui venetian". O alta observatie ar fi aceea ca nu ne surprinde imaginea favorabila despre insusirile fizice ale occidentalilor, daca avem in vedere ca inca din perioada primelor contacte directe cu acestia, Ana Comnena lauda frumusetea fizica a cavalerilor pe care ii vede la curtea tatalui sau46 . Nu acelasi lucru se poate spune, insa, despre trasaturile morale ale occidentalilor, istoricii bizantini ai secolelor XII-XIV punand deseori in lumina diferentele insurmontabile care existau intre ei si occidentalii caracterizati prin ipocrizie, avaritie, aroganta, insolenta etc.47 . Chiar daca nu mai sunt la fel de accentuate si negative ca in secolele precedente, un semn de intrebare ridica, totusi, calitatile lor morale asa cum sunt evidentiate de doua dintre poeziile populare mentionate mai sus. În primul rand, in momentele de grea incercare create de luptele cu turcii, dupa intrarea acestora in oras, imparatul bizantin Constantin al XI-lea48 este abandonat nu numai de cretani, ci si de genovezi si venetieni, care prefera sa paraseasca lupta si sa se puna la adapost pe navele lor, dand in felul acesta o dovada de lasitate. Aceeasi idee o regasim la autorul "threnos-ului" din Pont, la care responsabilitatea cuceririi Constantinopolului este pusa in seama genovezului Giovanni Giustinianni Longo si a lasitatii celor din jurul sau, deci inclusiv a venetienilor si genovezilor aflati pe zidurile orasului, dar si pe seama tradarii celor doisprezece consilieri ai imparatului. Chiar in "thenos-ul" publicat de Ellissen, in ceea ii priveste pe venetieni ni se spune ca acestia au gresit fata de imperiul romeilor si imparatul sau, greseala care a costat scump in perspectiva confruntarilor cu turcii, fara a ni se preciza insa despre ce greseala este vorba. Dar in cazul acestui "threnos", scris, in mod evident, pentru a-i indemna pe occidentali sa se mobilizeze cu scopul eliberarii Constantinopolului, sunt mult mai explicit afirmate virtutile popoarelor apusene (intelepciunea, onoarea, vitejia, eroismul, dispretul pentru inselaciune si jaf) in incercarea de a le convinge de necesitatea organizarii unei cruciade impotriva turcilor.

Din punct de vedere politic, Bizantul este continuatorul Imperiului Roman, el s-a considerat mostenitorul de drept al Romei, de la care a preluat teoria politica, ideea ecumenica pe care aceasta, dupa Alexandru cel Mare, a invocat-o pentru a conduce lumea49 . Teoria politica a bizantinilor este cel mai bine ilustrata de terminologia pe care au folosit-o pentru a-si desemna imperiul, locuitorii si institutiile acestuia. Astfel, din secolul al IV-lea si pana in secolul al XV-lea, bizantinii s-au numit intotdeauna pe ei insisi romani / romei ('Pωμαιoι), capitala lor era Noua Roma (Nεα 'Pωμη) sau, mult mai frecvent in secolul al XV-lea, era numita simplu Orasul (Πoλις ), statul lor era Imperiul Roman sau imparatia romeilor (η βασιλεια Ρωμαιωv ), iar titlul imparatului lor a fost intotdeauna cel de basileus ton Rhomaion (βασιλεuς τωv Pωμαιωv ), uneori numit simplu basileus sau megas basileus - imparat universal, alesul lui Dumnezeu pentru a conduce intreaga lume terestra. Aceasta este, de altfel, si opinia autorilor creatiilor populare din secolul al XV-lea, care dau in mod frecvent statului bizantin numele η βασιλεια Rωμαιωv , expresie in care termenul Pωμαιoι defineste caracterul roman al statului, avand asadar o semnificatie predominant politica. Însa in threnos-ul publicat de Ellissen autorul anonim se refera si la sclavia impusa de turci poporului romeilor (to γεvoς τov Pωμαικωv 50 . Fiind cunoscuta situatia imperiului in secolul al XV-lea, credem ca putem afirma ca expresia are in primul rand o conotatie etnica, aceea de popor al romanilor / romeilor de limba greaca si credinta ortodoxa (asadar, asemanator cu γεvoς Pωμαιωv din opera istoricului Ducas51 ), sens care s-a identificat treptat cu elenismul medieval si s-a pastrat timp de secole ca denumire uzuala, populara a grecilor52

