George Calinescu

George Calinescu

G. Calinescu (1899-1965) publica recenzii si cronici literare, apoi volume de sinteze critice: Viata lui Mihai Eminescu, 1932 (premiul Academiei Romane), Opera lui Mihai Eminescu, I-V, 1935-6, Viata lui Ion Creanga (1938), Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), o lucrare monumentala, fundamentala.

Monografii: Nicolae Filimon (1959), Gr. M. Alexandrescu (1962), Vasile Alecsandri (1965).

Studii, eseuri, conferinte: Principii de estetica (1939), Impresii asupra literaturii spaniole (1946 Impresii asupra literaturii spaniole (1946), Studii si conferinte (1956).

Alte lucrari au aparut postum: Estetica basmului, I. Eliade Radulescu si scoala sa, Scriitori straini, Universul poeziei.

Daca E. Lovinescu considera critica a zecea muza, G. C. sustinea si el cu fervoare creatia in critica.

In masura in care criticul intelege o opera analizata, el o recreeaza. Interpretand literatura, el «viseaza» pe marginea textelor citite.

Ca teoretician literar, a remarcat relativitatea conceptelor, poeticilor si curentelor literare.

Clasicismul, romantismul, barocul, manierismul etc. coexista in interiorul acelorasi opere si personalitati estetice.

Un text poetic contine note clasice, romantice sau moderne.

Sustine poezia livresca si muzicala, lucida si sentimentala.

Criticul si istoricul literar trebuie sa aiba o vasta cultura generala si literara deschisa universalitatii, pentru a intelege si ierarhiza cat mai exact operele conationalilor sai. El declara ca nu citeste autori, ci literaturi intregi.

CONCEPTIA DESPRE CRITICA SI ISTORIA LITERARA

A fost expusa in eseurile Tehnica criticii si a istoriei literare, 1938, Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica, 1947, care este o reluare a primului eseu.

Pt GC ist. literara este forma cea mai larga de critica. Istoricul trebuie sa fie critic si invers, la modul implicit, potential.

Conceptia sa se deosebea de cea a lui B. Croce, pt care IL inregistreaza modificarile constiintei estetice in cadrul metamorfozelor culturii.

In arta, progresul nu respecta cauzalitatea stricta, mecanica: Hamlet nu e cauza producerii lui Roskolnikov.

Obiectivitatea istoricului literar e morala, ea se intemeiaza pe caracter (autenticitate si onestitate).

Istoricul literar are dreptul la subiectivitate, refacere, restructurare a operelor: "rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care sa iasa structuri acceptabile".

Disciplina istoriei literare devine imposibila, considerata ca obiectiva, supraindividuala, suprapersonala. Nu exista istorie literara, ci istorii literare, cum nu exista o critica, ci forme ale criticii literare

Criticul si istoricul literar trebuie sa aiba vocatie creatoare, nu doar gust estetic.

Istoricul literar trebuie sa fie si istoric in sens f. larg (al culturii etc.), un "filosof" si un cunoscator al literaturii universale, pt a contextualiza valorile.

Critica genetica a cauzelor (lansoniana) e admisa, cu precizarea ca adevaratele cauze ale operei se afla in talentul autorilor si nu in izvoarele folosite de ei.

Problemele sunt reluate de G. Calinescu in Istoria literara ca stiinta inefabila si sinteza epica, 1947.

Istoricii pun fenomenele in concepte. GC intelege istoria ca modalitate de conceptualizare a concretului (particularului), dar nu sistematic si taxinomic (dogmatic), ci ca sugestie a esentialitatii din particular, doar aceasta inchipuind pt el universalul.

Intelegerea, ca baza a obiectivitatii, e subiectiva, include, cum spunea Dilthey, traire, temporalitate, semnificatie, structura, valoare.

GC: "Istoria literara este o stiinta cu legi inefabile si o sinteza epica."     

CRITICUL LITERAR

Metoda critica este refacerea procesului creator. "A intelege inseamna a crea din nou." Spunea in art. Simtul critic din "Viata literara" nr. 40, 1927 (283)

Miza sa critica este obiectivitatea balzaciana. E atras insa si de lirismul fundamental, vizionar, magnificent.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Detesta curentele si scolile.

Calinescianism:

Antidogmatism. Antipatie funciara pt "misterul artistic" (Dar inefabilul? MVB)

Epic si dramatic. Fantastica verva asociativa. Directete in expresie. Umor superior al spiritului. Ironie necrutatoare. Ludicul copilaros.

ISTORICUL LITERAR

Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent

O lucrare monumentala, fundamentala, geniala: informatie vasta; clasare; portrete; scara valorica;

Istoria sa literara este conceputa ca un roman in care personajele sunt scriitori cu destine variate.

El discuta trei categorii tipologice de autori: boierul generos si popular (Kogalniceanu, Alecsandri, Odobescu); simpatizantul clasei taranesti, respingand targovesii si aristocratii (Eminescu, Cosbuc, Rebreanu); balcanicul pitoresc (A. Pann, I. L. Caragiale, I. Minulescu, I. Barbu, T. Arghezi, Urmuz). 

Aici, istoricul realizeaza portrete memorabile lui Iorga, Mateiu I. Caragiale; include peisajul drept cadru al operei discutate, la Creanga sau Goga; comparaa elementele poetice cu acelea picturale (Bacovia-Degas) sau muzicale.

