Fantasticul lui Caragiale in context european

Fantasticul lui Caragiale in context european

In ultimul capitol al lucrarii de fata, credem de cuviinta sa-l contextualizam pe Caragiale asa cum trebuie si sa il aliniem literaturii europene. Interferenta realismului cu fantasticul s-a produs in literatura europeana inca din secolul al XVIII-lea, odata cu aparitia nuvelei "Diavolul indragostit" (1772) a lui Jacques Cazotte, care deschide calea modernismului in literatura franceza prin dimensiunea visului, a straniului ca intruziune in viata cotidiana. Romantismul pune stapanire pe tema ocultismului in prima jumatate a secolului al XIX-lea, o serie de scriitori francezi fiind influentati de ocultismul in linia lui Cazotte: Nodier, Nerval, Théophile Gautier, Michelet; aceasta orientare catre demonologia romantica nu este ocolita nici de realistii francezi, fiind ilustrata de Balzac, cu nuvela "Seraphita", de Victor Hugo, cu romanul "Notre-Dame de Paris", in paralel cu Edgar Poe, cu nuvela "Bon-Bon", in care exista tema comuna a metamorfozei diavolului in om, dar si tema vrajitoriei, teme care realizeaza exotismul prin personajul exotic ca diavolul sau vrajitoarea.

In jurul anului 1900, realismului fantastic ii era specifica ideea de exotism, experienta exotica preluata de la romantici, care considerau exotismul "sursa oricarei energii" datorita diversitatii, dar si misterului, descoperite in spatiul oriental sau balcanic, vazut ca un "taram al contradictiilor" si devenit atractia Occidentului:
"In general, Estul a constituit pentru Vest un taram exotic si imaginar, salasul legendelor, basmelor si minunilor; el a sintetizat optiunea dorita si oferita, opusa lumii profane si prozaice a Vestului. Orientul a devenit utopie, el reprezenta trecutul, viitorul si Evul Mediu".

"Orientul imaginar servea nu numai ca o scapare de alienarea unui Occident ce se industrializa rapid, dar si ca metafora a ceea ce era interzis". Dintre scriitorii francezi ai secolului al XIX-lea, cei mai apropiati de proza lui Caragiale, prin abordarea realismului fantastic si a diferitelor dimensiuni ale exotismului - spatiul, timpul si personajele exotice - sunt Prosper Mérimée si Anatole France.

In cele mai multe nuvele ale sale, Anatole France isi plaseaza actiunea in Evul Mediu; in romanul "Thaïs", in secolul al IV-lea al erei noastre, spatiul exotic fiind aici Alexandria si desertul Libiei; se poate remarca in scrierile sale preferinta pentru o epoca trecuta, realizandu-i atmosfera la fel cum a evocat Caragiale epoca fanariota a Bucurestiului in jurul anului 1800. La fel ca alti scriitori de la inceputul secolului al XX-lea, Anatole France a reluat povestirea vietii unui personaj exotic, despre care au scris alti autori, in nuvela "Cele sapte neveste ale lui Barba-Albastra" (1909), scriind despre Bernard de Montragoux, poreclit "Barba-Albastra", personaj devenit legendar, despre care scrisese Charles Perrault in 1660. Anatole France demonstreaza ca legenda lui "Barba-Albastra" nu era adevarata, folosind documente care dovedeau ca in realitate "fusese un om bun si nefericit, a carui amintire a fost terfelita de nemernice deformari"[1]; pentru Anatole France, timpul actiunii este exotic, deoarece intamplarea este situata in 1650, iar personajul, un nobil bogat, este exotic datorita vietii sale neobisnuite si controversate; spatiul este exotic fiind castelul de la Guillettes, in care exista un loc considerat malefic chiar de protagonist, denumit "odaia cea mica", zugravita de un pictor din Florenta, ai carei pereti reprezentau scene din mitologia greaca; datorita unui tablou era numita "odaia printeselor urgisite"; acel loc aducea nenorociri celor care locuiau in apropiere : moartea sau disparitia nevestelor lui Barba-Albastra, in final acela fiind locul in care protagonistul a fost ucis de fratii si de amantul celei de-a saptea sotii, pentru a-i mosteni averea.

