Ultimul paianjen de Allen Steele

Intrasem in misiune de mai putin de zece minute, cand am fost mancat de un catel.

Sau, cel putin, cred ca a fost un catel. Cand nemernicul cu pricina este de marimea unui Dogzilla[1] si te alearga de-a lungul unei alei, nu te opresti sa vezi daca i s-au lasat testiculele sau nu. Dupa cat am putut sa disting, inainte ca botul lui vesel sa se abata asupra mea si sa ma inghita cu lotul, era un caine mic, negru, cu o dara de blana ruginie in jurul gatului, cu ochi caprui inchis si labe mari - probabil o corcitura intre o rasa de caini de vanatoare si o alta de ciobanesc german. Un cutu destul de dragut, daca e sa nu tinem scama de imprejurari.

Banuiala mea ca a fost un catel se bazeaza pe presupunerea ca doar un catelandru si-ar bate capul sa alerge si sa manance un paianjen. Ma aflam pe aice doar de cateva minute, dupa ce fusesem lasati la coltul ei, urmandu-i pe ceilalti patru paianjeni catre zona ce reprezenta tinta misiunii noastre, cand cainele aparu, hoinarind, de pe o alee secundara, doar la cinci metri departare, cu limba lui lunga si rosie atarnandu-i afara din gura, gafaind usor in arsita amiezii.

Am incremenit imediat la jumatatea unui pas. Rahatul naibii de caine s-a oprit sa-si ridice piciorul stang din spate si sa sparcaie ceva pipi pe un tomberon de gunoi, care se revarsa de plin ce era, de inaltimea unui bloc turn. Savurand momentul, catelul isi inalta capul si privi imprejur, cercetand probabil aleea sa vada daca nu se mai afla prinprejur si vreo alta hiena de prin vecini pe care s-o miroasa sub coada.

In acel moment, m-am hotarat sa ma misc. Bine-bine, aparuse un caine: mare lucru. Restul echipei escalada deja peretii casei-tinta sau se furisa prin crapaturile pervazului ferestrei de la subsol, iar eu nu-mi puteam permite sa fiu lasat in urma. Punctul de intrare ce-mi fusese incredintat, usa din spate care dadea in afara spre garajul in aer liber, se afla doar la vreo sase-sapte metri departare. Tot ceea ce aveam de facut era sa ma var sub bara de protectie din spate a Sunfire-ului parcat langa usa, sa dau ocol rotii din stanga spate si sa ies de partea cealalta a fagasului betonat pentru roti, apoi sa ma catar in susul scarilor de ciment spre tocul usii. Dupa asta, restul era floare la ureche.

Bineinteles. Strasnica idee. Dar de-abia strabatusem o jumatate de metru - ceea ce, din perspectiva mea, era ca si cum as fi facut o cursa de zece metri pe opt picioare - cand cainele arunca o privire in jos si ma repera.

Uitasem cum sunt cateii; pana sa se invete minte, pentru ei orice zboara se mananca, si in aceasta dupa-amiaza fierbinte si umeda din St. Louis, amicul meu Bowser era indeajuns de plictisit ca sa vaneze tot ceea ce misca. Paianjen? Ahaha, so pe el!

Asa ca s-a repezit drept la mine.

Am incercat sa scap. Fuga in zig-zag, sprint de mama focului, chiar si vreo doua miscari saltate din cele pe care le-am exersat in simulatoare, dar ticalosul cel mic era deja pe urmele mele inainte de a putea razbate pana la adapostul masinii, placutele de la gat leganandu-i-se intr-o parte si in alta, in timp ce eu alergam sa-mi scap pielea. Mai aveam doar patru metri, dar distanta parea acum la fel de imposibil de cucerit ca si patru ani-lumina

Si apoi catelul m-a infulecat. Se facu intuneric cand paianjenul fu hapait si ateriza pe limba alunecoasa. Am auzit scrasnetul strident al dintilor sai in timp ce imi rodea picioarele apoi totul deveni negru, in afara de linia rosie de meniu din partea de sus a ecranului.

— Iisuse, am murmurat in timp ce m-am lasat la loc in cuseta de lucru. Am ajuns mancare de caini.

— In regula, Roy, poti sa iesi de-acolo, spuse vocea lui Libby in casca. Am pierdut semnalul video

Am respirat adanc, apoi am intins manusa dreapta si am activat tabelele de meniu care ma scoteau din sistem. Jumatatea de sus a celulei de privare senzoriala se desfacu si am fost dat de-a rostogolul de o pereche de tehnicieni, apoi m-am ridicat in capul oaselor in cuseta, strangand din pleoape in lumina dura a veritabilei realitati. Mi-am dat jos manusile si le-am lasat sa cada pe canapea, pe urma m-am ridicat in picioare si l-am lasat pe unul dintre tehnicieni sa ma ajute sa ies din ou.

— A luat careva numarul de inmatriculare al cainelui ala? i-am intrebat.

Vreo doi dintre cei din camera de control incepura sa ranjeasca; nu aveam cum sa vad reactiile celorlalti din echipa, deoarcce erau inca in ouale lor, conducandu-si proprii paianjeni. Libby imi facu semn de dincolo de geamul despartitor, sa ma duc langa ea la consola. Am smuls cablurile si le-am lasat sa cada peste manusi, apoi am strabatut arena operativa si am urcat cateva trepte pana in camera de control.

— Ghinion, murmura ea, neridicandu-si privirea de pe tastatura si ecrane. Derula banda cu viteza; fara sa vreau, am urmarit in regim de „repede inapoi” ultimele clipe din viata mea de paianjen de gradina.

— Daca-ti slujeste drept consolare, afla ca restul echipei a patruns inauntru.

Am aruncat o privire catre ceilalti oameni de control aplecati asupra consolelor lor. Urmareau inaintarea celorlalti patru paianjeni, folosind atat diagramele schematice ale casei-tinta, cat si imagini video in timp real, transmise de catre nanocamere. Jeff si Anna se furisasera inauntru prin ferestrele de la parter si se aflau in dormitor, respectiv in camera de zi, in timp ce Mike si Harold cercetau subsolul.

