IDEILE ESTETICE ALE LUI TITU MAIORESCU

Maiorescu a fost in toata activitatea sa literara un estetician, sustinator de principii fundamentale pentru dezvoltarea istorica a literaturii in contextul ei cultural, dupa conceptia filozofului culturii, ca adevarul este temelia dezvoltarii ei istorice.

Pentru a intelege caracterul directiei noi , pe care a vrut s-o imprime Titu Maiorescu literaturii romane in cadrul Junimii, e necesara o cercetare succinta asupra principiilor ce stau la baza esteticii sale.. Aceste principii se afla cuprinse, in esenta lor, in studii scrise si publicate la interval de aproape doua decenii: "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" si "Comediile d-lui I. L. Caragiale" (1885). In primul studiu, Maiorescu este influentat de ideile estetice ale filozofului german Hegel[1]; in ultimul - de ideile estetice ale lui Kant si Schopenhauer.

Maiorescu si-a fixat singur rolul lui in epoca, si ne-a indicat sensul adevarurilor lui. Scopul principiilor lui estetice nu a fost de a produce poeti, ci de a deschide o "directie noua" in cultura romana in ce priveste neintelegera artei prin adevarata ei natura si functiile ce decurg din ea. Poezia este inclusa in sfera mai larga a culturii, privita de critic prin conditiile dezvoltarii ei istorice, in confruntare ei cu idealurile revolutiei ce trebuiau sa schimbe societatea romaneasca, dar nu s-a intrevazut cauzele istorice mai adanci, de unde si constatatrea de ordin gweneral: "Vitiul radical in toata directia de astazi a culturii noastre este neadevarul, pentru a nu inrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana si in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public".

Directia noua in poezie si proza romana, articol publicat in 1878, incepe cu intrebarea: "Va avea Romania un viitor? Se mai afla in poporul ei destula putere primitiva pentru a ridica si a purta sarcina culturii? "

Principiile criticii lui Maiorescu , in aspectul lor filozofic, de "inceput" sau "temei" al lucrurilor, sunt cele pentru demonstrarea unui adevar in literarura romana, dupa un anumit program al progresului culturii romane moderne,numit de el "directia" noua" in care "vor veni oameni cari sa simta puternic si sa-si exprime ce au simtit, si altii care sa gandeasca bine si sa-si

exprime simplu ceea ce au gandit".

Judecata de valoare este deci temeiul actiunii pentru intemeierea unei culturi adevarate, si a unei arte adevarate, intrucat conditia estetica a poeziei este unul si acelasi proces cu progresul culturii moderne.

Obiectul criticii literare in esterica lui Maiorescu este valoarea insasi pe care literatura trebuie sa o realizeze ca arta, reprezentand caracterul stabil si viabil al ei, adica frumosul, constituit ca obiect al judecatii de valorificare al lui, prin opera de arta, in fenomenul de cultura.

O metoda anumita face necesara astfel valorificarea frumosului in concordanta cu principiile si obiectul. Pana la un punct, obiectul criticii literare se confunda cu insusi scopul cercetarii, pentru ca ceea ce are in vedere metoda criticii, necesara pentru delimitarea excta a ceea ce este valoarea estetica in arta, consta in efortul sau cercetarea pentru a se ajunge, in baza principiilor, la un anumit rezultat: recunoasterea obiectului propriu al judecatii de valoare. De unde si sensul normativ al criticii lui Maiorescu, care a si fost numita pentru acest motiv "judecatoreasca", desi criticul nu este desprins de principiul estetic si de obiectul criticii literare, intr-o critica estetica.

Tezele fundamentale ale studiilor lui, cand isi mentin formularea apropiata de izvoarele esteticii lui, se integreaza astfel intr-o metoda consecvent aplicata, intr-un mod de expunere impus de necesitatile istorice ale activitatii lui, intr-un spirit intransigent si polemic, intr-un stil personal, din care vom si recunoaste originalitatea criticii lui.

Din aceste elemente fiind constituit "sistemul" criticii lui Maiorescu: principiile, obiectul si metoda, intr-o unitate impusa de strategia "sintezei generale in atac", opera lui a fost nu numai primul moment al constiintei de sine, la care a ajuns critica literara romaneasca, ci si primul moment al unitatii criticii cu estetica si gandirea teoretica, necesara in filozofia practica a criticului, ca actiune pentru directia progresului in cultura romana moderna.

