De la proza psihologica la proza fantastica

De la proza psihologica la proza fantastica

Proza lui I.L. Caragiale este cuprinsa intre psihologicul destul de fragil al unor personaje care sunt, practic victimele societatii si a ordinii lumii si un fantastic care in fazele sale incipiente este o justitie supranaturala.

Cu totul alta este semnificatia nebuniei in nuvelele O faclie de Paste si In vreme de razboi, proze de sondare psihologica a unor fiinte anxioase,, strivite, in cele din urma, de alienare. Sminteala comica se preschimba in sminteala tragicomica. La deja fantastica lume analizata anterior iesirea din tatani reprezenta un declic, era inchipuire, capriciu, isterie sau extra­vaganta, cu desfasurari aleatorii, incheiate intr-o nota fantastica si comica. Mai curand o lume a ,,nebuniilor", uneori amuzate, intretinute din sfaramarea iluziilor si reconstituirea altora, decat a nebunilor adevarati. Boala tratabila, oricat de rau i-ar fi fost celui ce suferea de afurisita maladie, nebunia este intoarsa in realitate grava, in data ce intra in joc interferarea, unor factori inte­riori cu factori sociali, acestia din urma generati de moravurile inca neasezate ale lumii. Structura na­rativa a celor doua nuvele este astfel conceputa in­cat nebunia apare ca element concluziv, catastrofic. Incercarea individului de a se smulge din ghearele unui destin hotarat de altul intra, existential, intr-un impas fara recurs si, social, intr-o fundatura fara iesire. Nebunia izbucneste, ca dupa umplerea paharului, violent, ea exprimand o ruptura, dincolo de care se intinde dezordinea spiritului. Ca sa fo­losim un cuvant al lui Fanache, nebunia in care sfarsesc Leiba Zibel si Stavrache rezulta dintr-o evolu­tie tragica de tip apasator: "Un ticalos impinge, cu placere diabolica, la pieire oameni cu caractere nobile" .

In cazul nostru, oamenii au comportari mai mult sau mai putin normale, nu neaparat nobile. Ticalosul din O faclie de Paste se cheama Gheorghe, cel din In vreme de razboi, Iancu Georgescu. De la acesti ticalosi pornesc repetatele semne, mai intai anxioase, apoi innebunitoare; ticalosii simbolizeaza amenintarea concreta si ireversibila, sunt insasi in­truchiparea destinului brutal si explicit (programat) caruia Leiba si Stavrache nu i se pot sustrage. Re­lativa liniste ii e data omului de imprejurarea ca, desi isi cunoaste soarta de muritor, el nu stie data exacta a mortii sale, traind cu speranta zilei de maine. Regimul fragil al acestei linisti le este refu­zat celor doi hangii. Pentru ei hora incerta se trans­forma in hora certa. La avertismentele date de Gheorghe ("sa ma astepti in noaptea Pastelui, sa ciocnim oua rosii, jupane Sa stii ca ti-am facut sl eu socoteala!", si, respectiv, Iancu Geor­gescu, ritmul lor de viata se precipita, alienandu-i. "Frica de moar­te^" (Gherea) le populeaza somnul cu vedenii ale pro­gramatului lor sfarsit, iar grijile zilei sunt dublate de tremurul ca orice nou sosit la han ar putea fi insasi moartea, avand, desigur, chipul amenintator al astep­tatului ticalos.

Traseul epic al nuvelei O faclie de Paste urmareste caderea in gol, criza si nebunia, pas cu pas, a unei constiinte aflate in cercul unei amenintari. Dozarea semnelor acestei amenintari, reactiile bolnavicioase si, in final, ne­bune ale lui Leiba au produs o naratiune psiholo­gica, care imagineaza unde duce groaza de moarte. Din clipa in care se stie dependent de vointa rauvoitoare a cuiva, hangiul din Podeni pierde obis­nuita cadenta a existentei si asa cutremurata perio­dic de friguri (adaos naturalist). Gandul care i se infige in creier este daca va putea sau nu evita aceasta amenintare, salvandu-se.

