Statueta de fildes – de Abdalla Kalanga

EDITURA TINERETULUI

STATUETA

In casa feeric luminata Georges Martin, unul din proprietarii trustului “Oleiul de Cocos', isi primea oaspetii, sarbatorind intoarcerea sa in metropola.

Totul era elegant, stralucitor, invaluit de dulceata catifelata a parfumurilor fine. Doamne din inalta societate isi etalau toaletele scumpe si linia gratioasa a umerilor goi, de un alb imaculat. in clinchetul cupelor de cristal se sopteau vorbe placute, usoare ca fumul de tigara. Deodata rasuna vocea plina de sine a sarbatoritului :

- Da, domnilor, cine a spus ca merit o deosebita admiratie pentru cei doi ani pe care i-am trait in Africa, s-a exprimat corect. Am trecut, doamnelor si domnilor, prin clipe groaznice. Am strabatut jungla africana. Pentru binele indigenilor mi-am riscat viata intr-o vinatoare de lei. Invitatii murmurara admirativ. Dar asta nu-i nimic, continua Martin. Fara sa-mi crut energia, m-am straduit din rasputeri sa-i civilizez pe indigeni. Astazi insa ma intorc printre voi, cu inima plina de tristete si resemnat. Negrii nu pot fi socotiti oameni. Ei au fost creati de dumnezeu ca brute, ca animale de corvoada. Creierul lor neted, fara circumvolutii, e incapabil sa rationeze, incapabil sa judece cel mai simplu lucru. Cine a spus ca adorm numarind pina la cinci, n-a exagerat citusi de putin. Cineva il intrerupse :

- Totusi, dintre ei s-au ridicat oameni de Stiinta cu o mare capacitate.

- Boah ! Mici exceptii fara nici o importanta. Le-am construit scoli la care am pus sa-i duca pe copii cu sila. Ei bine, au fugit dupa prima zi spunind speriati ca e prea greu pentru ei ! Vazind ca populatia scade ingrijorator din cauza bolilor, le-am construit spitale la care ei au refuzat categoric sa vina. Sa nu mai vorbim de caracterul lor de-a dreptul infernal. N-au pic de mindrie, sint de o insensibilitate crasa. Nu-i impresioneaza absolut nimic.

- Ma iertati, dar stiu ca ati adus cu dumneavoastra o colectie splendida de statuete. N-am putea s-o vedem ?

- A, da, desigur. Poftiti. Ferri, tu care esti artist, ai sa-ti dai seama inca si mai bine de adevarul celor spuse de mine, se adresa el celui care-l intrerupsese.

Georges Martin deschise larg usile unei camere. Invitatii ramasera stupefiati. Atmosfera de acolo era cu totul diferita de aceea moale si dulce in care statusera pina atunci. Culorile inchise, liniile aspre ale nenumaratelor statuete si figurine cuprindeau clocotul unei vieti amare si intense. Ele aduceau ceva din noptile luminate numai de focul molcom din colibele de pamint si purtau mirosul pielei de fiara salbatica.

- Ooo ! Dar sinteti un adevarat Mecena al artei negre, exclama una din gratioasele doamne.

- Doamna, am facut tot ce mi-a stat in putinta.

Pe o masuta asezata in mijloc era o statueta de fildes. Ferri se duse direct la ea.

- E o piesa extraordinara. Ce simbolizeaza ?

- Ce simbolizeaza ?! Ce naiv esti, dragul meu Negrii sint incapabili de un rationament abstract, nu poate fi vorba la ei de asa ceva. Cel care a cioplit-o, a vazut un om in bratele unei gorile, a copiat cu atentie scena si asta e tot. O mica imitatie a naturii. Nu e o creatie, un produs al imaginatiei sau al sensibilitatii.

- E imposibil. Si apoi artistul n-a terminat-o. Mai avea de spus ceva. Omul acesta tine bratul ridicat Nu stiu, in tot cazul, gorila reprezinta o forta uriasa, groaznica prin esenta ei, iar omul acesta neputincios, pe care vrea sa-l sugrume totusi o sa-nvinga Asta cred ca a vrut sa spuna artistul.