Studiul lui Maiorescu despre Comediile d.lui Caragiale este o exemplificare a acestei mijlociri a criticului intre creator si public, pentru progresul adevarului. Cu comediile lui Caragiale se intamplase ceea ce criticul spunea: combaterea violenta din partea celor multi a ideii nascute in atmosfera actualitatii, din chiar mediul luptelor intelectuale ale epocii. Piesele fusesera fluierate de public iar criticul, ca un mentor, intervine pentru a explica publicului ideea si a o duce spre succesul ei definitiv.

Criticul procedeaza ca un estetician, care exemplifica prin arta scriitorului principiile valabile ale artei comicului. Punctul de sprijin al argumentarii este aprecierea calitatii artistice a operei discutate, pentru a se arata in continuare in ce consta ea: "Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun in scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor. Stratul social pe care il infatiseaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos si ne arata aspectul unor simtaminte omenesti, dealtminteri aceleasi la toata lumea, manifestate insa aici cu o nota specifica, adica sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala,strecurata in mod precipitat in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura a culturii moderne ".

Criticul, conform conceptiei sale estetice, sustine ca "printre aceste figuri, cu straniul lor vesmant de aparenta unei culturi superioare, se agita pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa castig si mai ales exploatarea celor marginiti, cu ajutorul frazelor declamatorii neintelese - unul din semnele caracteristice epocii noastre".

Criticul vede in comediile lui Caragiale confirmarea teoriei "formelor fara fond": Caragiale satiriza lipsa unei libertati politice reale, demagogia, adica discrepanta dintre lozincile democratice si o politica reactionara, ca si "spoiala de civilizatie" a claseloe exploatatoare.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

Realitatea e ca "stratul de jos" era aici burghezia oraseneasca (O noapte furtunoasa), marea propritate agricola si cea bancara, ce conduceau viata politica din provincie (O scrisoare pierduta) si mica burghezie (D-ale carnavalului) . Daca dramaturgul ironiza "formele fara fond",el credea in necesitatea faptului ca simulacrul de libertate politica sa devina o libertate reala; Maiorescu admite ca "este in adevar o parte a lumii reale ce ni se desfasoara astfel inaintea ochilor",ca scriitorul ne arata realitatea din partea ei comica", dar e un comic "adanc si serios" fiindca "indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie".

Studiul lui Maiorescu despre Caragiale este momentul culminant al enunturilor de principii estetice, in ce priveste raportul frumosului cu binele, al artei cu morala, deduse din starea estetica a "emotiei impersonale". Teoria criticului se mentine in termenii comparatiei artei cu stiinta, dupa estetica lui Hegel, pentru distinctia frumosului de adevar, in arta adevarata: arta este morala nu ca idee, exprimata ca atare, ca in comunicarea directa a omului, ci ca valoare, prin insusi procesul de creatie artistica, in care frumosul implica binele in opera de arta, cand aceasta este realizata ca arta. Construit pe ideea "emotiei personale", studiul este unul cu baza psihologica, cu ecouri schopenhaueriene, cum il apreciaza T. Vianu.[2]

Pentru Maiorescu invatatura si preceptele morale sunt cugetari intelectuale, ce tin de taramul stiintific, in aplicare practica, si deci in arta sunt numai prilej pentru exprimarea simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte.

Comediile d-lui Caragiale se raporteaza la Lumea ca vointa si reprezentare, intrucat "egoismul" de care criticul vorbeste are intelesul "viontei de a fi", ca izvor al tuturor suferintelor umane, pe care le inlatura "emotia impersonala" in arta. Teza centrala a studiului este ca "Orice conceptie artistica este in esenta ei ideala, caci ne prezinta refluxul unei lumi inchipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie impersonala".

Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica.." si, marginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata si recunoaste acest merit in scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipurilor si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale, fara imitare sau imprumutare din alte literaturi straine".

Discutia, spune Maiorescu "este grea mai ales acolo unde lipseste inca traditia literara, si prin urmare comunitatea de idei in privinta operelor ce le numim frumoase." Asa isi incerpe el articolul despre comediile lui Caragiale, si asa va si incheia, justificand de ce a trebuit sa se margineasca la "simpla tragere a liniei de hotar intre ceea ce este arta si ceea ce nu este arta si nu i se poate cere".

