Cultura si literatura romana veche in limba slavona

Cultura si literatura romana veche in limba slavona

1. Preliminarii

Stabilirea inceputurilor unei culturi implica intotdeauna o serie de dificultati cauzate atat de putinatatea izvoarelor, cat si de anumite controverse teoretice. Poporul roman, plamadit din romanizarea unor neamuri tracice, s-a format in primele veacuri ale erei crestine, pe ambele maluri ale Dunarii, intre Peninsula Balcanica si Carpatii nordici, intre Tisa si Nistru, in stransa legatura cu lumea apuseana. Procesul acesta, de lunga durata, ne-a gasit la raspantia a doua lumi, intre Occidentul latin si Orientul bizantin. Semne ale existentei noastre pe aceste meleaguri s-au pastrat din vremuri stravechi. Stim, astfel, despre daci ca foloseau alfabetul grecesc si pe cel latin, iar dupa valurile de migratori, ca s-a trecut la folosirea alfabetului chirilic, adus, se pare, de fratii Chiril si Metodiu, din sudul Dunarii. Acest alfabet, in stransa legatura cu ortodoxismul si cu bizantinismul, isi va perpetua existenta pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si va fi inlocuit cu cel latin abia dupa 1860, prin contributia lui Titu Maiorescu.

Dupa cucerirea romana (105-106 d. Hr.), inscriptiile latinesti se inmultesc, dovada ca bastinasii au preluat ca forma de comunicare limba invingatorilor.  Migratiile succesive au dus la izolarea romanilor de lumea latina, dar nu au putut altera structura etnica a poporului nascut din contopirea dacilor cu romanii. In secolele tulburi care au urmat retragerii aureliene, cultura scrisa scade in intensitate. Asezarea slavilor la sudul Dunarii i-a despartit pe romani in doua mari grupuri: dacoromanii si macedoromanii, pe care ulterior conditii nefavorabile i-au facut sa-si piarda identitatea si sa fie contopiti in structura altor popoare.

2. Inceputurile

Inceputurile literaturii romane stau sub semnul creatiei folclorice, anonima si orala. De aici greutatea de a o plasa in timp. Abia cand ea se va fixa prin scris se poate vorbi despre o literatura cuantificabila. Din pacate, acest lucru se va intampla abia in epoca pasoptista, cand, se stie, pentru romantici, folclorul devine un factor important in definirea identitatii nationale si o fecunda sursa de inspiratie. Cum insa la noi descoperirea folclorului se produce tarziu, abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, nu putem vorbi de vreo inraurire directa asupra literaturii culte de pana atunci. Neconstituindu-se ca model artistic[1], poezia populara nu se va bucura de incredere, locul ei fiind luat de modele religioase, care, cel putin pentru perioada veche se constituie in garantii ale scrisului.

Problema stabilirii momentului cand incepe literatura romana este dificila si implica o ridicata doza de relativism. Ea a dat nastere unor controverse fara sfarsit. Pentru G. Calinescu punctul de referinta il constituie Scrisoarea lui Neacsu din Campulung, text datat 1521. Alexandru Piru se arata mai putin exact si vorbeste despre secolul al XVI-lea. Ideea o accepta Nicolae Manolescu, dar nu si Al. Rosetti, pentru care abia secolul al XVII-lea poate fi socotit un reper in constituirea literaturii noastre. Cercetarile recente, de factura protocronista, au propus insa ca studierea literaturii romane sa inceapa din secolul al IV-lea d. Hr., cand pe teritoriul Daciei romanizate traiau oameni de cultura de talie europeana precum Ioan Casian, Ioan Maxentiu sau Dionisie Exigu. Apreciati la Stambul, Roma sau Marsilia, scriitorii straromani s-au afirmat mai ales in domeniul patristicii (literatura care apartine parintilor bisericii). Ideea este insa respinsa transant de Eugen Negrici, pentru care o asemenea pretentie ar fi ridicola, intrucat constituie un fals grosolan, care ne-ar permite sa-l revendicam pana si pe Ovidiu, exilatul la Tomis, pentru simplul motiv ca a trait o vreme pe aceste meleaguri.

