Filiatii
transtextuale ale romanului post & modern cu romanul modern interbelic cuprinde doua subcapitole, 2.1.
Efectul "Camil" si 2. 2. Efectul "Eliade" si comenteaza
si ilustreaza specia romanului-hibrid,
cu referire la operele lui Gheorghe
Craciun, Pupa russa si Trupul stie mai mult. Fals
jurnal la PUPA RUSSA (1993-2000), care creeza doua genuri
spectaculoase in cadrul acestei specii, generand, poate, noi mode literare,
oricum cu mare doza de inedit chiar la nivelul literaturii universale. Cu
acest prilej, am putut invoca intaietatea si influenta prozei romanesti
interbelice, privind complexa retea transtextuala intre propriile
opere, asupra romanului postmodern. Aceste idei sunt dezvoltate in cadrul celor
doua capitole, intitulate sugestiv Efectul "Eliade" si Efectul
"Camil", notatiile de acest gen incadrandu-se simultan ca
intertext, printr-un tip special de autocitare, una dintre opere facand
apel la cealalta. Proza posmoderna dubleaza/ multiplica
"povestile" pe care le creeaza si rezulta un roman
fragmentar, de tip puzzle, care
necesita foarte mult efort din partea lectorului pentru a re-aranja
"povestile" inventate auctorial, pentru a le delimita, apoi pentru a le
intregi pe fiecare in parte, pentru a intelege cine este naratorul. Cel mai interesant mod de realizare a acestui roman in ecou consta in
introducerea personajului-AUTORUL. Remarcam, la acest nivel, intaietatea
prozei lui Camil Petrescu deoarece el este cel care inventeaza acest tip
de rol actantial.
Un spectacol cu mai multi "actori", dar numai
cu un singur "spectator", caci romanul se intretese pe minim
doua planuri, iar experienta cititorului devine mai mult decat o
simpla lectura, devine un joc la care este invitat sa participe,
un spectacol interactiv. Lectorul este solicitat sa inteleaga,
sa puna cap la cap "povestile" pentru ca autorul acela
vechi, "demodat", "farseur"/ "prestidigitator" al iluziei de omniscienta si ubicuitate si-a
schimbat "stilul". Parafrazand celebra replica a "intoarcerii naratorului", putem spune ca autorul
izbuteste mai mult decat o "intoarcere",
caci nu se re-instaureaza doar psihologismul, prin relatarea la
persoana I. "Autorul" "se RE-intoarce", iar persoana I
reprezinta mult mai mult: vocea personajului care relateaza, dar
si vocea autorului-travestit in personaj, cel care nu-si mai
priveste propriul joc de pe margine, cel care isi joaca el
insusi jocul, care paraseste marginea scenei si
intra in jocul propriu, inventat, din ingaduinta si
pentru lector. Toate regulile jocului sunt re-inventate: daca modernitate insemna persoana I singular,
postmodernitate inseamna -
poate? - persoana I singular plus persoana I plural plus persoana a II-a singular
plus persoana a II plural. In postmodernism, toate
persoanele gramaticale au "dreptul" la naratiune.
Lectura isi recapata sincretismul, fiintand ca "ALTCEVA",
ca joc, ca spectacol, iar prin toate tiputile de relatii transtextuale
accesate, romanul "citit" de cititor
intra in relatie, explicit, cu
o intreaga literatura anterioara prin inter-/ metatextualitate.
Autorul postmodern "acceseaza" pentru propriul cititor literatura
antecesorilor, mai rar a contemporanilor, literatura romana sau
universala, trece peste genuri, peste specii, peste LITERATURA
si "acceseaza" teoria literara, teoria textualitatii,
estetica, eseistica si chiar critica literara, pana la teoretizarea
propriei literaturi si a curentului postmodern. Se face asadar o
trans-LITERATURA, rezultat al unui sublim melanj: literatura despre
viata de afara si literatura despre viata de
dinauntru, literatura devenindu-si siesi suficienta,
desigur o literatura narcisista. Intoarsa catre ea
insasi, cazuta in ea insasi, in propriile
inselatoare ape cristaline.