In viziunea lui Anatole France, "Barba-Albastra" devine o victima a celor sapte neveste ale sale, personaj considerat un paradox fata de criminalul in serie portretizat de Perrault. La fel se intampla la Caragiale, unde Kir Ianulea - diavolul metamorfozat, trimis pe pamant cu misiunea de a se insura, pentru a afla adevarul despre relatiile dintre femei si barbati - devine victima Acrivitei, femeia diabolica.

Atmosfera fantastica din prozele lui Anatole France este caracterizata prin reducerea fantasticului la grotesc; asocierea comicului cu fantasticul este produsa in acelasi mod in care realizase in povestile mai vechi asocierea dintre comic si tragic; de exemplu, in nuvela "Crainquebille", autorul descrie in mod ironic destinul tragic al personajului, realizand un amestec de comic si tragic la fel ca in prozele lui Caragiale, in "Inspectiune" si in "Doua loturi", in care soarta tragica a personajelor este povestita in mod comic, la fel ca suferintele lui Kir Ianulea, indragostit de Acrivita care il teroriza.

Acelasi tip de fantastic neterifiant grevat pe o proza realista, in care se imbina luciditatea cu ironia, specific prozelor fantastice caragialiene, se remarca in nuvelele lui Prosper Mérimée: "Venus din Ille", "Sufletele din Purgatoriu", "Lokis".
Desi Caragiale a studiat proza fantastica a lui Edgar Poe, traducand din franceza, dupa versiunea lui Baudelaire "O Balerca de Amontillado" si "Masca mortii rosii", publicandu-le in revista "Calendarul Dacia" ( Iasi 1898), nu a fost influentat de fantasticul vizionar al acestuia, avand totusi in comun comicul asociat fantasticului, existent in prozele de inceput ale lui Edgar Poe, ca in povestirea "Bon-Bon" (1832), scrisa sub influenta demonologiei comice romantice, raspandita in prima jumatate a secolului al XIX-lea, in care diavolul metamorfozat in om traieste alaturi de oameni, la fel ca in "Kir Ianulea". In "Bon-Bon" exista o serie de detalii care sugereaza provenienta infernala a personajului bizar, care il viziteaza pe hangiul filozof Pierre Bon-Bon in cafeneaua acestuia din fundatura Le Febvre: mai intai, Bon-Bon a observat in timp ce-si scria operele filozofice "ceva ce zacea intins pe pat in toata lungimea lui"[2], la apropierea caruia "lampa de fier atarnata in tavan se cutremura, apucata de friguri", apoi analizand minutios vestimentatia ciudata a "musafirului" sau, a observat ca "in partea dindarat a pantalonilor se contura o umflatura care tremura necontenit, iar coada surtucului se misca neindoielnic" .

Evolutia comportamentului diavolului metamorfozat sperie animalele domestice aflate in incapere. Se poate observa ironia naratorului, in timp ce relateaza intamplarea, folosind cuvinte ca "musafirul", "maria-sa" cand se refera la diavol si "eroul nostru", cand se refera la Bon-Bon. Comicul este asociat fantasticului prin conversatia plina de umor a personajelor, iar finalul este de un comic absurd, naratorul descriind plecaciunea "musafirului", atat de politicoasa in contrast cu gestul lui Bon-Bon, care arunca o sticla dupa "necuratul", dupa care este doborat de lampa prabusita peste el.