Hanul pe care il stapaneste si care i-a venit ca un noroc, nevasta, copilul, propriul sau instinct de conservare il chea­ma la viata, in timp ce - fara sa aiba vreo vina - un oarecare ii interzice sa traiasca dincolo de un anumit soroc. Leiba Zibal isi vede coborat destinul la nivelul arbitrar al unui semen, care nu-si justi­fica, legal, nici un fel de ascendent asupra lui si, infricosat cum este, se recunoaste lipsit de puterea de a rezista de unul singur intentiei malefice. Ideea de a se pune sub ocrotirea autoritatii este un prilej de a constata iresponsabilitatea celor care o exer­cita: "Leiba a mers la primarie, apoi la subprefectura, sa denunte pe amenintator, cerand sa fie pa­zit. Subprefectul, un tanar foarte vesel, a primit intai peschesul "modest" adus de Leiba, pe urma a inceput "sa rada de jidanul fricos si sa-l batjocoreas­ca".

Neluata in seama de cei in drept, toata "gravitatea" lucrului ramane pe seama omului ame­nintat. El este singur in fata destinului. A unui des­tin social, deloc abstract, generat de o societate care ignora dramele individului. In ambianta baltoasa din valea Podenilor, zavorit in hanul sau "ca o mica cetatuie", Leiba asteapta sa infrunte moartea, fara sa stie cum va reactiona. Acest destin, manifestat ca o excrescenta a societatii, se anunta prin tot ce se intampla in sufletul sau si in lumea din jur. "Exis­tenta i se coloreaza monocrom, ipohondrie, miscand-se involutiv, spre surparea mintii"[2]. In vis ii apar Gheorghe si un ."nebun furios"; aievea, niste clienti, un filosof si un medic initiati in teoriile lui Darwin, Heckel si Lombroso fac portretul standard al cri­minalului, caruia hangiul ii descopera iute un cores­pondent cert: "portretul lui Gheorghe!"

Pe acest fond anxios, soseste noaptea cea mare a infruntarii, gasindu-l pe Leiba cu gandurile ravasite si scurs de puteri. Tot la ce mai poate apela se rezuma la propria-i inteligenta. Si iata ca in momentele de vio­lenta descumpanire, cand pasii criminalului se aud in fata portii, inteligenta lui Leiba incepe sa functioneze, mai intii ca un firav remediu sau, cu vorbele autorului, ca "o idee de lumina", apoi din ce in ce mai intens, ca o mare faclie.

In structura nu­velei, mica lampa aprinsa de omul aflat sub ame­nintarea presanta are o functie simbolica foarte pre­cisa. Cu flacara ei, mai intai "ascunsa", lampa este
un substitut al inteligentei active. Spre poarta de unde urmeaza sa-si faca aparitia moartea, se indreapta "lumina cu prea putin mai deasa decat o inchi­puire", dar ea cristalizeaza inceputul unei opozitii la forta intunericului aflata de partea cea­lalta.

Sinistrele preparative ale criminalului sint pri­vite de Leiba cu ochii holbati pe lumina de la fe­reastra si in aceasta contemplatie, dintr-o data figura lui descompusa se lumineaza ea insasi si capata o "bizara seninatate". Omul se patrunde de o lumina diabolica. Solutia de contracarare a des­tinului nefast pare a fi gasita. Inteligenta i-a lumi­nat mintea. Cu puteri incredibile si cu o indemanare uimitoare, Leiba prinde in lat mana care, daca ar fi fost lasata libera, ar fi fost neiertatoare. Simbolica lampa isi continua rolul, participand acum cu in­treaga putere a luminii sale la risipirea tenebrelor si la revenirea linistii; "Jidanul se repezi in du­gheana, lua lampa si cu o invartitura sigura ridica fitilul sus de tot: lumina captiva intre gratii iesi dea­supra vesela si victorioasa, redand viata hotarata for­melor nebuloase din preajma-i".

Aceeasi lampa, desavarseste demonica razbunare a celui cea castigat pariul cu destinul, arzand cu lumina ei - devenita "o faclie mare" - mana care voise sa ucida.

Dar victoria lui Leiba deviaza in manie. "Salvandu-se", personajul isi pierde mintile; in spiritul sau se produce o ruptura, ingeniozitatea de care s-a ser­vit intorcandu-se impotriva-i si transformindu-1 in­tr-o biata umbra a celui care a fost. Invingator, Leiba este eroul unei victorii inutile, care 1-a scos din randul oamenilor normali; obligandu-l pe el in­susi la crima, aceasta victorie i-a impus o forma de (manifestare cu mult peste limitele sale morale, rostogolindu-i mintea in dezordine. Personajul nu poate supravietui psihologic omorului pe care il faptuieste, desi, juridic, el nu este condamnabil.