În ceea ce priveste terminologia folosita, la acest nivel, pentru a-i desemna pe occidentali, consideram ca se impun cateva observatii. În primul rand, daca la sfarsitul secolului al XI-lea si in perioada care a urmat Occidentul crestin era privit global iar popoarele crestine din Europa Apuseana erau desemnate colectiv de bizantini cu termenul de Latini, implicand prin aceasta si supunerea lor fata de pontiful roman53 , acum, in secolul al XV-lea, situatia se schimba, in sensul ca autorii anonimi ai creatiilor populare, ca de altfel si istoricii din acele timpuri, fac distinctia intre aceste popoare, vorbind despre francezi, englezi, germani, spanioli etc. Aceasta schimbare este rezultatul unei mai bune cunoasteri a realitatilor occidentale, ca urmare a contactelor neintrerupte dintre cele doua lumi, intensificate in special in secolele XIV-XV, iar in aceste conditii orizontul politic si geografic al bizantinilor se largeste si Occidentul inceteaza sa mai fie privit in mod global. O a doua observatie care se impune, insa, este aceea ca numele de Latini continua sa fie folosit de bizantinii veacului al XV-lea, dar el are in primul rand o dimensiune religioasa, desemnand pe crestinii apuseni si dogma lor in raport cu romeii ortodocsi. Ceea ce dispare insa este conotatia peiorativa care facea din numele de Latin, mai ales in secolele XII-XIII, un sinonim pentru barbar si schismatic.

În sfarsit, o alta observatie este legata de expresia τo Λατιvωv εθvoς, folosita de autorul anonim in Movωδια εις τηv θεσσαλovικηv δια στιχωv ηρωικωv , creatie populara in care venetienii sunt desemnati cu termenul de Latini, in acest caz termenul avand, dupa parerea noastra, si o incarcatura politica. Termenul εθvη , folosit in Noul Testament pentru Gentiles, era utilizat de bizantini, in mod frecvent, pentru a desemna pe cei aflati in afara teritoriilor dreptcredinciosilor. Desi considerat putin mai politicos decat βαρβαρoς, el nu era aplicat, de regula, si romanilor / romeilor, in acest fel fiind evidentiata distanta dintre ei si celelalte neamuri54

Nu putem incheia discutia la acest nivel fara a ne referi, pe scurt, si la titulatura folosita de autorii creatiilor populare pentru desemnarea principilor occidentali. În mod firesc, respectand traditia imperiala care nu recunostea existenta unui alt imperiu universal, pentru acesti autori imparatul bizantin este basileu al romanilor / romeilor(βασιλευς τωv Pωμαιωv ) sau simplu βασιλευς - imparat universal. Orice alta formatiune politica are o existenta limitata in timp si spatiu; astfel, imparatul occidental este intotdeauna desemnat cu titlul de basileu al Germaniei βασιλευς της Aλαμαvιας ), expresie care, in opinia noastra, presupune o limitare teritoriala a autoritatii acestuia. Sunt amintiti, de asemenea, regi (al Frantei, al Ungariei), duci, conti, autorii nostri dovedind o cunoastere destul de buna a titulaturilor principilor apuseni, chiar daca uneori mai apar unele confuzii sau inexactitati. Nu este lipsit de importanta si semnificatie faptul ca adeseori, pentru desemnarea principilor occidentali, este folosit si titlul de αυθεvτης . Acelasi titlu fusese folosit in secolul precedent de Patriarhia din Constantinopol in cele doua documente referitoare la intemeierea mitropoliei tarii Romanesti, in care Nicolae Alexandru este numit μεγας βoιβoδας και αυθεvτης 54bis . Termenul este utilizat, in ambele situatii, cu intelesul de stapan absolut, legitim, avand aceeasi semnificatie cu formula rex est imperator in regno suo sau cu calificativul de αυτoκρατωρ din titulatura oficiala a imparatilor bizantini, si anume afirmarea puterii depline a suveranilor, atat pe plan intern, cat si pe plan international55 . Este usor de inteles de ce nu putea fi folosit calificativul autocrator, rezervat numai pentru suveranul de la Constantinopol, dar faptul ca aceasta este semnificatia termenului αυθεvτης este confirmat, tot in secolul al XV-lea, de istoricul bizantin Georgios Sphrantzes care in opera sa se refera, in mai multe randuri, la imparatul Constantin al XI-lea numindu-l αυθεvτης μoυ και βασιλεúς. 56

Alaturi de teoria politica si chiar mai mult decat aceasta, o alta structura definitorie a mentalului colectiv medieval, in general, si am putea spune a celui bizantin, in mod special, este desigur cea religioasa, spiritul profund religios al omului medieval reprezentand, de fapt, o forma specifica de identitate57 . Este cunoscut faptul ca, de la inceputurile istoriei sale, bazele Imperiului bizantin au fost prestigiul si legitimitatea mostenirii romane, pe de o parte, si forta credintei crestine, pe de alta parte. Acestea reprezinta, in fapt, cele doua calitati specifice lumii bizantine, compusa din oameni care se supun autoritatii romane reprezentata de imparatul de la Constantinopol si care apartin bisericii crestine (ortodoxa in ultimele secole din existenta statului bizantin)58 . Si pentru autorii creatiilor populare bizantine din secolul al XV-lea concetatenii lor, in ciuda pacatelor lor, sunt numiti adeseori χριστιανοι, iar imperiul lor este imperiul crestin al romeilor. Dar, in threnos-ul publicat de A. Ellissen, acest imperiu a suferit pedeapsa divina si a fost transformat in ruine numai datorita faptelor rele, rascoalelor, minciunilor si inselaciunilor, impreuna cu celelalte pacate ale crestinilor59 . Capitala imparatiei romeilor, Constantinopolul, este individualizat in primul rand in calitatea sa de centru al lumii crestine, el este, dupa cum am aratat mai sus, ochiul Orientului si al crestinatatii, orgoliul crestinilor si mandria sfintilor. Cucerirea lui de catre otomani era o amenintare pentru intreaga Crestinatate, care trebuia sa se pazeasca de acum inainte de leul care soarbe sangele crestinilor60 . Daca orasul imperial, Constan-tinopolul, se afla situat deasupra tuturor oraselor, la randul sau Thessalonicul este plasat imediat dupa el tocmai datorita credintei sale. Thessalonicienii formeaza o comunitate religioasa, ortodoxa, aflata si ea sub protectia divinitatii si mai ales sub aceea, mult mai vizibila, a Sf. Dimitrie, ale carui miracole, infaptuite in favoarea acestei comunitati si de multe ori incurajatoare pentru membri ei, sunt amintite de autorul anonim61