Exista teme, motive si procedee comune literaturii europene din secolul al XIX-lea, ce se regasesc in povestirile fantastice ale lui Caragiale, care, in plus, au cunoscut influenta folclorului balcanic. Tema drumului este o tema specifica literaturii sud-est europene, de obicei este reprezentata de calatoria initiatica, fiind preferata de Caragiale in "La Hanul lui Manjoala", "La Conac" si "Calul Dracului". Motivul averilor pierdute peste noapte este ilustrat in "Kir Ianulea", "La Conac" si "Abu-Hasan", fiind un motiv existent in "Federigo"(1829), povestirea lui Mérimée, in care protagonistul isi pierde la jocul de carti toata averea.

Tema sinuciderii nejustificate, ilustrata la Caragiale in "Inspectiune", se regaseste in nuvela "Verdictul" de Kafka, in care personajul are o reactie bizara prin sinuciderea sa, care nu poate fi explicata. Aceeasi strategie a bizarului, de filiatie Edgar Poe este folosita de Caragiale in "Inspectiune", in care sinuciderea inexplicabila a lui Anghelache a creat un numar de controverse ale comentatorilor, insa cea mai buna explicatie a dat-o Caragiale insusi, despre care Zarifopol relateaza faptul ca ii placea ambiguitatea din finalul schitei: "Il amuza fara incetare enigma pe care a lasat-o in sinuciderea casierului Anghelache. De ce s-o fi omorat Anghelache? Nici eu nu stiu.". Florin Manolescu comenteaza finalul enigmatic ca pe o capcana intinsa cititorilor de catre Caragiale: "A cauta un singur raspuns, un adevarat raspuns la intrebarea formulata de amicul mai tanar al casierului, Anghelache, inseamna a ignora capcana pe care ne-a intins-o insusi prozatorul"[4].

O alta strategie comuna, tot de filiatie Edgar Poe, o constituie replica finala in ambele texte: la Kafka, naratorul se refera la aglomeratia de pe pod, in mod bizar, neavand nici o legatura cu sinuciderea protagonistului - "In clipa asta era pe pod o circulatie cu adevarat interminabila" - ; la Caragiale, replica finala este data de narator, comentand ironic nedumerirea tanarului casier, care nu-si putea explica sinuciderea lui Anghelache: "Dar Anghelache, cuminte, n-a vrut sa raspunza". Aceasta strategie, denumita "factura bizarului", apartinand lui Edgar Poe, este comentata de Sergiu Pavel Dan, referindu-se la nuvela lui Kafka, "Verdictul", in care autorul propune "un fapt fara cauza si fara finalitate"[5], prin care explica reactia bizara a personajului care se sinucide aparent fara nici un motiv. Motivul cavalcadei, ilustrat in "Calul Dracului" este preluat dintr-un basm popular rusesc, existand la Gogol, in nuvela fantastica "Vii", in care fata de boier vrajitoare face o cavalcada asemanatoare, calatorind pe gatul unui tanar seminarist, care fusese chemat sa o pazeasca in timpul noptii.

Analizand realismul grotesc in opera lui Gogol, M. Bahtin comenteaza rolul foarte important pe care il are "«dracovenia» hazlie, mult inrudita, prin caracter, ton si functii, cu voioasele viziuni carnavalesti ale infernului si cu diableriile - scenetele cu draci", remarcand imaginea carnavalesca a jocului de carti din iad, in povestirea "Ravasul pierdut"; aceasta viziune carnavalesca exista si la Mérimée, in povestirea "Federigo", protagonistul jucand carti in iad, cu Pluton si pacalind Moartea de doua ori - se remarca tema mortii intruchipate, ca la Edgar Poe, in "Masca mortii rosii" sau ca la Creanga, in "Ivan Turbinca" - dar viziunea carnavalesca exista si la Caragiale, in "Kir Ianulea", in care autorul descrie atmosfera grotesca a adunarii demonilor in iad. Acelasi comic grotesc exista si la Anatole France, in "Revolta Ingerilor", aparuta dupa moartea lui Caragiale, in 1913.