Criticul se multumea cu sustinerea modalitatii estetice a artei, in care "emotia", ca element individual, este o "detasare", o "impersonalitate", o "seninatate", prin care individul dobandeste valabilitate generala, realizandu-se ca "obiectivitate" in "subiectivitatea" activitatii estetice.

Acesta este raspunsul la intrebarea despre valoarea specifica a artei, care astfel realizeaza relatia subiectiv-obiectiv in cuprinsul valorii estetice, indicata printr-un termen ce pare contradictoriu: 'emotia impersonala'.

Teoria lui Maiorescu despre "impersonalitatea" in arta, cum a fost ea retinuta, era mai putin inteleasa in epoca datorita conciziei ei, sustinuta fiind ca o contructie teoretica pentru un studiu ocazional. Aceasta este si "fictiunea ideala" a artei, implicata in "ideea emotionala", in teoria lui Maiorescu, sustinuta pe estetica lui Kant si Hegel.

Teoria "emotiei impersonale" in arta, sustinuta de Maiorescu dupa Schopenhauer, evita totusi contradictia argumentarii in teoria geniului, implicata in conceptia lui despre inaltarea, ca emotie artistica, in lumea fictiunii ideale.

Functia umana a artei, incluzand-o si pe cea sociala, deschide, dupa relatia dintre frumos si adevar, si o alta latura a acesteia, functia etica a artei, ca o consecinta a relatiei dintre frumos si bine in opera de arta ( efectul frumosului este biruinta binelui).

Titu Maiorescu  analizeaza estetic din acest punct de vedere comediile lui Caragiale, pentru a justifica raportul ce exista intre arta si morala, dedus din creatia insasi a artei, dupa legile

creatiei.

Presa vremii  scria despre comediile lui Caragiale ca "urmaresc scopuri politice si vor sa-si bata anume joc de unele apucaturi ale partidului liberal, si ca prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul grvernului de astazi(pe atunci ministrul I.C.Bratianu)". Ceea ce lui Maiorescu i se parea o imputare prea putin serioasa a fi discutata. "Caci pentru orce om cu mintea sanatoasa este evident ca o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul isi ia pesonajele sale din societatea contemporana cum este, pune in evidenta partea comica asa cum o gaseste, si acelasi Caragiale, care astazi isi bate joc de fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si tombatera si isi va bate joc maine de fraza reactionara, si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau literar incontestabil".

Un ziar liberal din Bucuresti denumea, la 13 aprilie 1885, comedia D-ale carnavalului "o stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul" si isi exprima indignarea  ca autorul a introdus in piesa "femei de strada de cea mai joasa speta, barbieri si ipistati, in gura carora se pun cuvinte insultatoare pentru miscari ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate si egalitate, care sunt baza organizatiunii noastre politice".

Si, dincolo de obiectiile aduse comediilor lui Caragiale cu privire la apucaturile unui "anume partid", autorul e acuzat de veridic, de nuditate realista "nicaieri nu se vede pedepsirea celor rai si rasplatirea celor buni". Cu alte cuvinte nu exista o morala a personajelor, comediile nu sunt piese in care binele invinge.

La acuzele de "imoralitate" aduse comediilor, criticul ridica o problema de "activitate estetica", pentru justificarea moralitatii artei: "Exista aceste tipuri in lumea noastra ? Sunt adevarate aceste situatii? Daca sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod artistic". Iar pentru a lamuri moralitatea artei, de la aceasta prezentare a realitatii in mod artistic pleaca criticul, dupa un argument de principiu: "Si aici trebuie sa stabilim mai intai un punct de plecare elementar: influenta morala a artei in genere. Daca arta in genere are un element esential moralizator, acelasi element va trebui sa-l gasim si in orice arta deosebita, prin urmare si in arta dramatica. Daca ni se pune intrebarea: arta in genere si in special arta dramatica are sau nu are o misiune morala ? Contribuie ea la educarea si inaltarea poporului ? Noi raspundem fara sovaire: da , arta a avut totdeauna o inalta misiune morala, si orice adevarata opera artistica o indeplineste".

La intrebarea: in ce consta moralitatea artei ? Maiorescu raspunde: "Orce emotie estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale.