Discursul critic e adesea ironic. Metoda istoricului literar este «completa», sociologica, psihologica si estetica.

Corecteaza erori de evaluare: Alecu Russo, Cantarea Romaniei; poezia patriotica a lui Alecsandri; detroneaza pe Vlahuta si P. Cerna.

Reaseaza valoric pe I. Ghica, Macedonski, Alice Casugaru, Al. Philippide, B. Fundoianu, H. Sanielevici, Teodor Scortescu, M. Celarianu, Camil Petrescu.

Clasificare discutabila, dupa: stil, ideologie, valoare, genuri, provincii, maladii (tuberculosii).

M. I. Caragiale la dadaisti

Periodizarea: excelenta.

N. Manolescu, Prefata, 2005: Istoria literaturii romane la doua maini, Orizont, nr. 12, 2005:

Reparatii spectaculoase: Conachi, Slavici, Macedonski, Camil Petrescu.

"a structurat epocile, deceniile si veacurile literaturii romane conform unui scenariu de o mare frumusete"

"In pofida acestor noutati de perspectiva si de metoda, Istoria calinesciana este departe de aceea curat critica pe care el a promis-o".

GC pregatea o noua editie adaugand informatii pe o suta de pagini (apare in 1982).

"mai bine de o treime din volumul istoriei calinesciene nu este asa-zicand critica, ci bio-bibliografica". Carente: analize de text prea putin, prea reduse si absenta unei critici a criticii

Azi tot ce e bun si rau vine de la GC. (NM)

DESPRE POEZIE.

Principii de estetica (1939), cuprinde Curs de poezie si Tehnica criticii si a istoriei literare.

GC nu numai ca nu are un sistem estetic, dar el este mai curand un contestatar al esteticii (Al. Piru).

Pt GC frumosul nu poate fi obectiv, deci estetica ar fi lipsita de obiect, opera fiind doar obiect al critcii (psihologice, sociologice, "tehnice" - subiective si penetrante).

"Toate straduintele esteticienilor sunt inutile speculatii in jurul goalei notiuni de arta" crede GC.

Principiile de estetica sunt principii de poetica, in Curs de poezie, Iasi, 1938, si Universul poeziei, Iasi, 1947.

GC defineste poezia apofatic, prin ce nu este ea: "nu e o stare universala, ci un aspect sufletesc particular catorva indivizi".

Indefinibila, poezia poate fi doar descrisa.

Nu stim ce, dar stim cum este poezia. Cum este poezia, GC ne spune in caeva pseudo-precepte de natura teoretica si nu pragmatica, intrucat ele "nu trebuie urmate, ci numai meditate".

Preceptele sunt formulate inductiv si deductiv.

De ex.: "Nu exista poezie acolo unde nu este nici o organizatie, nici o structura, intr-un cuvant nici o idee poetica" (sau "nici un sens").

GC refuza hazardul dadaistilor, deconventionalizarea absoluta. El admitea justa masura intre traditie si noutate.

Absurdul lui Urmuz, bazat pe enuntarea non-asociationista, nu este inteles.

La fel, suprarealismul, considerat automatism psihic, onirism artificial. S. E contestat nu doar in practica, dar si in teoria sa (Bergson, Freud).

Urmand psihologia si refuzand psihanaliza, GC apara emotia (nepractica, dezinteresata, contemplativa).

Hermetismul abatelui Bremond, pur si mistic, e admis pt ca impune un sens, reprezinta o cunoastere sensibila prin metafora si simbol.

In poezie, crede prozaismul, gnomismul, didacticismul pot coexista, ca principiu al alternantei liric-epic.

Poezia nu educa, nu instruieste, dar exprima "nevoia fundamentala a sufletului uman de a prinde sensul lumii".

Universul poeziei

Al. Piru, ILR, 1981: poetica moderna. Obiecte (nu teme) ale poeziei.

U. P. este considerat de GC o reduplicare a lumii reale, care il intemeiaza.

Elementele acestui univers sunt luate din toate regnurile, de la anaorganic la uman.

De ex.: Focul: soarele, focul din soba, lumanarile, facliile, lampile, materiile fosforescente, pietrele pretioase.

Apa. E antropomorfizata, in stare salbatica sau civilizata.

Marea: exprima vitalitate, liniste.

Torente, cascade, cismele, gheata.

Stare supusa metamorfozei: solida, lichida, vaporoasa.

Regnurile vegetal si animal interfereaza: floare-fluture, copac-cerb. Steaua de mare are ceva mineral iar meduza are ceva vegetal.

Totul e antropomorfozabil.

Alaturi de real exista irealul: centaurul, grifonul, pegasul, nereidele, ingerul.

Poetica umana (antropologica) include intre materii: parul, unghiile, sangele, maladiile.

Alimente: apa, vinul, laptele, mierea, rodia.

Masinile: corabia, bicicleta, trenul, avionul, tramvaiul.

Mobilele si instrumentele muzicale.

GC sfarseste prin identificarea a trei "trucuri" poetice: 1. potentarea prezentei prin absenta, 2. magnificarea si solemnizarea insignifiantei, 3. hipertrofierea si hipotrofierea materiilor.

Da totusi o definitie poeziei: este cunoastere, re-creare a lumii.