"Torna, torna, fratre!", cuvinte rostite de un soldat, cu prilejul unei expeditii militare din anul 579 si consemnate in Chronografia lui Theofan, sunt socotite intaia marturie certa despre existenta limbii romane. Dupa cum se observa cu usurinta, limba tarii era aceeasi cu latina de pretutindeni. Numai ca dupa migratiile slavilor latinitatea slabeste. Pe de alta parte, nici Imperiul Roman de Rasarit (Bizantul) nu rezista decat pana la 1453, anul cuceririi Constantinopolului de catre turci. In legatura cu impunerea slavonei in locul latinei, exista doua ipoteze: fie ca o masura de a contrabalansa expansiunea catolicismului occidental, fie datorita influentei bulgarilor de la sudul Dunarii. Cert este ca slavona s-a bucurat in rasaritul Europei de un prestigiu similar cu acela al latinei in Europa apuseana. Considerata o limba sacra, de cult, ea permitea putine inovatii si a fost mentinuta in biserica pana in secolul al XVIII-lea. Din acest motiv, se poate afirma ca, in linii generale, cultura romana (mai ales in etapa constituirii) are radacini latine si influente bizantine, dovedind o mare capacitate de sinteza a Orientului cu Occidentul.

3. Vechi scrieri religioase slavonesti

Slavona incepe sa patrunda la noi inca din prima jumatate a secolului al X-lea, dupa cum o dovedesc inscriptii gasite in Dobrogea si Muntenia. Cele mai vechi manuscrise care s-au pastrat (cópii ale unor carti de cult) dateaza din secolul al XII-lea. Dupa caderea Constantinopolului sub turci, unii calugari de la Muntele Athos trec in Tarile Romane, unde intemeiaza manastiri care vor deveni adevarate focare de cultura. Oaza de romanitate in mijlocul unor populatii slave si maghiare, biserica romana a primit liturghia slavona a fratilor Chiril si Metodiu, calugari care au activat la sudul Dunarii. Se poate spune ca ortodoxia ne-a unit ca neam, dar ne-a tinut in izolare fata de progresele culturii europene, prin conservatorismul ei.

Aparitia literaturii romane in limba slavona a fost pregatita de o intensa circulatie a cartilor religioase bizantine, in traducere predominant medio-bulgara. Majoritatea acestor texte se incadreaza in curentul isihast, o doctrina care predica intoarcerea la ortodoxism prin practicarea ascezei. Astfel, Grigore Tamblac, predicator in timpul domniei lui Alexandru cel Bun, scrie, in 1402, la Suceava, Viata sfantului Ioan cel Nou, care fusese martirizat de catre tatari pe la 1300, fiindca nu primise sa-si lepede credinta. In Muntenia, calugarii caligrafiaza Viata lui Nicodim de la Tismana. Din aceeasi epoca dateaza si troparele (imnuri religioase) calugarului Filotei, intitulate Pripeale. Compuse in limba slavona, ele erau cantate la sarbatorile Maicii Domnului si la sarbatorile mai importante. Cel mai cunoscut copist si miniaturist al vremii este Gavriil Uric, de la manastirea Neamt, care activeaza in prima jumatate a secolului al XV-lea.

Aceste prime manifestari culturale, datorate calugarilor veniti de la sud de Dunare, pot fi socotite un inceput de literatura romaneasca in limba slavona sau, dupa cum le numea Nicolae Cartojan, "un suflet romanesc in forma slavona"[2]. Ideea este sustinuta si de Mircea Scarlat, care, in Argumentul din antologia Poezie veche romaneasca, pledeaza pentru recuperarea unor texte scrise de romani in alte limbi si includerea lor in patrimoniul literaturii romane: "Este regretabil ca, mult prea des, s-a cazut in eroarea de a se considera ca poezia romana incepe o data cu Ianache Vacarescu; atunci cand acesta se nastea, insa, noi aveam poezie scrisa de trei secole si jumatate! Ma gandesc la troparele lui Filotei, desi nu este deloc exclus ca ele sa nu fi fost primele creatii poetice ale unui roman; cum insa numai manifestarile scrise pot fi analizate, ma voi referi exclusiv la ele, cu precizarea ca vechile forme cunoscute de poezie nu sunt s formele primitive ale creatiei poetice romanesti."[3]