Daca izvorul a tot ce este rau este egoismul si egoismul exagerat, atunci o stare sufleteasca in care egoismul este nimicit pentru moment, fiindca interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirecta a raului, si astfel o inaltare morala. Si cu cat cineva va fi mai capabil prin dispozitia sa naturala sau prin educatie a avea asemenea momente de emotiune impersonala, cu atat va fi mai intarita in el partea cea buna a naturii omenesti".

In formularea tezei din fragmentul de mai sus, Maiorescu porneste de la unele date din filozofia lui Schopenhauer, a inaintasului sau Kant si a lui Aristotel.

In sistemul lui Schopenhauer, egoismul, rezultat al vointei oarbe de a trai, este samburele raului din om. Omul reuseste sa se elibereze temporar de sub tirania egoismului, rezultat al vointei oarbe de a trai, numai cu ajutorul contemplatiei estetice. Prin perfectiune, arta il transpune pe om - cata vreme este stapanit de vraja ei - intr-o lume impersonala (lumea fictiunii ideale),nimicind egoismul din el.

Pornind de la teza lui Schopenhauer cu privire la misiunea moralizatoare a artei, Maiorescu va sustine, la randul sau, ca "orice emotiune estetica face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale; prin inaltarea in lumea fictiunii ideale - egoismul este nimicit".

Este ideea "depersonalizarii" in emotia artistica, prin care binele intra in relatie cu frumosul in opera de arta, ca arta adevarata.

Afirmand ca prin nimicirea egoismului, arta ne inalta sufleteste, Maiorescu accepta principiul aristotelic al purificarii: katharsis care reprezinta principiul purificarii umane prin contemplare artistica. In consecinta, orice arta adevarata are functie educativa, caci produce asupra omului un sentiment de inaltare si de purificare. Prin urmare, arta este morala prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le contine.

Dupa parerea criticului, moralitatea comediilor lui Caragiale nu se compune din valorile morale ale personajelor sale, pentru care arta lui a fost acuzata de "trivialitate", ci din situatiile dramatice in care ele apar, motivate prin care caracterul lor, intr-o actiune construita dupa necesitatile artei dramatice. Raspunsul criticului la intrebarea daca sunt adevarate situatiile prezentate de autor in piesele sale, concorda deci cu principiile estetice ale criticii maioresciene, care nu include realismul ca foma de reflectare artistica, dar pretind ca o conditie fundamentala realizarea artistica a acestor situatii in forma literara specifica genului.

C. Dobrogeanu Gherea aduce obiectii la aceasta idee, acuzandu-l pe Maiorescu ca respinge patriotismul in arta, o data cu interesul practic ce nimiceste emotia artistica, prin aceasta arta fiind scoasa din orice conditie istorica si sociala. Dar amandoi criticii admit ca "puterea moralizatoare a unei opere artistice e cu atat mai mare cu cat opera e mai geniala". (In legatura cu studiul despre Caragiale s-a discutat mult asupra "polemicii"dintre Maiorescu si Gherea)

Comediile lui Caragiale sunt adevarata arta, de aceea sunt morale.arta este morala nu ca idee, separata de compozitia ei artistica, ci prin insusi procesul de creatie artistica, deci ca forma, prin care ideea devine arta.

Pentru Maiorescu , problema de "activitate estetica" pentru justificarea functiei morale a artei, ce rezulta din relatia frumosului cu binele in opera de arta, nu ramane una exterioara, privitoare la "morala in societate" si prin extindere "morala in arta", ci devine una interioara, privitoare la "idealitatea artei", in concluzia ca functia etica a artei este inclusa in functia ei estetica, aceasta fiind singura forma in care artistul se ridica de la particularitatile vietii oamenilor la generalitatea sentimentului artistic, pentru ca astfel, in planul semnificatiei umane a valorilor, sa indeplineasca o functie sociala. Daca arta este realizata prin valoarea frumosului, ea serveste idealul vietii umane, si numai astfel este ea inteleasa pentru marea majoritate a poporului, care se regaseste in ea prin ceea ce realizeaza frumosul ca semnificatie general umana.

