Doina - trasaturi comune cu alte specii populare - clasificarea doinelor

Doina este o creatie a liricii populare, caracteristica doar folclorului romanesc in care sunt exprimate, cu sinceritate si caldura sau cu vehementa sentimente de dragoste, de dor, de jale, dar si de revolta, de nemultumire.

Se mai numeste si "cantic" (cantec) deoarece aceasta poezie populara se distinge prin muzicalitate si se canta.

Poezia "Doina" apartine colectiei de poezie populara a lui Vasile Alecsandri publicata in 1852 sub titlul "Poezii popolare ale romanilor adunate si intocmite de Vasile Alecsandri". Aceasta a fost prima colectie de poezie populara romaneasca fiind reeditata in 1866 sub titlul "Poezii populare ale romanilor".

"Doina este cea mai vie expresie a sufletului romanesc. Ea cuprinde simturile sale de durere, de iubire si de dor. Melodia doinei pentru cine o intelege, este chiar plangerea duioasa a patriei noastre dupa gloria sa trecuta."

Clasificarea doinelor

v     de dragoste: "mai badita, floare dulce"

v     de dor

v     de jale

v     de voinicie

v     de catanie

v     de instrainare: "Cantecul strainatatii"

Trasaturi comune cu alte specii populare

caracterul oral

caracterul anonim

caracterul traditional

caracterul sincretic

caracterul colectiv

caracterul expresiv

Caracteristici ale poeziei "Doina" culeasa de V. Alecsandri

1. este o creatie lirica

v     eul liric

v     isi exprima in mod direct gandurile si sentimentele fata de doina

v     este o doina despre doina (ea aminteste despre alte tipuri de doina, fiind o sinteza a cestuia)

v     tema poeziei reprezinta stransa legatura dintre omul din popor si doina, de-alungul celor patru anotimpuri

v     titlul poezie este simplu, constituit dintr-un substantiv comun articulat hotarat ce denumeste cantecul popular despre care se vorbeste in text

v     compozitional, textul este constituit din Trei Secvente Lirice:

partea I contine primele patru versuri si are rolul unei introduceri; aceasta prima parte se constituie pe baza paralelismului sintactic

Paralelismul sintactic este o figura de stil intalnita foarte des in literatura populara, folosita insa in poezia culta, care consta in repetarea aceleiasi pozitii sintactice in doua sau mai multe versuri succesive

Figuri de stil: invocatia retorica

repetitia "Doina, doina"

personificarea

metafore : "cantic dulce"

" viers cu foc"

epitete: "cantic dulce"

" viers cu foc"

partea II- a contine versurile 5-16 si surprinde                  stransa legatura dintre omul din popor si doina de-alungul celor patru anotimpuri

este prezent motivul comuniunii dintre om si natura: "De ma-ngan cu florile /Si privighetorile"

Figuri de stil: epitet: "iarna viscoloasa"

repetitii: "zilele, /zilele si noptile"

metafora:"De-mi mai mangai zilele"

(aliteratie pe "m" si asonanta pe "i")

enumeratii: "cu florile si privighetorile"

in aceasta parte se simte din plin prezenta eului liric, prezenta marcata de sintagma "eu cant"

partea a-III-a o contine versurile 17-20 si are rolul unei concluzii: doina, atat de pretuita si de admirata de omul simplu incheie simetric discursul liric, fiind constituita tot pe baza paralelismului sintactic; aici se impletesc termenii apartinand sferei semantice a spunerii ("zic", "cant", "soptesc") cu termeni apartinand sferei semantice a vietuirii ("ma mai tin" si "vietuiesc")