In schimb, impingerea inceputurilor poeziei romanesti pana in secolul al XV-lea si chiar mai devreme este socotita de acelasi Nicolae Manolescu o exagerare de tip protocronist. Respingand criteriul originalitatii si mizand pe acela al limbii, criticul opineaza ca ".linia despartitoare trebuie sa treaca printre versurile compuse in limbi straine (a caror traducere, mai veche sau mai noua, face imposibila perceperea lor ca arta literara a vremii cand au fost scrise si le sustrage competentei noastre strict critice) si versurile compuse in limba romana (indiferent daca sunt traduceri, prelucrari sau originale), care ne dau savoarea intacta a unui moment din evolutia limbii poetice, cu vocabularul si sintaxa ei arhaica, cu metrii, rimele, structurile strofice, cu, in fine, expresivitatea ei involuntara, dar cu atat mai remarcabila."[4] Simplificand, pentru Manolescu istoria poeziei romanesti inseamna istoria eforturilor pentru crearea unei limbi poetice.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

De buna seama, adevarul se afla undeva la mijloc. Analizand versurile scrise in aceasta epoca in slavona, latina, greaca, polona sau italiana, vom observa totusi ca intaii nostri autori se straduiesc sa imite modele literare europene. Fara pretentii de originalitate si, uneori chiar fara intentie artistica, asemenea texte merita totusi retinute ca manifestari ale spirtului romanesc. Un Nicolaus Olahus scrie elegii si epitafuri in care deplange disparitia unor prieteni si cunoscuti sau se revolta impotriva stricarii moravurilor (Catre secolul de acum). Si alti autori precum Petru Cercel, Udriste Nasturel sau Petru Movila compun versuri la stema sau imnuri in care canta faptele domnilor. Toate aceste manifestari nu pot fi neglijate, contribuind totusi la nasterea poeziei romanesti.

CORPUS DE TEXTE

"Pripeale[5]

la toate praznicele Domnului

si ale Nascatoarei de Dumnezeu

si ale tuturor cuviosilor parinti,

mari si sfinti,

marilor si vestitilor mucenici si tuturor sfintilor deosebiti.

Se canta impreuna cu Psalmii alesi atunci cand se canta Polieleul,

Incepand dintr-a opta zi a lunii septembrie.

Facerea lui Filothei monahul,

Fost logofat al ui Mircea Voievod

I. La nasterea preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se canta aceasta:

Bucura-te, Marie,

cea incarcata de bucurii,

Domnul este cu tine.

Aleluia!

II. La Inaltarea cinstitei Cruci:

Ai dat celor ce se tem de tine acest semn

sa fuga din fata arcului

Crucea ta,

Hristoase Dumnezeule!

XXXIII. La taierea capului lui Ioan Inaintemergatorul:

Veniti sa-l slavim pe Prietenul Logodnicului,

pe cel care l-a dat in vileag pe Irod

pe Ioan Inaintemergatorul."[6]

4. Istoriografia in limba slavona

4.1. Istoriografia in Moldova

4.1.1. Preambul

Ideea literaturii istoriografice trebuie sa fi aparut in legatura cu pomelnicele bisericesti, unde erau insemnati ctitorii si domnitorii. Exista, de asemenea, obiceiul ca in cancelariile domnesti sa se alcatuiasca liste cu domnitori si arbori genealogici. O alta ipoteza a aparitiei intailor texte cu caracter istoriografic trimite la Biblie, al carei capitol "Numeri" se aseamana, prin structura, cu Letopisetul anonim al Moldovei.

Indiferent ca se numesc letopisete, cronici sau anale, toate aceste texte, redactate initial in limba slavona, inregistreaza faptele petrecute de-a lungul timpului. Letopisetele se ocupa mai ales de perioade istorice glorioase, cum ar fi acelea ale lui Alexandru cel Bun sau Stefan cel Mare. Imbinand relatarea faptelor traite cu exprimarea nuantata si dramatizarea situatiilor, cronicarii curtilor domnesti pun bazele naratiunii, care a facut din cronica, asa cum considera Elvira Sorohan, genul major al literaturii noastre vechi.

