Cultura latina - o cultura-palimpsest

Cea mai frapanta caracteristica a literaturii latine este fara indoiala dependenta ei de cultura greaca. Apropierea de Magna Graecia a facilitat contactul constant si consistent al romanilor cu civilizatia elenica. Roma s-a dezvoltat intr-un "mediu suprasaturat de elenism". (Jean Bayet, Literatura latina, p. 50) Aproape ca nu a existat gen sau specie literara care sa nu aiba un model, un arhetip grecesc. (Satira e o exceptie notabila; "Satura quidem tota nostra est" va spune Quintilian in Inst.Or. Mimetismul nu a fost nici negat, nici ocultat ci dimpotriva asumat de la inceput, recunoscut, convertit in strategie culturala. Transplantarea si adaptarea modelelor grecesti se constituie aproape intr-un program, urmarit consecvent si sistematic. Romanii au admis dintotdeauna ca sunt tributari literaturii clasice eline, au recunoscut ascendentul (si cronologic si axiologic) al unei civilizatii extraordinare, au stiut sa-si aproprie, sa-si insuseasca ce era mai valoros in acest patrimoniu, asimiland in profunzime si adaptand la specificul lor etno-cultural, pentru a produce in ultima instanta ceva diferit si original. "Graecia capta ferum victorem cepit et artes / Intulit agresti Latio" (Horatiu) Imitatia creatoare a fost asadar formula interdiscursiva pentru care au optat scriitorii din Latiu, astfel incat nu trebuie sa ne surprinda fermitatea cu care doctrina clasica va recomanda imitatia (implicand studierea si intelegerea hipotextului in litera si spiritul lui) ca metoda de elaborare poetica: "Vos exemplaria Graeca nocturna versate manu / versate diurna"(Horatiu, Ars poetica) In fazele evoluate ale literaturii, imitatia nu mai e mecanica, exterioara si obedienta, comporta o preluare / prelucrare constienta si deliberata, distincta de pasivitatea sugerata de notiunea curenta a "influentei" (si intarita de metafora belicoasa sau violenta a lui Horatiu - "Grecia invinsa l-a cucerit pe invingatorul salbatic"- justificata in context, unde genereaza un foarte expresiv paradox ironic). Pe buna dreptate romanii se vor considera nu atat cuceritori militari ai Greciei, cat mostenitorii, continuatorii si transmitatorii culturii eline. Interferentele, confluentele, metisajele culturale vor genera acea unitate de civilizatie si cultura pe care lumea moderna o recepteaza ca greco-romana sau greco-latina. "In aceeasi masura in care a imblanzit inima romanilor, literatura greaca le-a largit inteligenta, le-a rafinat gustul, le-a mladiat imaginatia. I-a invatat sa fie mai sensibili la valoarea estetica a lucrurilor ()"(R. Pichon, Histoire, pp. 34-35)

Intreaga cultura latina e o cultura-palimpsest, in care se intrevede in permanenta modelul electiv, referinta la traditia greaca. Din perspectiva teoriei moderne, raportul dialogic intercultural care se stabileste poate fi studiat prin apelul la problematica intertextului si a intertextualitatii. Imitatia a fost permanent insotita de emulatie, de un spirit de competitie onesta care a permis scriitorilor romani, pe masura ce limba si literatura se maturizau, sa nu se piarda in modelele atat de admirate, configurandu-si propria identitate. Literatura latina in ansamblu accede la constiinta de sine si isi defineste specificitatea prin comparatia cu produsele culturii grecesti si cu spiritul grec asa cum emerge el din aceste realizari artistice uimitoare. Pragmatismul (sau utilitarismul) si eticismul accentuat sunt trasaturi pe care ei insisi si le atribuiau, intr-o forma sau alta (noi am apelat, fireste, la concepte moderne). Aceste componente ale mentalului colectiv au imprimat si literaturii o anumita fizionomie. Literatura poate fi considerata, dupa cum se stie si un reflex al tipului de civilizatie propus de acel popor (cu grija de a nu absolutiza un astfel de determinism); de asemenea, un document imagologic (imagotipic) sau identitar. De aici deriva si diferenta specifica sau originalitatea (reala, substantiala, dincolo de mimetismul constitutiv) a literaturii latine. O anumita imagine de sine (idealizata dar si realista), o anumita reprezentare asupra spiritului "national" emerg de aici. Mesajul global al romanitatii include nu numai gesturile istorice de cucerire urmate de romanizare (raspandirea, difuzarea sau chiar impunerea cu forta a propriului stil de civilizatie) ci si suprastructura spirituala ipostaziata de reflectia filosofica, de practica oratorica (si teoretizarea retoricii), de produsele fictionale si estetizant ludice, de constructia istoriografica. Daca spiritul grec era mai degraba speculativ, inventiv, cu apetenta pentru metafizic si estetizant, cel roman e mai atasat de referential, de concret si empirie; e de asemenea foarte disciplinat, dar nu rigid sau lipsit de suplete, si destul de conservator, cu inclinatii paseiste sau nostalgice vizibile la multi autori. Apetenta pentru realism in sens larg va fi o trasatura pregnanta a discursului literar latin. "Apropierea de realitatea concreta si grija scrupuloasa de a-i distinge diferentele, chiar mai putin aparente, si momentele succesive dezvoltau spiritul de observatie si capacitatile descriptive." (J.Bayet, Op.cit., p.34)