Dar Constantinopolul, in threnos-ul publicat de Ellissen, nu este numai orasul crestinilor romei, ci si al latinilor (τηv Πoλιv τωv Χριστιαvωv, Λατιvωv και Pωmαιωv ), aceasta denumire avand, asa cum am aratat, in primul rand o semnificatie religioasa, implicand supunerea lor fata de pontiful roman. Caci papa, aflat in scaunul Sf. Petru, este nu numai stapanul vechii Rome, ci si seful onorat al Bisericii Romane, care prin actiunea lui sfanta trebuia sa-i adune pe toti principii crestini in jurul stindardului crucii pentru a lupta impotriva necredinciosilor62 . De altfel tot la crestinii apuseni, mai precis la "franci", Sf. Fecioara cere sa fie trimise cele mai pretioase obiecte din biserica Sf. Sofia pentru a nu cadea in mainile turcilor, o dovada in plus ca, desi existau divergente de natura religioasa de care in mod sigur erau constienti, confruntati cu "fiii lui Agar" bizantinii realizeaza acum ca  atat ei cat si occidentalii apartin aceleiasi lumi crestine. O atitudine ceva mai radicala intalnim in Μονωδια εις την Θεσσαλονικης δια στιχων ηρωικων, in care poetul anonim aminteste despre aroganta Latinilor (venetienilor) care, prin dogma lor, s-au departat de Dumnezeu, aluzie evidenta la schisma existenta intre biserica bizantina dreptcredincioasa si cea romana.

În sfarsit, un ultim aspect pe care ne-am propus sa-l abordam este cel cultural, desi din acest punct de vedere referirile autorilor anonimi sunt prea putin numeroase. Un lucru credem insa ca poate fi evidentiat. Este vorba despre faptul ca intr-un cantec popular din Pont, semnalat mai sus, desi supusii sai sunt desemnati cu termenul de romei, ultimul imparat bizantin este numit o Eλληv Kωσταvτιvoυ 63 . Utilizarea numelui de eleni nu este o noutate in mediile intelectuale bizantine. Frecvent folosit din perioada de inceput a crestinismului ca un sinonim pentru pagani, acesta dobandeste treptat, incepand din secolul al XIII-lea, o noua semnificatie, politico-etnica, iar bizantinii, care s-au denumit secole de-a randul romani, ca cetateni ai Imperiului Roman Crestin, incep sa se desemneze cu numele de eleni. Ceea ce a influentat profund aceasta evolutie a terminologiei politico-etnice a fost experienta celei de-a patra cruciade si consecintele sale politico-economice, care au convins pe bizantini ca doua lucruri ii fac diferiti si chiar superiori fata de latini: credinta ortodoxa si mostenirea elenismului antic64 . Reaparitia numelui de elen nu este intamplatoare, ea anunta o schimbare in viata Imperiului, schimbare care trebuie atribuita mai ales manifestarilor vietii intelectuale, caci aceasta renastere a elenismului nu este atat efectul unei infloriri a civilizatiei materiale bizantine, cat mai degraba reflexul unei perioade de criza accentuata care a culminat cu prabusirea statului romeilor.

Concluzionand, se poate afirma ca aproape intreaga atentie a autorilor literaturii populare bizantine din secolul al XV-lea este concentrata, in mod firesc, asupra problemelor legate de cuceririle turcilor si pericolul reprezentat de acestia pentru imperiul lor. În aceste conditii, dintre doua amenintari, bizantinii au ales-o pe cea mai mica, i-au ales pe cei care, in ciuda diferentelor, sunt de asemenea crestini. Prin urmare, divergentele dintre bizantini si occidentali devin din ce in ce mai putin importante, occidentalii nu se mai situeaza in sfera alteritatii barbare si, chiar daca raman ostili si de temut din unele puncte de vedere, ei constituie o alteritate de dialog65 . Adevaratii barbari, cei care se situeaza in afara lumii civilizate si care reprezinta alteritatea absoluta, barbara, raman, in mod evident, turcii.