- Extraordinar ! Tu confunzi, crezi ca a sculptat-o un alb. Dar “artistul' de care vorbesti tu era o bruta, un salbatic din jungla, care nici nu stia sa vorbeasca, si a fost nespus de fericit cind nu i-am mai cerut sa sculpteze. Pentru el asta constituia o corvoada. Ce sa mai discutam, negrii sint o rasa ce constituie o treapta inferioara a umanitatii. O rasa pe cale de disparitie, care nu mai are forta sa traiasca macar. Din fericire, pentru ca a venit timpul ca civilizatia noastra sa se intinda pe tot pamintul.

Ferri ramase cu statueta in mina, privind-o cu nesat.

- Si totusi, e opera unui artist. Cine o fi facut-o ?

KIKO UKAVI 1

Padurea rasuna de chiotele vesele ale unei cete de copii. In virfurile copacilor batrini ca vremea, papagali cu pene stralucitoare bateau din aripi intrebindu-se pe limba lor ragusita ce e cu larma asta neasteptata.

“Padurea e mare. Vinat ? Se gaseste.

inainte, copii, cu arcul pe brat.

Intii pe aici, apoi pe acolo, pe dincolo si iar pe aici.

Uite un elefant ! Cine-l doboara ?

Noi, ceata pazitorilor de capre.

Dar cine-l maninca ?

Pai, sigur ca noi, ceata pazitorilor de capre.'

Copiii cintau si rideau cu gura pina la urechi, nascocind impreuna cintecul si melodia lui.

“Sa taiem elefantul.

Lui Mutembo ii dam coada'.

cinta Makele, unul din pusti.

- Asa rizi de mine. Ai uitat ca eu sint capetenia cetei si cel mai mare dintre voi ? se otari Mutembo. Da-mi fluierul inapoi !

Nota 1. Kiko ukavi - fluier vrajit (in Suaheli, dialect vorbit in Congo Belgian).

- Nu, mai lasa-mi-l. Uite, iti dau fluturele, zise Makele, intinzindu-i un fluture mort.

- N-am nevoie de asa ceva.

- Pai, uita-te, e mare cit fundul unui ceaun si aripile le are negre pe fata, iar pe dos albastre.

- Ia-l, ca e de noapte, se viri si Areke in tirguiala.

- Bine.

Mutembo il lua, ii rupse aripile, aruncindu-le printre tufisuri, apoi ii spuse lui Makele :

- Na-ti-l, acum seamana cu un vierme si nu mai imi place. Da-mi fluierul.

- Ce-ai facut, girafa batrina ?!

Miniat si cu ochii plini de lacrimi, Makele se repezi cu capul drept in burta capeteniei cetei. Mutembo voi sa-l prinda, sa-l bata, dar indraznetul o si luase la picior.

- Sint sef si nu pot sa ma umilesc alergind dupa un tinc ca tine, dar am sa ti-o platesc eu.

Zicind acestea, Mutembo porni atit de repede inainte, incit cei mici de-abia pridideau sa se tina dupa el. Makele venea in urma imbufnat si bombanind.

- Macar de as fi cintat si eu o data pe saturate din fluier

Dupa o bucata de drum gasira niste copacei plini cu fructe dulci-amarui.

- Aveti voie sa si mincati, dar mai ales sa stringeti cit mai multe, zise Mutembo. Le facem provizii pentru vremuri de restriste.

Copiii stiau ca “vremurile de restriste' aveau sa inceapa, ca de obicei, peste putin timp de la sosirea lor in sat, cind seful se apuca sa manince singur tot ce adunasera. Daca cereau si ei, ii lua la goana, zicindu-le ca sint mici si nu e nevoie sa manince prea mult. Totusi, isi facura fiecare cite un cornet din frunze mari in care puneau cind si cind cite o fructa.

- Uite o pasarica ! E cit un carabus, exclama Makele cu gura plina si, lasindu-si cornetul pe jos, incepu sa alerge dupa ea.

Luind asta drept bataie de joc, Mutembo urzi in minte un plan de razbunare. Clipind siret, pisiceste, se departa pe nesimtite de locul in care se oprisera. Tot culegind si mincind, copiii se luara dupa el. Numai Makele, cascind gura dupa pasarea “carabus', nu observa nimic. Dupa ce se departara destul de mult, Mutembo le facu semn sa nu scoata nici un cuvint si tiptil, tiptil o porni mai departe catre sat, cu ceata dupa el.