— Nu prea, am spus eu. Daca nemernicul ala de caine nu m-ar fi prins, as fi fost deja in bucatarie.

Ochii mi s-au intors din nou asupra consolei ei; chiar daca monitorul de actiune-live era intunecat, am fost surprins sa vad ca restul pupitrului de comanda era inca activ.

— Maica Precista, am murmurat. Vrei sa spui ca sunt inca in viata?

Libby isi impinse ochelarii bifocali pana la radacina nasului.

— Daca tu numesti „in viata” a fi digerat in stomacul cine stie carei javre, atunci da, esti in viata. Arata spre meniul de stare. Ti-ai pierdut doua picioare, dar carapacea este tot intreaga si inca primim date telemetrice, asa ca

Dadu din umeri.

— Imhi, esti inca in joc. Termina de derulat inapoi banda. Cat despre prima intrebare

— Morgan, ce cauti aici sus?

Am privit imprejur si l-am vazut pe seful de operatiuni stand in spatele camerei. Phil Cherry era, in afara de mine, singura persoana din centrul de control care nu era ocupata; el conducea spectacolul si, in aceasta ipostaza, capatase permisiunea sa-si pastreze obisnuitul fel cretin de a fi.

— O ajut pe Libby sa evalueze misiunea, nimic altceva.

Instinctiv, am dus mana la buzunarul de la piept al costumului operativ, scotocind dupa pachetul de Marlboro, inainte sa-mi aduc aminte ca-mi lasasem tigarile in hainele civile, care erau jos, in vestiar. Pacat. Jumatate din motivul pentru care inca mai fumam era fiindca il calca pe nervi pe Cherry.

— Vrei o evaluare?

Phil isi incrucisa bratele pe pieptul costumului sau de haine. Costum bej de afaceri, camasa alba de bumbac cu gulerul rasfrant, cravata rosie prinsa cu acul de rigoare, pantofi din efectele FBI-ului; fie purta acelasi rand de haine in fiecare zi, fie avea o duzina, toate la fel, pitite in dulap.

— Te-a mancat un caine ce zici de evaluarea asta? Aceasta misiune a fost compromisa din cauza ca tu nu ai fost in stare sa intreci in istetime un caine vagabond. Sunt

— De fapt, domnule, nu este vagabond, spuse Libby. Cred ca avem o identificare pozitiva a lui.

M-am uitat inapoi, peste umar, la consola ei. Derulase banda pana cand localizase momentul in care cainele ma observase pentru prima data pe alee; in acea clipa, placutele de metal ce ii atarnau de zgarda devenisera vizibile si Libby folosise zoom-ul pixel cu pixel ca sa mareasca imaginea si sa o focalizeze pe semnele gravate pe placuta.

— Numarul lui de inmatriculare este unu-unu-opt, spuse ea, aratand catre o placuta rotunda suspendata sub gatul catelului. E si o placuta de control antirabic in spatele ei, dar nu pot sa disting decat primii trei digiti vedeti? Arata catre o placuta mai mica, in forma de inima, care era ascunsa vederii de prima.

— Trei-unu-sase asta-i tot ce pot sa-mi dau seama.

— Ei si? Cherry nu era impresionat. Nu vad ce-are asta de-a face cu restul.

— Sa lasam degetelele sa alerge un pic.

Incepu sa introduca instructiuni de la tastatura. Mi-am lasat mainile pe spatarul scaunului ei si m-am aplecat inainte, sa o privesc la lucru, dar Cherry inca nu terminase cu mine.

— Aveam nevoie de cineva in bucatarie care sa vada cine intra pe usa, spuse el, indreptandu-se spre noi. Tu trebuia sa fii omul de baza pentru pozitia asta. Acum suntem nevoiti sa aducem pe altcineva sa acopere bucataria si daca nu putem sa-l aducem la locul faptei pana cand se face targul

— Am accesat inregistrarile departamentului municipal al sanatatii, anunta Libby, aratand spre fereastra pe care o deschisese in ecranul ei. Uitati-va ce-am gasit!

Ne-am uitat. Proprietarul catelului era inregistrat ca fiind Coleman, Barry A., adresa 115 South Baylor: exact aceeasi adresa cu cea a casei in care ne infiltram. Numele catelului era Tripper[2] - usor ironic, luand in consideratie ocupatia purtatorului.

— Fir-as al naibii, am murmurat eu. Am fost mancat de cainele ticalosului.

— A-ha. Libby manevra trackball[3]-ul pentru a mari imaginea cainelui, pana cand aceasta umplu ecranul. Trebuie ca-l da afara in timpul zilei, cand e plecat, apoi il lasa inauntru cand se intoarce acasa.

— Sarmanul animal, murmura Cherry cu vocea pe jumatate soptita, privind tinta peste umarul meu. Nu-i de mirare ca-i destul de flamand incat sa manance si paianjeni stapanu-sau il zvarle afara sa se descurce singur toata ziua.

Se potrivea. Cherry era o pacoste in relatia cu alte fiinte omenesti, dar i se inmuia inima pentru un catel parasit, ratacind pe o alee. Probabil ca si el purta o placuta antirabica pe sub camasa de bumbac si cravata.

— Nu v-ati prins? intreba Libby. Daca se tot invarte pe langa usa din spate, inseamna ca-l asteapta pe Coleman sa se intoarca acasa. Just?

Am aprobat incet din cap; Cherry astepta ca Libby sa zica mai departe.

— Ei bine, continua ea, daca stapanul lui il da afara cand e plecat, ce ne spune asta?

Mi-au trebuit cateva secunde ca sa pricep; Phil imi trase una zdravana pe spate chiar cand dadeam sa deschid gura.

— La naiba! exclama el. Nu e invatat sa nu faca in casa!