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Tema locului malefic exista la Edgar Poe, in "Prabusirea casei Usher", "Masca mortii rosii", la Anatole France, in "Cele sapte neveste ale lui Barba-Albastra" si la Caragiale, in "La Hanul lui Manjoala", in "La Conac", dar si in "O faclie de Paste" si in "In vreme de razboi", existand obsesia pentru hanul vazut ca loc malefic, in care se petreceau tot felul de nenorociri, de la violenta, pana la nebunie si crima. Motivul hanului poate fi incadrat in aceasta tema, fiind preferat de Caragiale, la fel ca de Edgar Poe in "Bon-Bon".

Motivul metamorfozei este un motiv vechi, folcloric, existent si in basme; exista la Caragiale, in "Calul Dracului", in "La Hanul lui Manjoala", in"La Conac" si in "Kir Ianulea", sub diferite forme.Cersetoarea batrana se transforma in fata de imparat in "Calul Dracului", fiind vrajitoare; in credinta populara vrajitorul este considerat "omul metamorfozelor" deoarece se poate transforma, existand si posibilitatea de a se transforma in animal, putere pe care o imparte cu diavolul. Traditia populara asociaza prezenta diavolului cu diferite animale ca pisica, tapul, cainele sau corbul. Aparitia iedului si a cotoiului din ,,La Hanul lui Manjoala" pot fi asociate cu prezenta diavolului sau cu a hangitei vrajitoare, de ale caror forte malefice este constient socrul protagonistului, polcovnicul Iordache, afirmand ca "iedul si cotoiul erau totuna". In "La Conac", aparitia diavolului metamorfozat in negustorul "roscodan" are influente nefaste asupra tanarului cu care se intalneste pe drum, iar in "Kir Ianulea", Aghiuta primeste de la Dardarot misiunea de " a se impielita din cap pina-n calcaie in chip de om muritor", cu scopul de a se insura si de a trai pe pamant zece ani, pentru a afla adevarul despre relatiile dintre femei si barbati.

Motivul transformarii este un motiv favorit al literaturii fantastice inca din secolul al XVIII-lea, fiind folosit de Cazotte in "Diavolul indragostit" publicat in 1772, in care Satan isi face aparitia mai intai sub forma de camila, caine, iar ulterior sub forma unei tinere, Biondetta, care reuseste sa-l farmece, seducandu-l pe Alvaro, protagonistul nuvelei.

Motivul "diavolului insurat" este un motiv stravechi, corespunzand unei vechi credinte populare; povestirea este de origine orientala, aparand pentru prima data in "Cukasaptati", raspandindu-se in basmele celor "1001 de nopti" si in povestile populare ale Boemiei, Poloniei, Serbiei, Ungariei, Rusiei, astfel incat povestea are foarte multe variante. Una dintre variantele povestirii, raspandita in Occident si folosita de Machiavelli in nuvela sa "Belfagor", aparuta postum in 1549, este "Lamentation de Mathéolus"; o varianta a povestirii lui Machiavelli patrunde si in Romania, fiind publicata in 1883 de M. Gaster, in "Literatura populara romana", sub titlul "Cum a innalbit femeia pe dracu". Acelasi motiv al "diavolului insurat" a fost preluat dupa Machiavelli, de fabulistul francez La Fontaine in povestirea "Belphégor"(1682), in care autorul construieste atmosfera societatii franceze a epocii.

Exista si o preluare contemporana a motivului, in piesa "Belfagor" a lui E.L.Morselli; istoria preluarii acestui motiv este studiata de Tatiana Slama Cazacu, in lucrarea intitulata "Motivul diavolului insurat, in care analizeaza comparativ "Belfagor", nuvela lui N. Machiavelli, "Kir Ianulea", nuvela lui I.L.Caragiale si piesa "Belfagor" a lui E.L. Morselli, pornind de la ideea de "coincidente tematice" in opere literare diferite, care nu au o legatura spatiala sau temporala intre ele, idee preluata de la Tudor Vianu.