- Daca i se intimpla ceva ?! spuse Areke.

- Tacere ! porunci Mutembo scurt, incruntindu-se.

Cind cel parasit si-a dat seama, ceata era departe.

- O ! ooo ! ooo ! striga el.

Nici un raspuns. Speriat, fugi dupa ceilalti, sarind sprinten peste radacinile groase de copaci.

- O ! ooo ! ooo !

Din nou nici un raspuns. De necaz ii tisnira lacrimile in ochi. Mai striga de citeva ori, dar, vazind ca se osteneste zadarnic, se hotari sa porneasca de unul singur, desi ii era cam frica. Cind alergase insa, pierduse cararea. Il cuprinse deznadejdea, dar isi aminti de ce ii spusese fratele lui, Iosu : “Sa nu-ti fie frica niciodata. Cind treci printr-o incercare mai grea, te opresti, cumpanesti bine cum sa te aperi sau ce ai de facut si pe urma te apuci de lucru'.

“Trebuie sa gasesc cararea', sopti el.

Fiind mic insa, ferigile si buruienile inalte il impiedicau sa vada chiar la citiva pasi. Cauta de zor, repetindu-si intruna :

“Ce e daca am pierdut cararea ? Am s-o gasesc ! Am s-o gasesc !'

Taria vitejiei i se topi dupa multe cautari zadarnice. Asezindu-se jos incepu sa plinga, uitind ca unui baiat nu trebuie sa-i fie frica niciodata. Plingea de rasuna padurea, dar cararea nefiind o mamica buna si miloasa, nu voia sa vina la el. Totusi se gasira curiosi sa afle cine poate sa scoata niste urlete atit de Jalnice. Sarind din craca in craca, sosira in graba o gramada de maimute. Makele le vazu prin perdeaua deasa de lacrimi ce-i acopereau ochii.

- Chiau, chiau, uuuu ! Uu ! tipau maimutele, vrind parca sa se ia la intrecere cu el. Simtindu-si mindria atinsa, Makele inceta sa mai plinga si, ca sa le arate ca lui nu-i pasa de nimic, le scoase limba.

- Eooa ! facu el.

Maimutele, asezate toate la rind pe ramurile copacilor din jur, se grabira sa faca intocmai. Vazind cum stau treburile, Makele se trase de nas. Maimutele facura asta ceva mai greu, fiindca n-aveau de ce sa se traga. Erau asa de caraghioase cum se imbulzeau care mai de care sa priveasca si apoi sa-l imite in gesturile pe care le facea, incit Makele uita de toata amaraciunea lui si izbucni in hohote de ris. Codatele se uitara una la alta, parca intrebindu-se asta cum ar putea s-o faca si apoi hohotira si ele intr-un fel. Pustiul isi puse in gind sa le zapaceasca facind miscari multe si repezi. Se scula in picioare, se trase de urechi, se aseza jos, scoase limba, casca ochii mari si-i inchise, se lovi peste gura, iar se scula in picioare, se trase de par Bietele maimute innebunisera de-a binelea. Cautind sa-l imite, dadeau de zor din toate labele, din cap, din coada, incurcindu-se una pe alta, invalmasindu-se, cazind claie peste gramada de pe craci, dar agatindu-se la timp de altele si incepind iar maimutareala. Pina la urma, zapacite, nu mai faceau decit sa dea din capetele lor mici, paroase si caraghioase. Cascasera niste ochi rotunzi, a mirare, si isi tuguiasera boturile negricioase, aratindu-si astfel admiratia. Parca ar fi vrut sa spuna :

- Uuuu ! Ce stie puiul asta de om !

Obosi si Makele, mai ales din pricina risului. Acum ii era foame. Aducindu-si aminte de poteca, porni iar in cautarea ei. Maimutele il urmara, fosnind prin copaci. El hotari sa nu-si mai piarda vremea cu ele si sa nu le mai ia in seama. Codatele rabdara cit rabdara, insa, plictisindu-se de atita asteptare, incepura sa tipe.

- Tacere ! striga Makele, umflindu-si tantos pieptul. Nu-si dadea seama ca si el il imita pe Mutembo.