Am aruncat o privire la cronometrul misiunii aflat in partea de sus a ecranului lui Libby. Ora H minus douazeci si sapte de minute, cincizeci si unu de secunde si cateva milisecunde in plus ramasesera pana cand era prevazut sa soseasca Coleman acasa. Oamenii nostri din zona ne informasera ca legatura lui parcase deja in strada, asteptand ca Monte Carlo-ul model '99 sa intre pe alee si sa parcheze in spatele Sunfire-ului, pe care il tinea de ochii lumii in garajul in aer liber.

Paianjenul mai e copacetic[4]? intreba Cherry.

Optzeci la suta, raspunse Libby. Inchise fereastra si-i arata graficele pe care le vazusem mai inainte. In afara de semnalul video, pe celelalte le avem inca in ordine. Din punct de vedere al mobilitatii, doua picioare sunt terminate, dar celelalte sase ramase sunt inca operationale. Acizii gastrici din stomacul cainelui din stomacul lui Tripper nu par sa fi avut cine stie ce mare efect pana acum.

Poti sa sari peste sistemul RV? Sa trcci direct pe manual? Ia arata-mi cum ii misti picioarele.

Libby apasa cateva taste. O alta fereastra se deschise pe ecran: o diagrama a paianjenului meu, inactiv in interiorul matului lui Tripper. Misca trackball-ul inainte si inapoi; cele sase picioare ramase se miscara spasmodic inainte si inapoi.

Avem control fara RV, telemetrie buna. Atata timp cat cainele nu vomita paianjenul, suntem

Referat: Gherasim Luca Referat: Simbolismul in poezia Plumb de George Bacovia

Dar asta si vreau!

Mi-am dat seama unde doreau sa ajunga.

O, nu, am spus eu, scuturand din cap in timp ce ma indreptam de spate. Nici vorba. Sub nici o forma. Nu puteti sa-mi faceti una ca asta

Libby imi oferi unul din acele rare zambete de-ale ei, aruncandu-mi o privire peste umar.

Ce se duce in burtica, murmura ea, trebuie sa iasa pe

Nu-mi faceti una ca asta!

Cherry nu ne baga in seama, uitandu-se cu atentie la ecran.

In regula, spuse el. Cred ca suntem inca in joc. Libby, continua sa urmaresti cainele. Agita picioarele din cand in cand, dar nu misca paianjenul din loc pana cand Coleman nu soseste acasa. Pe urma vreau cutu al mic sa aiba o durere groaznica de stomacel, imediat dupa ce stapanu-sau il baga inauntru. Morgan, treci inapoi in oul tau si fii gata sa intri in actiune.

Nu poti vorbi serios!

Se intoarse pe calcaie ca sa ma bata cu mana pe umar.

Activeaza-te, agent, imi spuse el, ranjindu-mi. Gandeste-te la asta ca la un serviciu, adus tarii tale.

Gaozaru’.

Se implineau mai multe luni de cand departamentul il tot urmarea pe Barry Coleman, incercand sa adune suficiente probe impotriva lui pentru a convinge un mare juriu federal sa-l puna sub acuzare.

Cocaina, heroina, opiu, tot soiul de halucinogene artizanale si de amfetamine, ultimele porcarii obtinute pe calea bioingineriei, precum onany sau foobah Barry Bau-Bau, cum era cunoscut in strada, cu toate astea facea comert. Era unul dintre traficantii de prima mana din Midwest, mijlocind intrarile si iesirile de drog din St. Louis, in tot acest timp ascunzandu-se cu grija in spatele paravanului de vanzator mic-burghez de masini la a doua mana. Avea aproape cu siguranta relatii cu gastile din strada si, probabil, cateva legaturi cu cartelurile de droguri sud-americane. Un peste relativ mare intr-un elesteu relativ mic, dar speram ca el ne-ar putea conduce la locul unde adastau rechinii cei mari.

Problema era ca acest Coleman nu se droga, in ciuda a ceea ce vindea. Se mentinuse la un nivel mediu de existenta, locuind intr-un cartier linistit din partea de sud a orasului, unde fiecare isi vedea de treburile sale. Nu prea primea musafiri; isi platea impozitele, isi tundea regulat gazonul din fata casei, chiar isi inmatriculase cainele. Unde isi ascundca banii, doar Dumnezeu stia: dosarul lui de la banca nu dadea la iveala nici o depunere sau retragere zdravana de bani, astfel incat orice fonduri mai mari trebuie ca erau ori spalate prin intermediul cine stie cator intreruperi electronice in retea, ori ascunse intr-o groapa in pamant. Nu avea cazier, in afara unei infractiuni minore de pe vremea adolescentei, in 1983, de simpla detinere de marijuana; in cei douazeci de ani care trecusera de atunci, fusese curat ca lacrima. Totusi, strada povestea alt soi de povesti despre el si acesta era motivul pentru care eram pe urmele lui.

Departamentul stia ca o afacere importanta urma sa fie incheiata; un cargobot plin cu cocaina nerafinata se afla chiar in momentul de fata in apele Golfului, navigand catre Galveston sub pavilion olandez. Paza de coasta, vamesii, precum si departamentul erau pregatiti sa puna mana pe el imediat ce ar fi lasat ancora si oamenii de legatura ai lui Coleman l-ar fi asigurat ca drogul se afla la bord - cam cu zece minute inainte ca noi sa arestam nava - deci in privinta asta nu era nici o problema. Totusi, o noua incarcatura de droguri era doar o noua incarcatura de droguri: ceea ce vroiam noi erau vanzatorii si, cel mai important, cumparatorul, iar acesta era chiar Barry Bau-Bau in persoana.

Stiam cine, stiam cand, stiam cum. Tot ceea ce mai aveam nevoie erau probele inregistrate. Dupa ce faceam rost de probe concrete ale unei tranzactii in bani gheata intre el si vanzator, tot ccea ce mai avea de facut magistratul suprem era sa-si puna sigiliul pe hartie si imputitul de Coleman era al nostru.