Nebunia lui Leiba defineste drama omului moral, impins de im­prejurari sa savarseasca fapte urate ce nu sunt in conformitate cu natura morala a omului, cu consecinte, alienante: "Leiba priveste fara sa clipeasca procesul de descompunere a mainii ce desigur nu l-ar fi crutat nici pe el". Printr-o rasturnare de sens, faclia arde, nu ca un prinos adus destinu­lui salvator, ci ca o ironie demonica la adresa unei minti ratacite din pricina ca a comis o fapta pe care n-ar fi vrut s-o faca, dar pe care nicidecum n-o pu­tea evita. Imaginea finala a lui Leiba, devenit. ad-hoc crestin si pornind, ca un vechi peregrin obisnuit cu drumurile lungi "incetinel spre rasarit la deal", "semnifica o nebunie tragicomica"[3].

Nebunia in care esueaza Stavrache se desparte intr-un anumit loc de cea a lui Leiba Zibal, inscriindu-se pe un traseu cu alte sensuri. Am putea spune ca pricina nebuniei sale se afla in el insusi si, o data pusa in miscare, ea se profileaza in forme bulversante, care nu mai pot fi oprite. Stavrache are doua slabiciuni: cultul legaturii de sange si pofta averii. Cea dintai ii impune sa nu-si tradeze fratele pe Iancu Georgescu, popa si bandit de drumul mare dandu-1 pe mana oficialitatilor (e cautat de potera); cea dea doua ii insinueaza obsesia ca averea moste­nita de la bogatul preot, pe care il ajuta sa-i dis­para urmele, ar putea s-o piarda prin revenirea nepotrivita a acestuia.

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Iar pentru ca prima slabiciune in­semneaza o vinovatie exterioara in preocuparile sale, ramane mai importanta cea de a doua: nesiguranta averii; "o veni? n-o veni?" cel plecat. O scrisoare il anunta ca ar fi murit ca erou, dar alte semne, ce-i apar in somn, il infatiseaza pe disparut viu si re­vendicativ. Fraza esentiala a naratiunii, repetata dupa intervale sistematic distribuite, este urmatoa­rea: "Gandeai c-am murit neica?". In doua randuri, ea este enuntata de fantomatica apa­ritie din visurile hangiului, facand din el un "smin­tit () de frica mortii^" si o ruina fizica "tremurand de friguri^". Cand fraza este pronuntata, cu o usoara modificare, de insusi ame­nintatorul fugar, aparut aievea in fata hangiului: "Ma credeai mort, nu-i asa?", Stavrache innebuneste de-a binelea. Vremea in care asupra existentei lui Iancu, banditul, plutea incertitudinea ("o fi mort, n-o fi mort") fusese pentru hangiu una de anxietate oscilanta. Trecuta din gura fantasticei apa­ritii din vis in vocea reala a revenitului frate risi­pitor, amintita fraza interogativ-ironica se abate peste mintea, si asa buimacita, a hangiului, ca o lo­vitura de maciuca.

In locul eventualului raspuns Stavrache, pierdut, isi etaleaza, naturalist-simbolizant, variantele rasului de nebun: "hangiul zambi^", "hangiul incepu sa rada"; dupa o criza de somno­lenta,, tonalitatea se schimba: intai "un racnet^", apoi "un racnet ingrozitor^". Cand simptomele crizei iau o intorsatura de "infioratoare tavaleala^" Stavrache "scrasneste si rage^". Legat strans, rade "cu hohot^", iar la vederea festilei aprinse "canta popeste^". isi canta propria-i moarte. In tot acest timp "viscolul afara, ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidu­rile hanului batran". "O cadere a minti in haos se produce paralel, folosindu-se tehnica intropatiei, cu prabusirea lumii din jur"[4].

Hangiul sfarseste "vesel^"; zambetul, rasul, racne­tul si cantecul popesc vin gradat de dincolo de sa­natoasele hotare ale mintii, acum spulberate, si ra­suna ironic, ridiculizand iluzia ca maleficul semn al destinului ar fi putut sa fie neadevarat: "Gandeai c-am murit, neica?"