Cronicele scrise in aceasta perioada se aseamana si pleaca de la un prototip comun, o cronica redactata la curtea lui Stefan cel Mare: Letopisetul anonim al Moldovei (1359-1507), pe care Ion Bogdan l-a publicat sub titlul Letopisetul de la Bistrita, si caruia P. P. Panaitescu, revizuind traducerea, i-a schimbat numele in Cronicele slavo-romane in secolele XV-XVI. Textul original nu s-a pastrat, dar se pare ca el continea trei foi despre Alexandru cel Bun si saptesprezece despre Stefan cel Mare. Manuscrisul cel mai apropiat se numeste Letopisetul de cand s-a inceput, cu voia lui Dumnezeu, Tara Moldovei. Se crede ca autorul sau era contemporan cu Stefan intrucat in legatura cu domnia lui Alexandru cel Bun exista cateva confuzii. Ipoteza este intarita si de un amanunt precum acela ca "Intr-acelasi an, august in 29, fost-au un mare cutremur peste tot pamantul, pe vremea cand domnul sedea la pranz.", care nu putea fi cunoscut decat de un apropiat al voievodului, care sa fi fost martor cand s-a produs seismul.

Letopisetul Moldovei s-a pastrat si intr-o prelucrare numita Cronica moldo-germana. Se presupune ca originalul ar fi fost dat de Stefan cel Mare unui sol, care il duce la Nüremberg unui medic. Acela il include in cosmografia pe care o redacta, iar originalul va porni inapoi spre Moldova, dar nu va mai ajunge niciodata la curtea domnitorului. Din aceeasi sursa se inspira Cronica moldo-rusa, care cuprinde in plus o legenda demna de luare aminte, despre Roman si Vlahta, corespondentii romanesti ai lui Romulus si Remus. De asemenea, exista o Cronica moldo-polona, scrisa in timpul domniei lui Alexandru Lapusneanu, care a servit unui diplomat polon.

4.1.2. Cronicarii calugari

Continuatorii cronicii lui Stefan sunt cronicarii-calugari: Macarie (care scrie din porunca lui Petru Rares), Eftimie (din porunca lui Alexandru Lapusneanu) si Azarie (din porunca lui Petru Schiopul). Cronicile lor infatiseaza 70 de ani din istoria Moldovei, intre faptele relatate existand o oarecare continuitate. Pentru redactare, cei trei au folosit, in principal, un cronograf al istoricului bizantin Constantin Manases.

Interesant este ca ei nu scriu din vanitatea de a fi scriitori, ci ". pentru a nu fi acoperite in mormantul uitarii lucrurile ce s-au intamplat in trecut si au ajuns pana la noi." Ceea ce semnifica deja existenta unei constiinte a importantei scrisului. Insa din lipsa de izvoare si din teama de a nu deveni trufasi, ei scriu pe scurt, rezumandu-se la a consemna evenimentele cele mai importante. Si, lucru de inteles, nu de putine ori se dovedesc lipsiti de obiectivitate. Totusi, stilul lor, copiat dupa cel bizantin, ii face mai atractivi decat cronicarii anonimi. Desi considera abuziva folosirea comparatiilor, G. Calinescu crede ca se poate alcatui un dictionar de imagini din ele. Desi usor exagerata, afirmatia se poate sustine cu cateva exemple care dovedesc virtutile artistice din scrisul lor: "Ilias Rares se purta ca un caine turbat", "Ian Zapolia este corbul cel mai rau", "sultanul s-a sculat urland ca leul", "Petru Rares a scapat de potopul ce le inghite pe toate ca un nou Noe" etc..

4.2. Istoriografia in Muntenia

4.2.1. Mitul lui Dracula. Legende romanesti, slavonesti si germane despre Vlad Tepes

Nu se cunosc cu exactitate imprejurarile in care s-au nascut cronicile muntene, fiindca acestea s-au pastrat doar in compilatii tarzii sau in traducere latina. Un prim moment in constituirea istoriografiei in Muntenia il constituie Povestirile despre Vlad Tepes, care cuprind sapte legende romanesti, culese de Petre Ispirescu, treizeci si cinci de legende germane, datate 1480-1490, si nouasprezece legende slavone din 1462. Din cele trei serii, se remarca acelea nemtesti, animate de un sentiment evident ostil si caracterizate prin exagerari de domeniul neverosimilului. Legendele germane au un caracter tendentios si incearca discreditarea domnitorului. Ele au fost puse in circulatie de adversarii politici, care, inspaimantati de ascensiunea fulgeratoare a domnului muntean, incearca sa-l prezinte Occidentului ca pe un tiran insetat de sange. La exagerarea cruzimii lui Tepes a contribuit si Matei Corvin, care, in corespondenta cu cancelariile occidentale, i-a facut un portret in care dominant era sadismul.