- Hai, plecati, ce mai stati ? Sa nu va mai vad ! porunci el.

- Uu ! u ! uu ! faceau maimutele, nedumerite de aceasta schimbare.

- N-ati auzit ? Plecati ! mai striga el si, ca sa se faca mai bine inteles, zvirli cu o piatra.

Vai, ce facuse ! O ploaie de crengi, frunze, fructe, tot ce putea fi gasit in copaci se napusti in capul lui Makele.

- Staati ! Staati ! tipa el, acoperindu-si pe cit putea capul.

Nimic. Maimutele chicoteau incintate si aruncau de zor, indemnindu-se una pe alta. Zapacit, ametit, Makele alerga si se viri intr-o scorbura adinca. Nimerise bine. Crengile, nucile si celelalte cadeau ca ploaia in jurul copacului, iar el inauntru, la adapost, nu se sinchisea de nimic. Codatele mai aruncara o vreme, apoi, plictisite, plecara aiurea sa-si caute altceva de facut.

Lui Makele ii era totusi frica sa iasa afara. Deodata, deasupra lui auzi un fisiit usor. Nici cea mai iute sageata de pe lumea asta, trasa de mina celui mai iscusit arcas, n-ar fi tisnit asa de repede.

- Sarpelee ! zbiera el ingrozit.

Din pestera isi luase zborul o pasarica cu doi pui dupa ea. Makele n-o vazu. Fugea mincind pamintul, sarind peste virfurile buruienilor, mai dihai ca o caprioara. In goana lui se impiedeca de o radacina atirnata de un copac si cazu pe burta, icnind. Intii se uita in urma, sa vada daca nu cumva sarpele e chiar linga el. Apoi, desi s-ar fi cuvenit sa plinga pentru o asemenea cazatura, o lua mai departe la picior. Sarpele putea sa soseasca din clipa in clipa. Obosise insa si schiopata, caci se lovise la genunchi, asa ca acum nu mai putea sa alerge.

Mergind prin padure sontic-sontic, auzi prin apropierea lui un sunet ciudat, dulce si melodios. Se uita in dreapta, se uita in stinga. Nimic.

- Tiuu, tiu, tiuu ! se auzea intruna.

“Asta nu e fluierul lui Mutembo', gindi Makele. Nu prea departe zari un omulet ceva mai rasarit decit el, care tot sufla intr-un fluieras si cu o mina intinsa arata, poruncind cuiva parca, incotro s-o apuce. Vazindu-l, Makele era cit pe-aci sa bufneasca in ris.

“E caraghios, nu gluma', isi zise el.

- Ce cauti tu aici, in mijlocul padurii ? intreba rastit pigmeul.

- Eu eu am fugit de sarpe. M-a lasat Mutembo. A plecat cu ceata inainte, bilbii Makele, mirat si speriat de semetia piticului.

- Nu cumva ai venit sa ne furi lighioanele din capcane ?

- Nu !

Piticul il privea banuitor.

- Da-mi mie fluierul, ceru Makele fara nici un inconjur.

- Cum sa ti-l dau ?! De data asta, omuletul se arata nu numai banuitor, ci chiar foarte suparat si jignit.

- De cind vreau sa am si eu un fluier, mormai Makele.

- N-ai decit sa-ti faci unul din cele obisnuite. Asta nu e o jucarie ! Si zicind acestea, isi lua cosul pe care-l atirnase de o craca si pleca.

- Unchiule, da-mi mie fluierasul. Fac ce vrei, dar da-mi-l !

Piticul se opri. ii facea placere ca Makele il numeste “unchi'. De obicei, negrii rid de pigmei din cauza trupului lor maruntel.

- Si ce stii tu sa faci ?

- Sa pazesc caprele.

- Noi n-avem capre.

Makele tacu, incurcat. Voia neaparat sa capete fluierasul, dar nu stia cum sa-l induplece pe omulet.

- Ti-l aduc pe acela al lui Mutembo in schimb, propuse el.

- Cine e Mutembo ?

- Capetenia noastra, a paznicilor de capre.

- Aaa ! Tot un copil.

- Nu, el e mai mare. E inalt ca tine, il lua gura pe dinainte.

- Hm ! N-am ce face cu un fluier de-al vostru, care nu e bun de nimic, spuse piticul pufnind pe nas a suparare si pleca.