Tot ce am invocat surprinde originalitatea, suflul
nou adus esafodarii unei noi
textualatati, de-a dreptul savante, prin migala
presupusa de realizarea acestui roman si prin ideile pe care
sciitorul le instaureaza la rang de
intaietate in literatura postmoderna. Dupa cum s-a putut
constata, reteaua legaturilor transtextuale este complexa,
acesta matrice amplificandu-se si prin inserarea in maniera comuna,
deja clasica (in sensul de "obisnuit!") a unor secvente
dispersate de intertext sau metatext "ingropate" in text. Si putem vorbi aici de o
adevarata retea
transtextuala formata din ambele genuri relatii, inter-
si metatextuale.
Textul postmodern apeleaza frecvent, in cadrul
naratiunii, chiar la neobisnuita (pana acum!) persoana a
II-a, uneori sunt vizate, pentru a fi eludate si pentru a se instaura o
"alta ordine" a textualitatii, chiar modurile si timpurile
verbale "clasice" in naratiune. Notam fugitiv aici ca un bun
exemplu in acest sens ar fi, evident, invodeucarea execitiului de
inlocuire a timpurilor verbale de trecut, tipice naratiunii, cu viitorul.
Intorcandu-ne la ideea metatextului, se constata "coborarea" acestui tip de textualitate din planul instantei narative (desemnat fie de
personajul-narator din proza de filiatie subiectiva, fie de naratorul
constituit el insusi intr-o entitate clara, distinctiva in
propriul roman) in planul
personajului-actant.
Complexitatea prozei postmoderne rezida atat
la nivelul tropilor, cat si la nivelul textualitatii (raportul
naratie - descriere). Secventa
citata (a) releva astfel o
noua particularitate: actiunea, substanta epica a
naratiei se reformuleaza prin atributele descrierii, incat distinctia clara naratie -
descriere se face, de cele mai multe ori, ca si in acest exemplu, tot
mai greu, trasaturile lor se inlocuiesc reciproc sau se suprapun.
Efectul
"Eliade" se traduce prin incercarea de "a lega" doua opere
intre ele, altfel decat prin tehnica romanului-fluviu sau a
romanului-cronica, acest procedeu s-a realizat si in etapa
anterioara in literatura romana, mai precis in romanul interbelic
si postbelic. Este vorba asadar de alte modalitati!
Exista cel putin doua cazuri "celebre" pe care sa le putem
invoca.
Filiatia prin intermediul unui personaj
episodic sau principal: romanul Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi intra in relatie cu romanul
Patul lui Procust printr-un personaj pe care autorul Camil Petrescu il
atribuie cu acelasi statut episodic
in ambele romane, fiind vorba de unul dintre unchii lui Stefan
Gheorghidiu. In romanele lui Marin Preda, situatia este mai evoluata
narativ, deoarece un personaj episodic
din
Morometii - Al lui Parizianu' - devine protagonist in Delirul. De asemenea, se creeza
o conectare subterana si intre romanele Morometii si Marele
singuratic, mult mai usor de receptat, printr-o schimbare de distributie a rolurilor:
personajul secundar - copilul Niculae Moromete - devine protagonist in Marele
singuratic, iar protagonistul din Morometii - Ilie Moromete -
devine personaj secundar in Marele singuratic. In
ciuda mentinerii anumitor personaje, cele doua romane nu sunt
implicate, cum s-a precizat deja, in specia romanului-fluviu, deoarece
actiunea nu este succesiva, ci se intersecteaza doar, la nivel
cronologic: actiunea din Marele singuratic este paralela
cu o parte din firul epic al romanului Morometii, obligatoriu inainte
de moartea protagonistului eponim Ilie Moromete.
O asemenea filiatie cu totul originala se
poate stabili si intre cele doua opere ale sciitorului postmodern,
Gheorghe Craciun, insa, dupa cum precizam, prin alte
reprezentari. Intorcandu-ne la specia jurnalului,
este locul sa precizam ca insertiile de asemenea pasaje de
jurnal, numite in literatura de specialitate si proza intima, au fost utilizate anterior, in proza
interbelica, nu doar de scriitorul Camil Petrescu, ci si de
prozatorul Mircea Eliade, in cunoscutul roman Maitreyi. Desi ambii
autori deschid calea metaromanului in
literatura romana, Mircea Eliade perfectioneaza aceasta
specie romanesca, proza sa fiind, din acest punct de vedere,
superioara prozei lui Camil Petrescu deoarece, pe tot parcursul romanului
sau, Maitreyi, sustine doua axe narative: povestea iubirii
exotice dintre Allan si eroina Maitreyi, cu statut de personaj
eponim, alaturi de "povestea" scrierii romanului insusi.