Imaginea inspaimantatoare a lui Vlad ii va servi, peste cateva secole, in 1898, scriitorului irlandez Bram Stoker ca sursa de inspiratie pentru a-l crea pe faimosul Dracula, care, de fapt, are insa putine trasaturi comune cu ale domnitorului muntean. Este momentul consacrarii unuia dintre putinele mituri romanesti care au penetrat dincolo de granitele tarii. Ridicat prin intermediul literaturii la statut de mit, Dracula este probabil cel mai cunoscut personaj romanesc in constiinta universalitatii, iar Transilvania a devenit un taram al misterului. Paradoxal, intentiile maloneste ale celor care au lansat acest mit au sfarsit prin a impune un brand romanesc.

Cat despre legendele romanesti si slavonesti, ele acrediteaza ideea unui Vlad Tepes insetat de dreptate, crud, dar nu diferit de contemporani. Principala trasatura a acestor versiuni o reprezinta obiectivitatea. Lipsite de virtuti artistice, dar avand un oarecare fir narativ, legendele despre Vlad Tepes pot fi socotite un inceput de letopiset in Tara Romaneasca. Lor le-a urmat Viata patriarhului Nifon, redactata de Gavriil Protul, si, apoi, in timpul domniei lui Neagoe Basarab, o lucrare monumentala pentru acea vreme, Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. In secolele urmatoare, asemenea lucrari, cu caracter predominant istoric, se vor inmulti.

4.2.2. Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie

Neagoe Basarab s-a nascut in 1481 sau 1482 ca fiu al lui Parvu Craiovescu. A urcat pe tron in 1512 si trebuie sa fi domnit pana in 1521. S-a spus despre el ca a fost "cel mai invatat domn de pana la Dimitrie Cantemir", adevar acceptabil tinand cont lipsa de interes a majoritatii domnitorilor fata de cultura. De numele lui se leaga si construirea manastirii de la Curtea de Arges si a mitropoliei din Targoviste, lucrari arhitecturale de referinta pentru spiritualitatea romaneasca.

Invataturile. apartin literaturii parenetice, termen grecesc al carui inteles este "a sfatui". Asadar, rolul lor este cu precadere moralizator. Din acest punct de vedere ele se apropie de Ceasornicul domnilor, lucrare din literatura spaniola a vremii, pe care o va traduce Nicolae Costin, printr-un intermediar latin. Cartea are unsprezece capitole, care contin invataturi de ordin religios si sfaturi politice. Ea este un tratat menit sa indrume catre viata crestineasca si sa-l pregateasca pentru domnie pe tanarul Teodosie.

In prima parte, Neagoe isi sfatuieste fiul sa pazeasca intotdeauna poruncile lui Dumnezeu si dezvolta aceasta tema pe baza unui bogat material biblic si a altor pagini cu caracter religios, cum ar fi viata sfantului Constantin si a Elenei sau aflarea Sfintei Cruci. Cea de-a doua parte, consacrata politicii, incepe prin doua capitole referitoare la cinstirea icoanelor si la dragostea fata de Dumnezeu. Vin apoi sfaturi practice privitoare la felul cum trebuie condusa tara. Viitorul domn este invatat cum sa-si cinsteasca boierii si slugile, cum sa primeasca solii, cum sa imparta dreptatea la judecati sau cum sa procedeze pe campul de lupta:

"Nu fiti ca pasarea aceea care se numeste cuc, care-si da ouale ei altor pasari care scot puii ei, ci fiti ca soimul si paziti cuibul vostru.

Pentru ca, daca ei sunt multi, Dumnezeu i-a inmultit, iar pentru nesmerenia lor, Dumnezeu ii va smeri si va da pe dusmanii nostri sub picioarele noastre.

Pentru ca, cel ce este domn adevarat, nu i se cuvine sa aiba rude, ci numai slugi drepte.