Asta era partea cea grea. Pana acum, orice inccrcare de infiltrare electronica obisnuita daduse gres, dcoarece Coleman si trupa lui isi puricau in fiecare zi casa si masina sa le curete de microfoanele noastre. In plus, doi dintre oamenii nostri de la sectia narcorice fusesera deja omorati in timpul misiunii. Unul din ei fusese norocos; a fost doar impuscat in ceafa, iar cadavrul i-a fost aruncat de pe un pod in raul Missouri. Credeti-ma pe cuvant ca nu vreti sa aflati ce s-a intamplat cu cel de-al doilea tip.

Aici intra in scena unitatea mea. Nu aveti nevoie de detalii; luati pur si simplu ultimul numar din Popular Science si o sa gasiti acolo mare parte din chestiile de tehnologie cu care ne jucam, in masura in care informatia a fost filtrata mai intai de cei de la biroul de relatii cu presa. Nanotehnologie, microrobotica, teleoperatii RV, legaturi de telecomunicatii celulare ecranate, ma rog, tot ceea ce ar putea sa viseze in visele lui cele mai nebunesti un cyber impatimit, noi aveam pus la dispozitie. Suntem rai, suntem cat unghia de mari.

Asadar cu o jumatate de ora inainte de momentul in care Barry Bau-Bau se presupune ca se va intalni cu prietenii sai din cartel, o camioneta rablagita trece incet pe strada sa, depasind masina in care stau prietenii lui. Tipul de pe scaunul de langa sofer se face ca tocmai da gata o portie de jumatate de litru de lichior de malt; zvarle cutia goala pe fereastra, drept pe gazonul din fata casei lui Barry Bau-Bau. Pe-aici, prin cartierul asta, toata lumea face la fel; tipii din masina nu dau prea mare atentie incidentului. Cutia este deja pe jumatate turtita, asa ca nu se rostogoleste prea departe; aterizeaza in iarba din apropierea aleii ce duce spre garaj

Si, dupa cateva clipc, incepem sa iesim pe furis afara.

Curat, nu? Stai doar si astepti pana cand apare un caine si te boraste afara, intinzandu-le pe draguta de podea curata din bucataria unui gaozar.

Lumina reaparu in universul virtual pe masura ce paianjenul ateriza pe linoleum, cu picioarele adunate laolalta intr-un mic cocolos indesat. Dadusem deja incet volumul castilor, dar sunetul facut de Tripper in timp ce zvarlea afara bucatele de mancare de caine nedigerata era indeajuns sa- mi intoarca stomacul pe dos.

Am inchis ochii, i-am multumit lui Dumnezeu ca nanociberneticienilor care proiectasera paianjenii nu le trecuse prin cap sa adauge si cale de semnal olfactiv, si am asteptat sa mi se potoleasca ameteala.

— Of, la dracu’, Tripper! Caine rau ce esti! Rau, rau de tot!

Am deschis ochii la loc, exact la timp pentru a vedea doua picioare enorme inaintand spre mine: Jeans-i cu mansete, purtati pe deasupra unei perechi de cizme de cowboy cu varfurile ascutite, oprindu-se de o parte si de alta a baltoacei alunecoase in care zaceam. Un schelalait ascutit de caine la ananghie, apoi o pereche de maini uriase cobori din ceruri. Am apucat sa vad doar picioarele din spate ale lui Tripper si acesta disparu, ridicat in vazduh, apoi se putu auzi cum un mic nemernic cu blana era batut la fund.

— Nu poti sa te tii deloc pe tine, imputit mic ce esti? Fir-ai tu sa fii al naibii!

Raset ragusit dintr-o alta camera de dincolo de bucatarie; cineva vorbind in spaniola.

— Asteapta o clipa, Carlos. Imputitu’ asta de catel face tot timpul asa Iisuse Christoase atotputernice

Un alt leviatan pasi in bucatarie. Pe acesta il puteam vedea limpede acum; sa spun ca era cel mai mare mcxican pe care il vazusem vreodata in viata mea nu reprezenta doar o chestiune de perspectiva, caci era de dimensiunile unui taxi marca Tiajuana.

— Hei, omule, da-mi-l mie, mugi el. O sa-l iau acasa si-o sa fac chiflele din el.

Rasete si mai puternice. In spatele lui Carlos se mai afla cineva, dar nu il puteam vedea. Pamantul tremura cand cizmele de cowboy calcara apasat de-o parte si de alta a Lacului Vomito; se auzi scartaitul metalic al usii de plasa din spate deschizandu-se, apoi urletul de suferinta al lui Tripper pe cand era zvarlit afara, in alee.

— Imi pare rau, Tripper, am murmurat eu.

Era vremea s-o iau din loc, inainte ca stapanul sa vina sa curete mizeria de pe jos. Am intins cele sase picioare ramase ale paianjenului, am calcat pedalele din podea pentru a actiona giroscoapele care sa-l ridice in picioare, apoi am impins joystick-ul inainte. Paianjenul incepu sa-si croiasca drum cu greu prin voma

— Uua, fii atent la chestia asta, omule! Tripper a mancat un paianjen si inca mai traieste!

Superb. M-a observat Carlos Taxiul. Arata cu degetul in directia mea, fata lui urata exprimand cea mai mare surpriza de care avusese probabil parte de cand o prinsese pe Tia Maria sufland in instrument pe sub masa la cheful de ziua lui de nastere.

— Calca pe el, ce mai stai! tipa vocea apartinand cizmelor de cowboy. Isuse, e-al treilea pe care-a-trebuit sa-l omor de cand am sosit acasa

— Uua, mai omule! Nu calc eu in cacatul asta, in nici un caz!

Nu aveam timp sa stau sa ma intreb ce vrusesera cizmele sa spuna cu remarca aceea. Am rupt-o la fuga spre dedesubturile tejghelei de bucatarie; odata scapat din voma, paianjenul castiga in viteza, dar mai avea de strabatut inca aproape un metru pana sa atinga panourile din placaj ale tejghelei.