Makele - fuga dupa el.

- Unchiule, stai putin, unchiule !

Degeaba ; piticul mergea inainte, miniat.

- De ce nu e bun fluierul lui Mutembo ?

Nu primi nici un raspuns. Omuletul inainta, culegind de ici o ciuperca, de colo citeva buruiene sau fructe, de dincolo melci, omizi sau alte vietati mici, punindu-le pe toate in cosul pe care-l ducea cu el.

- Ce faci cu toate alea, unchiule ?

- Le maninc. Ce, nu stii ? De ce mai intrebi ?

- Si mie mi-e foame, suspina Makele.

De data asta inima piticului se inmuie :

- Dar tu n-ai coliba ta ? Nu te asteapta parintii ?

- Ba da, insa am ratacit drumul si vreau fluierasul.

Omuletul se opri linga niste frunze mari care se miscau. Sub ele se zbatea o lighioana cam cit o pisica, cu labutele prinse intr-o capcana. Dupa ce alese o piatra cu o muchie ascutita, piticul o lovi o data cu putere in cap, o scoase din capcana si o puse in cos. Pregati din nou capcana si o porni iar la drum.

“Ce friptura buna o sa faca din ea', gindi Makele. Foamea il impunse mai aprig in burta, dar voia sa capete fluierasul pentru care ar fi indurat orice.

- De ce e mai bun fluierul tau, unchiule ?

- Pentru ca alunga furtuna. E kiko ukavi.

- Kiko ukavi ? Si cum poate sa faca o minune ca asta ?

- Pai, a fost cioplit din lemnul unui copac lovit de trasnet. Daca sufli in el si arati furtunii incotro sa o apuce, ea acolo se duce.

- Da-mi-l mie !

- Sa alungati voi furtuna catre noi ?

Piticul il privi Iar banuitor si porni mai departe cu pasii lui mici dar foarte Iuti. Deodata, se opri linga un copac si asa, tam-nisam, Incepu sa alerge in jurul lui.

- De ce fugi asa, unchiule ?

- Tu nu vezi ca sus e o scorbura mica si in ea intra albine ? Inseamna ca isi au fagurii acolo.

- Si le-ai vrajit sa faca mai multa miere ?

- Nu ! Am strivit in picioare buruienile din jur, sa se stie ca nimeni nu mai are voie sa se atinga de copacul acesta si nici sa culeaga ce e bun de mincat pe el. De aci inainte e al meu si al familiei mele.

- Aaa, facu Makele. Am sa-ti caut copaci din acestia si am sa ti-i dau tie. Vrei ?

- Tot nu-ti dau fluierul.

Intre timp, ajunsera intr-un luminis in care erau colibe facute din craci si din frunze. Printre ele misunau o multime de pitici, unul mai mic decit altul.

Pe Makele il bufni iar risul, dar se stapini pe cit putu, de frica sa nu-l bata. Asa, cite unul, mai vazuse el, insa strinsi multi laolalta, batrini, femei, copii, alergind toti de colo-colo, certindu-se sau rizind, nu-i mai fusese dat sa vada.

- Ce fac matusile acolo ? il intreba el pe prietenul sau.

- Pregatesc otrava pentru vinatoare, raspunse acesta, golind cosul cu merindele pe care le strinsese.

Citeva femei mici stateau ghemuite pe pamint si striveau de zor intre pietre niste liane pe care Makele le stia ca sint foarte otravitoare. Din cind in cind se opreau din macinat, scuipau peste buruieni si le presarau cu piper salbatic. Dupa ce ispraveau treaba asta, veneau barbatii cu sagetile si le inmuiau virfurile in zeama care mustea din terciul otravitor. Makele ar fi privit pina in seara cum se gospodaresc piticii, desi dupa felul cum se uitau la el, se vedea bine ca nu le face placere. Nkili, prietenul cu fluierasul, isi lua cosul si porni iar prin padure. Se ducea sa culeaga fagurii. Makele fuga dupa el.

- Tot nu vrei sa-mi dai fluierasul ? se milogi el.

- Nici nu ma gindesc. E vrajit. Fa-ti singur daca poti !

- invata-ma tu.