Sa nu iubiti vremile de razmirita si sa nu sariti la fapte de trufie.

Sa-ti strangi mintea cea barbateasca in cap, sa nu ti se clateasca mintea ca trestia cand o bate vantul.

Ca mintea este steagul trupului, si pan'sta steagul la razboi tot este razboiul acela nebiruit si nepierdut, iar daca cade steagul, razboiul este biruit si nu stie unul pre altul cum piere."

Formularile sunt preponderent aforistice, imbinand sfaturile practice cu intelepciunea populara si morala crestina. In fapt, esenta acestor invataturi se rezuma la ideea monarhiei absolute, pe care Neagoe cauta sa i-o insufle fiului sau. Unul dintre cele mai interesante capitole este acela referitor la primirea solilor. El ne permite sa patrundem in lumea secolului al XVI-lea, sa intelegem ce insemna viata la curtea unui domn muntean, care erau obiceiurile vremii si cum gandeau oamenii. Tanarului i se recomanda ca solii veniti de la domni crestini sa fie primiti cu cinste. Sa se trimita inaintea lor boieri cu mancare si bautura destula pana vor ajunge la scaunul domnesc. Aici sa fie pusi in gazda si dupa ce se vor fi odihnit doua-trei zile sa fie adusi inaintea domnitorului. Curtea sa fie pregatita ca de sarbatoare pentru a-i intampina. Chiar daca vestile aduse nu sunt bune, se cuvine ca domnul sa asculte cu luare-aminte si sa nu raspunda nimic. Dupa plecarea solilor, sa-si adune boierii, sa asculte sfaturile acestora, apoi sa se retraga in iatac si sa se roage lui Dumnezeu pentru a-l lumina si pentru a sti ce sa faca.

Una dintre problemele cele mai importante pe care le-a ridicat textul a constituit-o (si o constituie inca) problema paternitatii Invataturilor., care a divizat lumea literara romaneasca, dand nastere unor dispute interminabile. Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan sau Dan Zamfirescu atribuie invataturile chiar domnitorului muntean. O alta opinie formuleaza insa P. P. Panaitescu si N. A. Ursu, cercetatori literari care considera ca ele au fost scrise de un calugar care ar fi trait in a doua jumatate a secolului al XVI-lea sau in prima jumatate a secolului al XVII-lea. Contestatarii resping posibilitatea ca insusi Neagoe sa fi scris lucrarea argumentand cu unele inadvertente din text. Domnitorul nu o mentioneaza pe sotia sa, Despina, dar ii aminteste pe Ioan si Petru, fiii sai morti, ceea ce ar demonstra ca altcineva ar fi scris Invataturile.. P. P. Panaitescu il considera pe autor un mistic convins si nu un domnitor, considerand ca invataturile politice sunt incomplete. Intr-un articol din revista ieseana "Cronica" (septembrie 1955) N. A. Ursu sustine ca Invataturile. nu ii apartin lui Neagoe, ci descendentilor sai, care au incercat sa-i duca mai departe cultul, fiindca Teodosie domneste doar un an, iar apoi linia barbateasca a familiei se stinge.

In ceea ce priveste textul propriu-zis, s-au pastrat trei versiuni: una slavona, una romana si una greceasca. Limba romana in care sunt traduse Invataturile. este din secolul al XVII-lea, nu din secolul al XVI-lea. Ca structura ele sunt un mozaic, o treime reprezentand-o citate din Biblie si din scrierile patristice. Neagoe ii vorbeste fiului sau despre efemeritatea vietii, sfatuindu-l sa distinga intre viata vesnica si cea pamanteasca. Pe de alta parte sunt expuse si idei referitoare la monarhie, la organizarea statala sau probleme de morala. Cunoscuta publicului larg abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, lucrarea a starnit entuziasm, autorul ei fiind comparat, in mod exagerat, cu Erasmus de Rotterdam, Martin Luther, Michel de Montaigne sau Nicollo Machiavelli. In ciuda entuziasmului unor istorici literari, ea nu reprezinta un text literar propriu-zis si, cu atat mai putin, original. Mai mult, lucrarea  a influentat in mica masura dezvoltarea literaturii romane fiind publicata si cunoscuta publicului abia in secolul al XX-lea.