De-abia ma retrasesem la adapost sub lambriuri, cand cizma de cowboy se si abatu asupra micii bucati de podea pe care o ocupasem ultima data.

— La dracu’! Baga-mi-as!

Si mai multe rasete.

— E cazu’ sa-l chemi pe Neghinita!

— Du-te-n mata!

Varful ascutit se strecura sub marginea tejghelei si incepu sa scormone incoace si-ncolo. Activandu-mi micile gherute de la capatul picioarelor paianjenului, le-am infipt in lemnul ieftin si am inceput de indata sa ma catar pe fata verticala a tejghelei, avand grija sa raman tot timpul in umbra. Masiful varf din piele al cizmei ma rata cu o jumatate de centimetru.

— Care-i buba, Barry? Nu poti s-omori un prapadit de paianjen?

Din cine stie ce motiv, Carlos gasi intrebarea ca fiind al naibii de amuzanta; in timp ce imi cautam pe bajbaite calea de-a lungul lemnului plin de praf, ii auzeam hohotele nesuferite de ras si ma rugam sa nu-mi scape ghearele. Hopa sus, grasane o sa iei numerele de la masini prin Muntii Stufosi cand o sa-mi termin treaba cu tine.

Cizma de cowboy ma busi de cateva ori pe sub tejghea inainte ca Barry Coleman sa se lase pagubas. Pana atunci, eu trecusem deja de partea din fata a tejghelei si acum urcam pe lateral, precum un alpinist in miniatura, ascuns pe moment vederii lui Barry si a lui Carlos si a celui de-al treilea tip necunoscut. Nu vedeam nimic, ceea ce era bine, deoarece insemna ca nici ei nu ma puteau vedea; pe de alta parte insa, acum nici nu mai auzeam nimic, chiar daca dadusem la maxim volumul receptorilor audio. Eram prins intr-o zona moarta din punct de vedere acustic, intre lemnul moale al tejghelei si coltul din apropiere facut de peretii bucatariei; vocile barbatilor din bucatarie erau acum infundate, iar conversatia lor de neinteles pentru urechile microscopice ale paianjenului.

Am profitat de ocazie ca sa iau legatura cu baza.

— Ce mai e pe-acolo, pe la voi?

— Vesti proaste, replica Libby. Unitatile doi si trei sunt iesite din cursa. Jeff si Ana au fost terciuiti in dormitor si in camera de zi

— Au, la naiba.

— Imhi. Au fost reperati si pocniti aproape de indata ce Coleman a ajuns acasa. Paianjenii lor nu mai intra in calcul. Asta a fost norocul nostru, sa dam peste un arahnofob.

Am oftat. Lucrurile fusesera mult mai simple cand manuisem ganganiile un pic mai la sud; pe-acolo, oamenii sunt obisnuiti sa vada paianjeni de gradina. Un individ, un traficant de arme din orasul Panama, chiar ii permisese jucarioarei noastre mecanice sa traiasca intr-un colt al dormitorului sau vreme de trei saptamani, timp in care am inregistrat tot ceea ce ii spunea prietenei sale. Se pare ca tipului ii placeau paianjenii; credea ca aduc noroc. Ca sa vezi ce se intampla cand esti superstitios; singura problema a departamentului a fost sa patrunda in casa lui spre a monta o panza de matase pentru agentul nostru, ca sa atarne de ea in timp ce noi monitorizam toate acele scene de sex-si-vorbarie. Si lumea spune ca munca in serviciul guvernului este plictisitoare

— Ce se aude cu Patru si Cinci? am intrebat eu.

— Sunt inca in subsol. Vocea lui Libby era exasperata. Ce e bun in toata chestia asta e ca au reusit sa gaseasca armele pe care le-a adunat, ca harciogul, acolo jos s-ar putea sa fie de-ajuns ca sa punem mana pe el pe baza unei acuzatii de detinere ilegala de arme de foc, daca nu putem altfel. Dar

In casca se auzi o suieratura si un pocnet ascutit apoi legatura se intrerupse.

— Unitatile Patru si Cinci au fost retinute de un obstacol material in punctul de iesire din zona-tinta, spuse Cherry. In momentul de fata se intorc spre zona initiala de desfasurare. Repet, se intorc spre zona initiala de desfasurare. Ati receptionat? Terminat.

Am inchis ochii si am respirat adanc. Doamne, nu suport cand incep astia sa faca pe desteptii cu limbajul lor tehno.

— Libby, am zis eu, ce incearca Phill sa-mi spuna, ca Mike si Harold nu pot sa iasa din subsol?

O alta pauza, urmata de vocea lui Libby:

— Roger, pentru ce-ai intrebat, Unitate Unu. Se pare ca una din chestiile alea lungi de cauciuc - nu stiu cum le zice - e prinsa de pragul usii de la subsol. Orice-ar fi, ai nostri nu pot sa intre in casa, asa ca-i scoatem afara de-acolo.

Din nou Cherry:

— Totul e in mainile tale, Morgan. N-o da peste cap din nou.

Papagal. Fata de spate. Cap sec. Din cauza unor indivizi ca el au cei de la narcotice un renume atat de prost.

— Multumesc pentru votul de incredere, sir. O sa va tin la curent. Am intrerupt legatura si m-am concentrat asupra catararii. Nu era usor sa escaladezi o suprafata verticala doar cu sase picioare in loc de opt, dar am facut traversarea pe fata laterala a bufetului pana la perete fara sa alunec si nici sa fiu observat.

In timp ce actioam pedalele si joystick-ul, o strofa dintr-o veche bucata de blues mi se tot invartea prin minte. Curand, m-am trezit ca o cant cu voce tare

„Paianjen, paianjen, te sui sprinten pe zid/

Colo sus, in tavan, firul iute-l ridici/

Simplu pusti smiorcait, numele nu mi-l dezic.”