atemporal; poetul cauta in real din ceas, frumosul ca obiect al creatiei,al meditatiei lirice adan-

cul acestei calme creste,care se rasfrange in sine insusi ca intr-o oglinda intrata prin oglinda in

mantuit azur.Asa cum il concepe Barbu,"ceasul"creator devine insasi negarea timpului.

-arta devine"un joc secund",mai pur,nu in sensul moral al cuvantului,ci in sens intelectual,deoarece poezi

a este inteleasa ca o forma de a trai "sub semnul mintii".E adevarat ca arta se inspira din realitatea ce

formeaza jocul prim al existentei,pe care omul o interpreteaza nemijlocit ori prin intermediul creatiei ar

tistice.Operele de arta ajung sa  formeze un univers mental deosebit de realitatea concreta,suficient siesi,

care genereaza efectul cunoasterii si al emotiei estetice.

-exista o subtila antiteza intre calme creste,simbol al lumii ideilor in sensul lui Platon(care considera arta

o copie a lucrurilor reale,dar pe ele insesi le numea niste copii ale ideilor eterne,creand o rasfrangere la

puterea a doua a realitatii) si cirezile agreste(realul)care in jocul artei nu se exclud,ci coexista.

• Strofa a II-a

-exprima o alta viziune despre poezie,care este nadir latent( nadir = punct imaginar pe bolta cereasca,dia-

metral opus zenitului,aflat la intersectia dintre verticala locului,de unde priveste observatorul,cu bolta ce-

reasca din emisfera opusa)sugerand conceptia matematica a lui Barbu despre creatia lirica.Poetul ridica

insumarea calculeaza un punct imaginar al ideilor in inaltul infinit al spatiului exterior si intalneste poezia

simbolizata prin metafora harfe rasturnate,aflata in zbor invers spre esentele nevazute si nestiute ale universului-epitetul metaforic invers sugereaza ideea ca pentru Barbu arta nu e inaltare in real,ci coborare in imaginar spre profunzimile fiintei si ale gandului.

-ca si la Arghezi,actul creator inseamna truda ,eul liric<

Remarcand caracterul importat, non-indigen al literaturii latine, R.Pichon deduce tot de aici ca aceasta literatura a avut si un caracter "voit si constrans", un aspect factice daca o comparam cu libertatea si spontaneitatea geniului grec, dar si un "rar exemplu de putere a vointei", o "cucerire a efortului omenesc". (Histoire de la litt.., p. 38)

Incercand sa deceleze caracteristicile si perioadele literaturii latine, Augusto Rostagni se intreba daca nu ar fi mai potrivita denominarea de "literatura romana". Desigur ca literatura se numeste latina dupa vehiculul lingvistic folosit, idiomul sau limba latina. Dar, considera autorul, mai exacta ar fi a doua denumire, pentru ca fara indoiala tocmai puterea cuceritoare si ordonatoare a statului cu centrul al Roma si in cele din urma puterea politica a Romei a fost ceea ce a determinat si a impus acea productie literara care avea ca mediu expresiv sermo latinus. Expansiunea limbii si in consecinta a literaturii latine a fost guvernata de un mare spirit interior al carui nume, afirma patetic Rostagni, este Roma