T . Vianu spune ca in spiritul lui Maiorescu se incruciseaza doua estetici felurite: "estetica clasicismului, pe care o reprezenta Schopenhauer prin teoria ideilor platonice in arta, apoi estetica realismului mai nou, la care se refera criticul, care nu mai cere artei reprezentarea tipului uman, ci a formei lui particularizate prin imprejurari de spatiu si de timp". S-a constatat nu arareori o "contradictie" intre aceste consideratii ale lui Maiorescu si teoria lui despre "patriotismul" in poezie.

Toti cercetatorii sunt unanimi in a recunoaste ca estetica maioresciana nu e originala decat in masura in care a reusit sa coordoneze si sa sudeze importuri masive din filozofia germana (Harbart, Hegel, Schopenhauer,cu frecventarea asidua a lui Kant). Estetica lui Maiorescu se constituie din mai multe zone: clasicista, folcloristica, romantica si realista. De aici decurge cu evidenta ca estetica maioresciana nu este, nu poate fi unitara, lipsita de contradictii. Conceptul de tipicitate, elaborat de clasicism, trece in realismul critic, imbogatit cu istorismul concret al romantismului si reelaborat apoi intr-o structura proprie.

Opera unui scriitor atat de realist cum ar fi I.L.Caragiale are un schelet artistic clasicist.

Preferinta  pentru clasicism s-a manifestat la Maiorescu indeosebi in domeniul poeziei stabilind "cele trei calitati ideale ale poeziei: 1. O mai mare repejune a miscarii ideilor;2. O exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii;3. O dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala".

Realismul  tipurilor si al mediului social se evidentiaza in articolul Comediile d-lui Caragiale care a provocat o vestita polemica intre Maiorescu si Gherea. In ceea ce priveste tipicul, Maiorescu a pornit de la cultura sa clasica si, in ceea ce priveste folclorul, a pornit de la valul romantic. Totusi aceste doua valuri l-au dus aproape de intelegerea realismului care e totusi limitat obordand-o doar in Comediile d-lui Caragiale , unde , probabil din motive polemice a facut afirmatii categorice.

Esteticianul a operat cu conceptele de adevar, frumos, bine intr-un spirit filozofic, demonstrandu-le continutul real cu fenomene din cultura romana si ramanand la ele chiar cand scopul lui a fost sa le justifice in anumite opere.

Critica literara a lui Maiorescu se mentine in limitele principiilor estetice initial formulate, desi a lasat pe altii sa-i apere vechile pozitii in formula "arta pentru arta", el precizandu-si principiile, in diferitele lor reluari, ca niste temeiuri ale unei adevarate culturi ce evolueaza istoric, intr-o devenire care nu este un proces abstract, ci unul concret, in asa fel ca valorile spirituale, ca valorile umane, nu sunt niste "idei in sine" , ci niste manifestari in formulele istorice ale realitatii.

Titu Maiorescu este o pesonalitate pilduitoare pentru orice tanat intelectual roman prin modul in care si-a organizat viata si impunandu-si pemanent, cu fermitate, obiective precise, sa devina util culturii romane, avand numeroase initiative care dovedesc ca toata energia lui era canalizata spre infaptuiri durabile si esentiale. Avea constiinta nevoii de temeinicie si adevarintr-o civilizatie si cultura tanara si a promovat cu staruinta lucrul bine facut, avand o clarviziune remarcabila, o inteliganta deosebita, un simt al valorii si un gust artistic aproape fara gres. Afirmatiile sale critice au fost patrunzatoare, exacte si adeseori memorabile. Ecoul lor in epoca a fost enorm, contribuie la formarea unei conceptii estetice clasice, care a fost dominanta pentru aproape toti scriitorii promovati sau sustinuti de Junimea.

Cu scopul de a le modela o conceptie inalta asupra artei, a simtit nevoia sa teoretizeze anumite probleme si sa le exemplifice. In felul acesta si-a delimitat cateva principii estetice, inspirate din estetica clasica greco-latina, cat si din marii filozofi germani Hagel, Kant si Schopenhauer.

BIBLIOGRAFIE

1.     Titu Maiorescu din Critice, Editie ingrijita de Domnica Filimon, introducere de Eugen Todoran,Editura Eminescu, Bucuresti, 1978

2.     Todoran, Eugen, Maiorescu, Editura Eminescu, Bucuresti 1977

3.     Manolescu Nicolae, Contradictia lui Maiorescu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970

4.     Maiorescu Titu, Critice, Editura pentru Literatura,, Bucuresti, 1967