Tatiana Slama Cazacu analizeaza asemanarile si diferentele dintre nuvelele lui Caragiale si Machiavelli, stabilind originalitatea lui "Kir Ianulea" datorata dramatizarii nuvelei, comicului si episoadelor noi adaugate de Caragiale. Diferentele fata de nuvela lui Machiavelli sunt realizate prin amplificarea unor momente - al iadului, al casniciei si al vindecarii "posedatelor" -, prin comicul atmosferei din iad si transformarea "arhidiavolului" in Aghiuta, dracusorul neastamparat, care se ascunde dupa cei mari, ghicind ca are sa i se dea de lucru si jucandu-se cu codita in timp ce Dardarot ii descrie misiunea pe care o are de indeplinit pe pamant.

Spre deosebire de Onesta, Acrivita este un personaj "insemnat" avand privirea crucisa, existand in credinta populara ideea ca omul "insemnat" este rau; in plus, ea are darul de a vindeca "posedati" numai prin aparitia ei, devenind femeia care il inspaimanta pe diavol. Spre deosebire de povestirea lui Machiavelli, Acrivita este urmarita si dupa plecarea lui Kir Ianulea, fiind descrisa in chip de vaduva cernita, suferind de dorul sotului ei, desi se stia ca nu murise, ci doar scapase prin fuga de ea si de creditori. Originalitatea lui Caragiale in "Kir Ianulea" consta in construirea atmosferei epocii fanariote in Bucurestiul anului 1800, dar si in portretizarea unor figuri noi, ca jupaneasa batrana, Kera Marghioala, "o cotoroanta zugravita si smaltuita", careia Kir Ianulea ii povesteste trecutul sau inventat.

Prin realismul fantastic al prozelor scrise in ultima perioada a vietii sale, prin temele, motivele si strategiile abordate in nuvelele sale fantastice, prin asocierea comicului cu fantasticul si prin evocarea unei atmosfere exotice care se greveaza pe specificul nostru national, proza lui Caragiale se incadreaza in context european alaturi de prozele unor mari scriitori ai literaturii universale, precum Honoré de Balzac, Edgar Poe, Prosper Mérimée, Anatol France si E.L.Morselli.

Concluzii

Proza fantastica a lui Caragiale ofera o multime de posibilitati de interpretare. Pe langa specificul fantasticului care isi face simtita prezenta prin aparitii insolite, prin intruziunea sacrului in profan si prin nelipsita ezitare, cel mai bine reprezentata intr-o povestire precum Canuta om sucit, unde inclusiv explicatia sotiei din final ridica o intrebare ce prelungeste ezitarea cititorului, proza lui Caragiale atinge si altfel de probleme, cum este cea a conditiei femeii in literatura sa.

Manifestandu-se sub emblema feminitatii, fantasticul pune in dificultate pe cel care iubeste, intalnind o ruptura in desfasurarea rationala a vietii si atragandu-l intr-o zona nelinistitoare. Indaratnicia de a "fugi" de dra­gostea care ascunde un duh malefic, supranatural, si neputinta de a-si impune vointa ii antreneaza pe Kir Ianulea si pe tanarul ispitit de hangita intr-un joc de factura incerta.

Fantasticul, ca realitate ce contravine lumii cotidiene, bulversandu-i legile si acaparandu-i "sufletul", produce o schimbare a de­corului obisnuit, suspendandu-l intr-o imagine iro­nica. Tulburata de fantasticul feminitatii, comuni­carea cu femeia se deterioreaza prin sfidarea sensu­rilor identice. Persuasivul monolog al indragostitu­lui cedeaza in fata cuvintelor "vrajitoresti", venite parca din alta lume: "Fantasticul poate fi considerat ca o strategie de ruptura a monologului, ceea ce conduce la recunoasterea unei inrudiri structurale cu ironia" Ca personaj, cocoana Marghioala este desenata cu finete exemplara si mare austeritate a mijloacelor intr-un registru biva­lent: la fel de expresiva si de credibila perceputa in cheie realista, ca si in cromatica fantastica. Se afla intr-o relatie ambigua cu topos-ul magic al hanului: nu vom sti niciodata daca femeia reprezinta esenta lui antropomorfizata sau locul este contaminat de natura ei diabolica. Disparitia simultana vorbeste, in orice caz, despre o legatura obscura, dar indisolubila, dupa cum focul mistuitor trimite cu gandul la flacarile iadului.