Mi-a luat cateva minute, dar am reusit pana la urma sa urc peretele; de acolo, am traversat inapoi pana la dulapuri, unde am parcurs in fuga intinderea prafuita de deasupra, ocolind carcalacii si vechile panze de paianjen tesute de catre replicile organice ale masinariei mele. Un alt capitol la care paianjenul meu nu se putea intrece cu acestia era capacitatea de a merge cu capul in jos pe tavan; era un pic prea greu ca sa poata face smechcria asta.

Unu din trei nu era rau deloc, totusi. Am gasit o bordura care domina camera; de aici puteam vedea intreaga bucatarie, care arata, de sus, la fel de vasta ca si Marele Canion.

Era ca o reluare pe canalul Sci-fi a serialului acela. Taramul Uriasilor, doar ca arata si mai cretin. In timp ce urcasem, Coleman stersese boratura catelului, asa ca nu pierdusem prea mult. Ramasese impreuna cu cei doi intermediari in bucatarie; fiecare deschisese cate o bere rece si ardeau acum gazul imprejurul mesei. Pe aceasta odihnea o valiza diplomat, din aluminiu, printre scrumiere pe jumatate pline si cutii goale de bere, nedeschisa insa niciodata prea departe de mana lui Coleman.

Si acolo, jos, stand in picioare exact sub mine, se afla insasi Barry Bau-Bau: trecut de treizeci de ani, indreptandu-se cu repeziciune spre treizeci si cinci, cu inceput de burtica, parul inchis la culoare, tuns scurt, dand inapoi in fata unei chelii premature din crestetul capului, purtand jeans-i, camasa sport si cizme de cowboy originale. Statea rezemat de bufet, chiar sub mine, fataindu-se pe langa telefonul din perete. Daca aducea a ceva, aducea atunci a baiat de gasca un pic batraior, genul de individ care se infiinteaza la barul din cartier ca sa dea pe gat sticla dupa sticla de Budweiser Light si sa-si incurajeze echipa favorita de hochei. Doar privindu-l, nu te-ai fi gandit niciodata ca era responsabil, in mod direct sau indirect, de uciderea mai multor oameni, inclusiv a doi informatori. Ca veni vorba de banalitatea raului in lume

Carlos era un pierde-vara. Mai vazusem destui ca el: un alt cutitar de duzina de undeva de la sud de El Paso, petrecandu-si timpul in El Norte intre doua deportari si condamnari la inchisoare. Dar al treilea individ din camera, celalalt intermediar

Era un tip interesant, acum ca il puteam vedea cum trebuie: un fante tanar si subtirel, cu par lung, castaniu si cu barba, purtand un cercel de aur in urechea dreapta. Statea intre Carlos si Barry, troznindu-si distrat degetele de la mana dreapta prin izbirea acesteia in palma stanga. Cei trei pareau ca asteapta ceva si isi omorau timpul cu poante stupide, dar tipul acela, al treilea, prea statea de parca ar fi fost pe jaratec. Era ceva cu el care nu era in regula.

Am pus zoom-ul pe pusti si am redeschis legatura.

— Libby, ai tras tot?

— Tras.

— Bun asa. Vezi daca poti sa-mi dai o identificare pozitiva a pustiului asta. Nu e cineva cunoscut.

Urma o lunga pauza. In timp ce ea cauta si eu asteptam, suna telefonul. Un adevarat profesionist, Coleman nu se bizuia pe un aparat fara fir, care putea fi usor monitorizat din afara casei. Telefonul era legat in scrie cu un modul de bruiaj audio care se afla langa el, pe tejgheaua bufetului. Nu ca ar fi contat prea mult; linia lui telefonica era deja pusa sub urmarire prin ordin judecatoresc si calculatoarele departamentului, aflate la sediul din centrul orasului, descifrau cu usurinta conversatia, chiar pe masura ce el vorbea. Apasa butonul de bruiaj, ridica receptorul si asculta pret de cateva clipe.

— Roy? zise Libby chiar atunci. Avem o problema.

— Nu ma tine cu sufletul la gura, pustoaico. Ce-ai descoperit?

— Individul asta? E de la moravuri DPSL, se numeste ReginaId DeCamp, lucreaza sub acoperire pentru echipa gazda. O sa-ti afisez detaliile.

O mica fereastra se deschise pe ecranul meu si iata fata lui Reg DeCamp, rotindu-se in trei dimensiuni: ras cum trebuie, cu parul considerabil mai scurt, dar fara indoiala acelasi individ. Detectiv Reginald L. DeCamp, 27 ani, in prezent detasat la sectia moravuri. Departamentul de Politie St. Louis.

— Of, in ma-sa de treaba, am murmurat eu.

Uite-asa se intampla uneori in meseria asta a noastra: talentele locale isi conduc propriile lor operatiuni indraznete, de capul lor si, dintr-un motiv sau altul, ori uita, ori refuza sa-si coordoneze eforturile cu federalii. DeCamp se pare ca se infiltrase exact in aceasta vanzare, intrand in cardasie cu mexicanul in efortul de a-l umfla pe Coleman, in acelasi timp varandu-se, fara sa vrea, si intr-o operatiune de-a departamentului federal de investigatii.

Nici o mirare ca DeCamp avea morcovul infipt adanc; el era omul bagat pe sub pielea dusmanului intr-un efort de-al sectiei de moravuri a DPSL de a pune mana pe un traficant local. Dar asta nu era ca si cum ai pune mana pe un pungas de trei parale din Cucuictii din Deal; nu numai ca nu juca in divizia care sa fie de nasul lui, dar juca un cu totul alt joc decat cel pe care il stia el. Sa-i dam nota 10 pentru indrazneala, nota 7 pentru curaj si 11 pentru sminteala totala.

In timp ce inca imi bateam capul cu ce-as putea sa fac in continuare, Coleman puse receptorul in furca, fara sa scoata nici un cuvant. Se intoarse catre ceilalti doi barbati, radiind de parca tocmai castigase lozul cel mare.

— Domnilor, anunta el intinzandu-se catre valiza diplomat, a sosit nava noastra. E timpul sa ne ocupam de afaceri.

