Elegie - specia genului liric in care sunt exprimate sentimente de regret

Elegie

(lat. elegia "cantec de doliu" / fr. élégie

Elegia este specia genului liric in care sunt exprimate sentimente de regret, de sfasietoare tristete / durere a fiintei umane ce are revelatia ireversibilei scurgeri a anilor / vietii si a apropierii ineluctabile de pragul thanaticului.

Elegia si-a precizat identitatea in literatura latina, in epoca lui August, cand si-a restrans continutul, de la simpla alternanta a unui hexametru si a unui pentametru, si de la dispunerea indiferent de continut in tiparul distihului (ca in literatura elina), la gama sentimentelor indurerarii / plangerii, ca in lirica lui Tibul, Propertiu, Ovidiu s. a. Astfel, s-a transmis prin epoca evmezica prin Petrarca, Ronsard (1524 1585) s. a. , spre secolul luminilor, cand specia s-a reinvigorat spre spiritul ei modern, gratie aportului unor poeti de o sensibilitate deosebita: englezul Edward Young (1683 1765), francezul André Chénier (1762 1794), germanii: Friedrich Gottlieb Klopstock (1724 1803), Johann Wolfgang Goethe (1749 1832) s. a.; maxima potentare lirica a elegiei s-a produs in secolul al XIX-lea, in corola imbogatita a speciei evidentiindu-se «polarizari pe motive ca singuratatea, despartirea de iubita, efemeritatea sau vidul existentei, moartea, caducitatea civilizatiilor; mai toti marii exponenti ai lirismului romantic sunt si autori de elegii, de la Lamartine la Hölderlin, de la Shelley la Leopardi; in noua structurare a poeziei, care are loc in etapele de evolutie ale modernismului, de la Baudelaire incoace, trebuie spus ca elegia, ca si celelalte specii ale genului liric, isi pierde, intr-un fel, limitele traditionale; astfel, incepand cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la Verlaine sau Laforgue bunaoara, nu se mai poate vorbi de elegii propriu-zise, ci de versuri cu accente elegiace; diversificarea si nuantarea tot mai complexa a tristetii in poezie duc in secolul al XX-lea la manifestari insolite in materie, cu un Rilke, Trakl sau Esenin.» (DTL, 138).

In "decaedrul de aur" al elegiei romanesti isi arata monumentalitatea: Adio. La Targoviste de Gr. Alexandrescu, O fata tanara pe patul mortii de Dimitrie Bolintineanu, Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, Moartea narcisului de Dimitrei Anghel, De-a v-ati ascuns de Tudor Arghezi, Elegie de George Bacovia, Gorunul de Lucian Blaga, Steaua somnului de Ion Vinea, Elegia a zecea de Nichita Stanescu; din lirica refluxgeneratiei postbelic-secunde, se alatura si Lilium breve Recviem pentru emisfera de aur de Ion Pachia Tatomirescu: «Maci sangerii / vor creste pe mormantul meu: / tu, fecioara cu umblet frumos caligrafiind / infinitul de crini ce-mi bate-n campul tamplelor, / tu, iubita mea cu ochi de-o necunoscuta lumina, / vei calca razele dese si fragede, / aplecandu-le in acoperisul meu de lut inradacinat / si nebanuitii mei dinti de-nrourati margarinti / te vor prinde imperceptibil / de calcaiul trandafiriu / iar tu te vei rosti usor, mireasa mea, / aur dureros de dulce !» (TLil, 43)