Inainte de a-si pune capat zilelor, Anghelaehe, personajul din Inspectiune, se manifesta ca un scos din tatani. Aflat la berarie cu amicii si discutand eve­nimentele zilei, maturul functionar, recunoscut ca un om civilizat, pe neasteptate "striga foarte tare" bate cu pumnul in masa, tranteste paharele, e vio­lent, facandu-i pe cei din jur idioti, prosti, magari, si, in "culmea furiei" pleaca "turbat" lasand fetele celor ramasi uimite de consternare: "Ce l-a putut scoate astfel din tatani pe d. Anghelaehe?" se intreaba pentru noi toti naratorul.

Perso­najul se comporta anormal imediat ce afla ca un coleg de serviciu, considerat "ca un functionar mo­del" a fugit din tara cu o mare suma de bani sus­trasa din casa publica. Altadata "un tip de urbani­tate" si cu faima de om corect, Anghelaehe pledeaza surprinzator in favoarea delapidatorului, cu argumente aparent stranii pentru mentalitatea cu­renta: "El este o victima a neglijentei altora!", decide concesiv functionarul. Cine este acest "el" stim acum. Cine sunt ceilalti, care au facut o asemenea "victima", aflam de la d. Anghelache. Ca­sierul ,"cel mai competent in materie" se dezlantuie impotriva autoritatii tutelare, a carei prezenta, sub forma controlului sistematic printre functionari, este ca si inexistenta. Functionarul fugit este victima acestei autoritati absente. Autoritatea s-a instalat undeva deasupra, nepasatoare, de unde coboara intamplator, cand e provocata sa constate o defectiune sau sa condamne.

Relatia individ-soeietate, cu rolul acesteia din urma de a-l ocroti pe cel bun si a-l corecta pe cel rau sau pe cale de a deveni rau, nevrozeaza constiinta onesta prin absenta manifestarii. O astfel de relatie nu functioneaza in nici o impre­jurare.

Anghelache se revolta impotriva acelor "mi­zerabili", "misei", "canalii" de care depinde echilibrul sau existential. Revolta lui constituie o indraz­neala nebuneasca si nemaiauzita careia nu-i va putea supravietui. Gandind altfel decat testul lumii, ori­ginalul functionar este la randul sau "victima" aces­tei suceli. El apara pe cel fugit, imaginandu-se intr-o posibila circumstanta similara; Anghelache traieste o drama prin substituire, in contextul unei societati a carei angajare protectoare fata de supusii sai func­tioneaza prost sau nu functioneaza deloc. Comparandu-se ca-un iesit din tatani, el exprima un adevar despre o lume de stapani iresponsabila. Cu zagazurile mintii ruptei personajul nu se mai opreste decat in moarte.

Gestul sau de sinucigas este al unui nebun, actul irational al unui om care a ajuns aici dupa ce comunicase, in nebunia lui, un adevar spinos. Vocea smintitului Anghelache formuleaza o lacuna sociala; dar aceeasi sminteala deschide intre personaj si societate o prapastie pe care n-o mai poate trece. Curajul celor spuse rezulta dintr-o lunga experienta de functionar neglijat, de superiorii sai. Toanele si veleitatile de moftangiu sunt departe de firea personajului, imagine a adevarului incomod sl imagine dramatica rezultata din comunicarea acestui adevar. Revolta lui Anghelache, cum o spune un co­mentator al eroului, deriva dintr-o ignorare a pre­zentei sale in lume, in unsprezece ani de slujba ni­meni nu i-a contestat si nici nu i-a confirmat corec­titudinea si profesionalismul: "Omului nu-i este per­mis orgoliul (adica lipsa de masura) de a se procla­ma singur, "corect", adica nevinovat (Anghelache) doreste inspectia ca o proba ce, repetata periodic si ritualic, sa-i valideze calificativul de functionar mo­del.

Si totusi, cine este Anghelache? Mai intai, un ie­sit din tatani, convins de un adevar pe care altii il privesc nedumeriti. Nebunia lui are o pozitivitate originala si o justificare argumentata de cinstea sa fara repros. La deschiderea casei de bani, rasul ba­nuitorului inspector, neconstatand vreo lipsa, amu­teste, iar vorbele "tari" ale lui Anghelache isi spo­resc semnificatia. El a castigat pariul: adevarul se afla de partea sa. Caragiale imagineaza nebunia din Inspectiune ca o experienta in care omul confrunta adevarul sau moral si regulile propriei sale naturi cu adversitatile unei lumi neintelegatoare. Nebunia lui Anghelache primeste trasaturi ambigue; este in acelasi timp un adevar si o iesire din tatani, o aparenta stridenta si un semn de rationalitate pro­funda, o pierdere a mintii si o constiinta critica. "Pa­radoxul nebuniei personajului e de a fi un enunt al ratiunii si adevarului. In dramaticul sau rol de nebun, Anghelache se exprima cu acuitatea clarva­zatoare a unui moralist: "Nebunia devine una din formele insasi ale ratiunii. Ea se integreaza in ra­tiune, constituind fie una din fortele sale secrete, fie unul din momentele sale de manifestare"[5].