Carlos ranji de parca urma sa serveasca un catel intreg la cina. Privea cum Coleman isi apasa degetul ccl mare pe incuietoarea valizei. Aceasta piui scurt cand se descuie; Coleman ridica incet capacul si se dadu inapoi. Chestiile verzi, aranjate frumos inauntru, nu erau in nici un caz bancnote de Monopoly.

Carlos lasa berea din mana si ridica un manunchi de hartii de cincizeci.

— Imi place sunetu asta, spuse el trecandu-si degetul mare pe lateral. Multumit de suma, ridica un alt manunchi si il frunzari cu zgomot.

— Da, zau ca-mi place sunetu asta

DeCamp, sau cum naiba l-o fi chemand pentru incercarea asta prost planificata de a-si baga nasul in ciorba, se forta sa scoata un zambet; nu isi dezlipea ochii de pe valiza. Nu observa cu cata atentie ii cerceta Coleman fiecare miscare pe care o facea, dar eu cunosteam soiul asta de privire.

— Of, Christoase, am murmurat eu. Barry l-a mirosit pe pusti.

— Vrei sa trimit cavaleria ?

Pe o raza de un cvartal in jurul casei asteptau, gata de actiune, zece agenti de-ai nostri, ascunzandu-se prin false camioane de livrare sau vehicule utilitare. Odata intrat in posesia probelor privind tranzactia, tot ce mai imi ramanea de facut era sa le dau cale libera si ei s-ar fi pus in miscare. Prima mea pornire a fost sa las targul sa se desfasoare, asa cum era planificat. De indata ce bistarii treceau pe mana mexicanului, departamentul i-ar fi luat de ciuf atat pe el, cat si pe Coleman, avand cel putin suficiente probe pentru a se dispune o perchezitie legala si retinerea lor. Raidul ar fi putut fi lansat si, chiar daca DeCamp ar fi fost saltat impreuna cu ceilalti, am fi lamurit lucrurile mai tarziu.

Si totusi, privind de deasupra, vedeam ceva ce nici DeCamp, nici Carlos nu aveau cum sa vada. Coleman, stand din nou langa tejgheaua din bucatarie, deschidea pe furis un sertar de sub tablia bufetului.

Un Glock-45 cu foc automat, cu un prezervativ roz intins bine de tot pe teava pe post de amortizor grosolan, dar eficace, zacea pe fundul sertarului.

— Are o arma! am izbucnit eu.

Carlos puse la loc ultimul manunchi, inapoi in valiza.

— Arata bine, amigo, zise el, inchizand valiza. Din partea colegilor mei, iti multumesc pentru afacerea incheiata.

— Imhi, spuse Coleman, inca privindu-l pe DeCamp, dar mai e un mic amanunt de care trebuie sa ne ocupam mai intai

DeCamp nu prea realiza ce se intampla. Isi intoarse capul sa se uite la Coleman, apoi arunca o privire inapoi, catre mexican; pe cand facea aceasta, Coleman isi strecura mana dreapta in sertar.

— Tin’te bine, imi raspunse Libby. Trimitem potera

Puteau sa si-o bage si-n fund, potera lor, ca nu mai era timp de asteptat intariri, intr-o clipa, DeCamp va fi la cheremul lui Coleman; daca Barry Bau-Bau nu-l omora pe loc, atunci l-ar fi folosit drept ostatec cand echipa de asalt ar fi spart usa. Si intr-un caz si in celalalt, operatiunea ar fi dat chix si un politist ar fi sfarsit probabil mort pe podeaua bucatariei.

Nu imi ramanea decat un singur lucru de facut.

Am sarit de pe marginea bufetului.

Incercati sa intelegeti: chiar daca nu ma aflam, de fapt, inauntrul paianjenului, in consecinta nesupunandu-ma nici unui risc personal prin aceasta cascadorie, in teleprezenta nu prea exista mari diferente intre perceptie si realitate. Pentru mine, era ca si cum tocmai mi-as fi dat drumul de pe o stanca inalta de douazeci de metri, fara coarda de asigurare deasupra si nici cu saltea de aer dedesubt care sa-mi amortizeze caderea.

— Morgan, ce mama dracului ai de gand sa?

Podeaua navali spre mine. Cred ca am tipat in timp ce ma duceam ca bolovanul in jos, cu cele sase picioare larg departate unul de celalalt intr-o instinctiva, zadarnica incercare de a-mi frana caderea. In ultima clipa, am avut prezenta de spirit sa comut paianjenul inapoi in regim de catarare

Apoi am aterizat exact unde intentionasem s-o fac, direct in mijlocul cheliei stralucitoare din varful capului lui Coleman.

Acesta incepu sa injure de mama focului pe masura ce micile gheare ascutite ale paianjenului i se afundau in piele. Am calcat pana la podea pedalele si am impins brusc joystick-ul inainte. Toate devenira neclare in jurul meu si incepura sa salte incoace si-ncolo, in timp ce masinaria mea isi croia drum; par, lumini, Carlos si DeCamp pe punctul de a reactiona si Coleman, zbierand sa i se sparga plamanii, nu alta:

— Luati-l da pa mine! 'N pizda masii da nenorocit, luati-l da pa mine!

Mainile i se intinsera si incepura sa scormoneasca in varful capului. O clipa, am reusit sa ma feresc de ele, dar apoi o cazma de palma de marimea lui Rhode Island se abatu naprasnic asupra paianjenului. Se zgudui totul in jurul meu, in intunericul ce se lasa brusc si lumini rosii de alarma incepura sa-mi palpaie la marginea vederii, semnaland o iminenta prabusire a sistemului.

— Hei, ce mama dracului? urla mexicanul. Ce ai de?

— Paianjen! Cristosii ma-sii de nenorocit de paianjen! Am un!