Apropierea nuvelei de proza fantastica a lui Edgar A. Poe a fost deja semnalata si se sustine. In acelasi timp insa, materia epica, ambientul si viziunea de extractie folclorica, extrem de pregnante in La hanul lui Manjoala, sunt pur romanesti in intelesul superior literar al termenilor. La fel de convingator autohtona ramane si cocoana Marghioala in integrala manifestarilor sale, ca si in specificitatea arsenalului de ajutoare intru seductie la care recurge: cotoroanta, cotoiul, iedul, caciula fermecata

Baba, din povestirea Calul dracului, confera povestirii cheia in care poate fi citita. Povestire mai degraba realist-fantastica decat fantastica, pur si simplu, asa cum este considerata indeobste, Calul dracului dispune de o structura narativa circulara, regasibila si in alte texte caragialiene de diverse facturi (Caldura mare ar fi primul titlu ilustrativ care imi vine in minte in aceasta ordine de idei): actiunea dema­reaza dintr-un punct, urmeaza o traiectorie mai mult sau mai putin sinuoasa pentru a reveni, la final, intr-un status quo ante ce recom­pune circumstantele fundamentale ale situatiei initiale.

Concluzii am tras dupa incheierea fiecaruia dintre cele sase capitole, iar in final se impune sa apreciem inca o data originalitatea lui I.L Caragiale si complexitatea scrierilor sale ce se raliaza la formulele fantasticului, ceea ce confera o multitudine de interpretari posibile. In lucrarea de fata am aratat modul in care apare fantasticul, cand apare, elementele sale principale, fiintele investite cu puteri supranaturale, antropomorfizarea raului si relativizarea sa.

Nu in ultimul rand este deosebit de importanta functia justitiara sau morala pe care o joaca fantasticul. Mai mult, am aratat ca se poate trasa un filon folcloric si unul psihologic. Toate aceste elemente fac din Caragiale un mare prozator care poate fi citit si astazi cu deosebita placere.

Bibliografie

Caragiale, I.L., O faclie de paste, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978.

Antologia nuvelei fantastice, Ed. Univers, Bucuresti, 1970.

Callois, Roger, " De la basm la povestirea stiintifico-fantastica" in Antologia nuvelei fantastice, Ed. Univers, Bucuresti, 1970.

Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in present, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982,

Calinescu, Matei Calinescu, "Despre conceptual de fantastic" in in Antologia nuvelei fantastice, Ed. Univers, Bucuresti, 1970.

Fanache, V., Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984,

France, Anatole, Povestiri, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1963.

Iosifescu, Silvian, Dimensiuni caragialiene, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1972.

Manolescu, Florin, Caragiale si Caragiale: jocuri cu mai multe strategii, Editura Humanitas, 2002.

Manolescu, Florin, Caragiale si Caragiale, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983.

Muchembled, Robert, Magia si vrajitoria in Europa din Evul Mediu pana astazi, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997.

Negrea, Gelu, Dictionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2009.

Pavel Dan, Sergiu, Proza fantastica romaneasca, Editura Minerva, Bucuresti, 1975.

Poe, E. A., Prabusirea Casei Usher. Proza, vol.I, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965.

Todorov, Tzvetan, Noi si ceilalti, Institutul European, Iasi 1999.

Todorov, Tzvetan, Introducere in literatura fantastica, Ed. Univers, Bucuresti, 1973.