Un ciudat, care mira pe toata lumea prin "origi­nalitatea" lui este Canuta, supranumit om sucit. "Suceala" lui sta in obstinatia de a fi cinstit cu si­ne si cu altii, situandu-se intr-un plan comparabil cu "suceala" lui Anghelache. In cazul nefericitului functionar, ea se manifesta ca indispozitie morala, izbucnita dupa o indelungata observare a anomalii­lor ivite in raportul individ-societate.

La Canuta, su­ceala ia aspect de predestinare. Zarifopol stabileste o fina apropiere intre "soarta acestui ticnit" si soarta casierului sinucigas: "E un umor trist pana la si­nistru in soarta acestui ticnit, in care si mintea si simtirea sunt patrunse de o cinste grozava, totdeau­na indreptata de-a-ndoaselea. Canuta nu-si afla pe­reche, la Caragiale, decat pe nenea Anghplache ca­sierul: rationamentul acestuia, paradoxal si furios, impotriva inspectorilor care il lasa in pace fiindca e "cinstit", l-ar fi putut zbiera, intocmai, si Canuta din adancul fiintei sale de maniac virtuos".

"Ticneala" lui Canuta. este o aparenta sau mai exact o eroare intretinuta in jurul personajului de-a lungul unei intregi vieti. Lumea cu care vine in contact de la nastere si pana la moarte (preotul, in­vatatorul, negustorul, nevasta) interpretandu-i pe dos comportamentul isi releva ea insasi irationalitatea.

Caragiale scrie o biografie parodica a ticnitului in fond plin de cumintenie sau a falsului nebun. Sensul real se lasa descoperit prin inversarea sen­sului aparent. Canuta, om sucit, este un admirabil exemplu pentru a demonstra una din calitatile om­niprezente in arta lui Caragiale: dualitatea la toate nivelele a textului. Structura ambivalenta a biografie lui Canuta se observa in semnificatia convergent / divergenta a episoadelor narative.

Toate cate le savarseste personajul sunt puse pe seama unei "suceli", actiuni ale unui smintit, ca si cum Canuta ar fi fost vinovat ca moasa care urma sa-l asiste la nastere n-a sosit la timp, ca preotul 1-a botezat varandu-1 in­tr-o cristelnita cu apa rece, ca invatatorul l-a intre­bat despre lucruri care nu i le predase ca negustorul i-a cerut sa care cosuri grele de marfa pe alunecus, ca nevasta l-a inselat etc. Canuta are firea "in­toarsa" pentru ca reactioneaza la aceste anomalii, neavand rabdarea sa le suporte.

In raporturile lui cu lumea, el da dovada de "un neastampar nesuferit", isi iese repede din pepeni ("Canuta si-a iesit din pepene"), se irita grozav, incat dintr-o astfel de iritare i s-a tras si moartea ("s-a iri­tat asa de grozav din cearta incat i-a venit un fel de necaciune Rau rau pana seara a murit").

Si cu toate acestea, sucita este lumea cu care are de-a face, iar normal e Canuta. Scriitorul simuleaza ca se afla de partea lumii pentru a da in subtext dreptate personajului; el rade tare de Canuta pentru a-si masca ironia starnita de prostia lumii. Dualitatea textului se intemeiaza pe folosirea unui stil histrionic, menit sa ascunda sensul real prin contrasens, adeziunea prin respingere, simpatia pentru modul de viata al lui Canuta, prin ridiculizarea lui.

Strategia parodierii unei vieti consumate in cinste consta in a pune in contrast intelepciunea naturala cu "gura lumii". In acelasi timp Slavici si mai tanarul Arghezi practica o tehnica asemanatoare. Dincolo de text, Caragiale lasa sa se intrevada "text imaginar care sugereaza pozitivitatea comportamentului bietului "sucit". Dualitatea textului se poate de altfel sesiza si din paralela dispunere a fap­telor lui Canuta cu ale acelora cu care personajul vine in contact.