Si totusi, reuseam sa ma mentin pe linia de plutire. Am bagat masinaria in marsalier, rupand-o la fuga cu spatele de-a lungul capului sau, parasind chelia si adancindu-ma in lanul de par rar. Degete uriase misunau in urma mea, incercand sa ma inhate; in spatele meu aparura zgarieturi adanci ce-i brazdau scalpul, mustind sange sub forma unei poteci neregulate si Coleman incepu sa danseze prin bucatarie. Se auzi un trosnet, scos de rasturnarea sertarului deschis; am zarit cu coada ochiului cum Glock-ul cadea pe podea.

— Calare pe ei, cowboy! tipa Libby.

Ar fi fost chiar distractiv, daca n-as fi fost eu cel care era calare pe calul cu pricina. Mana stanga a lui Coleman reusi sa se inchida in jurul fuselajului paianjenului. Bucati de par si de piele zburau intr-o parte si-ntr-alta, in incercarea disperata de a ma smulge din capul sau.

— 'N cristosii matii da nenorocit!

Prin gratiile degetelor lui Coleman l-am zarit pe DeCamp plonjand dupa pistolul de pe podea. Zapacit de evenimente, mexicanul reactionase prea lent; de-abia incepuse sa se miste cand tanarul politai pusese deja mana pe pistol si, ingenunchind pe podea, il atinti spre grasan.

N-aveam timp acum sa ma gandesc la asta. Vocea lui Libby era inecata in zgomot de fond; lumini de alarma de jur imprejurul periferiei vederii imi spuneau ca eram pe cale sa pierd paianjenul. M-am razbunat infigandu-i ghearele in degetele lui Coleman. Barry, care era acum mai degraba speriat decat sperietoare, urla de durere si imi dadu drumul; mi-am tinut respiratia, caci incepusem din nou sa cad.

— Nu misca nimeni! striga DeCamp.

Coleman nu-l asculta; cuprins de-o furie turbata, se rasucea deja catre politaiul de langa el, care isi indreptase toata atentia asupra lui Carlos. Toate acestea le-am inregistrat pe parcursul unei singure clipe de cadere libera spre podea

Dar nu am ajuns acolo. Am aterizat dupa ceafa lui Coleman. Mancarea a inceput sa-mi vina inapoi, in gat, pe masura ce paianjenul o lua de-a rostogolul la vale, pe panta carnoasa Drept sub gulerul camasii sale.

Aproape ca mi s-a facut mila de bietul amarat - aproape, dar nu intru totul - cand mi-am infipt ghearele in carnea moale dintre omoplatii sai.

Cherry s-a purtat frumos cu mine. Mi-a rasplatit eforturile, lasandu-ma sa-l mai vad o ultima data pe Coleman inainte de a fi trimis in josul fluviului.

O pereche de politai m-a escortat pana la camera de detentie din inchisoarea districtuala in care era tinut incuiat. Pe drum am trecut pe langa celula in care doi avocati se consultau in acel moment cu Carlos Taxiul. Carlos nu arata prea fericit; luand in considerare faptul ca fusese inregistrat pe banda video cu labele infipte pana la cot in cateva sute de miare prevenind din droguri, urma probabil sa plece intr-un loc de unde nu-ti poti cumpara libertatea de la un judecator local. Nu asa usor, in orice caz.

L-am luat si pe Tripper cu mine cand am facut vizita aceasta; catelul nu paru a avea inima franta de durere cand isi vazu fostul stapan stand de unul singur pe o bancheta goala. Agentii care puricasera casa, descoperisera vasul de baut al lui Tripper fara pic de apa in el; cele cateva bucatele de mancare ramase in castronul cainelui erau vechi de mai multe zile si misunau de furnici. Nimic din toate acestea nu ma faceau sa am mai multa compasiune fata de fasiile de pansament lipite cu leucoplast pe capul lui Coleman.

Acesta ma privi urat, pe sub spranccne, in timp ce ma apropiam de gratii.

— Asta-i cainele meu, murmura el.

— Nu te teme, i-am zis eu. O sa am grija de el, cat timp o sa lipsesti.

L-am scarpinat pe catel intre urechi, drept exemplu; Tripper casca, se uita vesel in sus la mine, apoi il privilegie pe Coleman cu acea privire inconfundabila, tip „du-te la dracu”, pe care doar animalele chinuite o pot oferi.

Coleman isi lasa ochii in podea si dadu drumul unei respiratii adanci, apoi isi infipse din nou privirea spre mine.

— Ei si? Cine esti tu? Ce vrei?

— N-ai de unde sa ma cunosti, am replicat eu. Cel putin, nu dupa fata dar am avut de-a face unul cu celalalt.

Coleman paru incurcat. Dupa o clipa, dadu din cap si isi lasa din nou privirea in podea.

— Am discutat cu avocatul meu, murmura el. N-am nimic de declarat, oricine-ai fi tu.

— Bineinteles ca n-ai. M-am gandit doar sa trec sa-ti fac o vizita sa vad ce mai faci si chestii de-astea.

— Esti avocat?

— Ttt.

— Atunci du-te-n pizda ma-tii de-aici.

— Dar ma gandeam ca poate vrei sa stea cineva cu tine, sa-ti tina de urat, am adaugat eu.

Arunca o uitatura scurta spre caine, apoi privi din nou in podea.

— Nu-mi pasa, murmura el. Dati-l la hingheri sau altceva de soiu asta, ma doare-n cot de el

Am scuturat din cap.

— Nuuu, am zis eu, bagandu-mi mana in buzunarul de la pantaloni. Nu e vorba de batranul Trip. El o sa mearga acasa cu mine. Ti-am adus altceva

Sincronizarea a fost perfecta. Tocmai incepea sa-si ridice din nou privirile cand am scos paianjenul si i l-am azvarlit printre gratii, pe patul cazon, chiar langa el. Inca mai urla cand m-am intors pe calcaie si am inceput sa ma indrept spre iesire, de-a lungul sirului de celule.

Asa e, a fost o gluma de trei parale. Paianjenul era din cauciuc. Dar la ce e buna o slujba, daca nu poti sa te si distrezi din cand in cand, nu?