Autorul se foloseste de ironie, semnaland dreptatea celor din urma si "prostia", grav sanctionata a celui dintii. El sugereaza prin comparatie, pozitionandu-l ironic pe Canuta intre suciti, iar pe cei care il recuza intre normali. Procedand la punerea in paralela a biografiei lui Canuta cu "biografia" lu­mii, "Caragiale reuseste un extraordinar joc al semni­ficatiilor duble, a carui arta este de a deturna lec­torul de la sensul ipocrit laudativ la adresa lumii si a-l orienta spre sensul veridic, care il situeaza pe Canuta in postura de victima a prostiei omenesti" . Intentia reala a autorului se vede tocmai in aparenta
satirizare a unei biografii fara prihana si punerea ei in contrast cu biografiile unor fiinte banale. El ope­reaza ironic o distantare, in favoarea lui Canuta, de lumea care il refuza ca sucit, "inferioritatea" vietii acestuia pornind din inferioritatea reala a celor care
il pedepsesc. Canuta are constiinta acestei diferent­ieri, dar el traieste natural si foloseste limbajul direct.

Figura lui Canuta se inrudeste cu Nepotul lui Rameau, cel care marturiseste despre sine ironic ca este "un ignorant, un nebun, un impertinent si un lenes". Toate aceste defecte ii fusesera date de lu­mea cu care se lovise in risipita lui viata si, nevoit sa le accepte, o face zgomotos, cu un fel de veselie afisata, pentru a sugera ca mai degraba se indoieste de ele, dupa cum la fel se indoieste, aproape de aceleasi metehne, si Canuta, Pentru motivul ca per­sista in sucelile sale este limpede ca spusele lumii nu-1 conving.

Vazandu-si de ale sale, Canuta indura ofense, se smulge din situatiile neconvenabile, plange sau ironizeaza, dupa imprejurari. Mereu discordant el este consecvent un original. Originalitatea lui con­sta in refuzul de a fi ipocrit, dinamitand la tot pasul conventiile si lasand sa scanteieze adevarul. Compor­tamentul sau pune sub semnul intrebarii practicile amortite ale existentei umane, tulburand spiritele prea tepene sau prea viciate.

Punctul de vedere al lui Canuta nu este in afara unui ideal moral, servind necontenit tendintei de a reda constiintelor prezumtioase starea libera. Canuta reprezinta simbolul in­teligentei eliberate de prejudecati. Originalii de felul sau "rup monotonia plictisitoare pe care au adus-o educatia, conventiile sociale si regulile noastre de buna cuviinta. Daca vreunul din ei se iveste intr-un grup, este ca o picatura de drojdie care dospeste si reda fiecaruia cate o picatura din individualitatea sa fireasca. il vezi zgaltaind, tulburand, facandu-te sa aprobi sau sa dezaprobi, scotand la iveala adevarul aratandu-i pe oamenii de treaba, demascand li­chelele; si abia atunci omul cu judecata sanatoasa care-1 asculta isi desluseste lumea" . Cu "suceala" lui Canuta in coaste, prejudecatile lumii se simt incomodate.

Este aici infatisarea ambigua a doua serii contradictorii, care s-au mai manifestat si in alte parti scrisul lui Caragiale. Incheierea din Canuta, om sucit suporta si ea o dubla in­terpretare, exprimata pe rand de popa si de nevasta. La pa­rastasul de sapte ani, oasele lui Canuta sunt gasite intoarse in cosciug : "harca sta-n sus cu ceafa, si turloaiele erau pornite catre gratarul oaselor".

"- Asta n-a fost mort bine cand l-au ingropat, a zis popa.

- As! a raspuns femeia. M-as fi mirat, Dumnezeu sa-l ierte, sa-l gasesc la loc Sfintia-ta nu l-ai cunoscut pe raposatul Canuta om sucit."

Explicatia pozitiva in speta aceea, sinistra, a ingro­patului de viu - e oferita alaturi de cea alegorica: oasele se intorc in cosciug, ca un semn de neimpacare si de neconformism prelungit dincolo de mormant.

Caragiale s-a amuzat sa lase deschisa motivarea cate unei comportari, Caragiale aprecia tot ce poarta accent apasat, il amuza fara incetare enigma pe care a lasat-o in sinu­ciderea casierului Anghelache. "De ce s-o fi omorat Anghelache? Nici eu nu stiu", spunea el de nenumarate ori cu o satisfactie aproape copilareasca.