- Nu stiu. L-a facut un vrajitor batrin care a murit de mult, minti piticul ca sa scape de el. Makele insa il crezu. isi aduse aminte ca-i era ingrozitor de foame si trebuie sa se intoarca in sat.

Piticul ii arata poteca pe care s-o apuce si pleca nepasator, cu fluierasul vrajit atirnat de git.

Mergind amarit spre casa, Makele se gindea. “Am sa-mi fac un kiko ukavi ca al piticului si o sa vina odata o furtuna mare, mare. Toti copiii or sa tremure ingroziti, mai ales Mutembo, care cu fluierul lui n-ar putea sa faca nimic. Eu am sa ies in fata lor sa-i intreb : «Incotro vreti s-o ia furtuna ? Intr-acolo ? Bine, intr-acolo». Am sa fluier odata si furtuna o sa se napusteasca unde i-am aratat. Ce-ar mai zice Mutembo ? Nu m-ar mai lasa in padure, ca i-ar fi frica sa nu trimit furtuna dupa el.'

Tot gindindu-se asa ajunse in sat. Soarele era aproape de scapatat.

- Makele, fugi repede acasa, ca a venit fratele tau. Sa stii ca are sa te bata, il anunta Areke.

- Nepot al lui Seitan ! Unde ai stat pina acum ? Bine ca n-ai patit nimic, bodogani baba Djilanga din pragul colibei.

- A venit ! A venit Makele ! striga Musalo, dind buzna in ulita.

In fata unei colibe se adunase o gramada de lume si mai ca nu-i veni sa-si creada urechilor cind auzi niste tipete desperate. Tatane, tatal lui Mutembo, il batea de zor pe acesta, de parca ar fi pisat mei, si baiatul zbiera ca o maimuta muscata de sarpe.

- A venit ! A venit ! murmurara satenii adunati, lasindu-l pe Makele sa treaca printre ei.

- Makele, copilul meu mic si scump, striga mama lui, repezindu-se sa-l ia in brate. Biata Azala avea ochii rosii, umflati de plins.

“Cit trebuie ca s-a chinuit in timp ce eu ma plimbam dupa fluier', gindi el, lasind nasucul in jos si luind-o dragastos de git.

Iosu, care-l cautase in ziua aceea de nenumarate ori prin padure si care pornise inca o data pe urmele lui, auzind ca in fine fratiorul poposise acasa, alerga intr-acolo.

- Ei, viteazule, esti viu si nevatamat ? il intreba el.

- Da, mormai Makele cu oarecare teama.

- Te-ai speriat ? Te-a muscat ceva ? il mai iscodi fratele.

- Nu ! M-am gindit mereu ce trebuie sa fac si nu mi-a fost frica, minti el cu nerusinare. Voia sa-i faca in necaz lui Mutembo, care sta deoparte, parasit de toti, smirciind din nas.

- Nu te-a muscat ceva ? il mai intreba Iosu.

- Ba era sa ma muste un sarpe mare, dar am fugit.

- Ei, asta n-o cred. Daca era sarpe te prindea el.

- M-am luptat si cu maimutele, se lauda Makele, gata sa povesteasca peripetiile prin care trecuse, bineinteles inflorindu-le cit se poate de mult. Dar nu-l mai lua nimeni in seama. Oamenii incepura sa se raspindeasca pe la treburile lor, multumiti ca totul se sfirsise cu bine.

Mutembo ramase ultimul si, apropiindu-se cu o mutra foarte razboinica, il ameninta :

- Nu te mai iau niciodata prin padure, cind o sa mai ducem gainile si laptele la Ksingia Vakida 1. Si miine dimineata te astept sus, pe colina.

Afla ca ai sa capeti de la mine atitea ciomege pe spinare, incit n-ai sa uiti toata viata cine e Mutembo.

- Te lauzi ! se trezi Makele zicindu-i.

- Lasa, vezi tu miine dimineata. Si se indeparta scrisnind din dinti de necaz ca nu-i putea face nimic : Iosu era pe aproape.

Nota 1. Ksingia Vakida - Postul Militar.

LEPROSII

A doua zi, Makele nu stia ce sa nascoceasca, sa nu se duca pe colina. Caprele insa behaiau si nu voiau sa stea locului. Chiar i se paru ca in behaitul lor il chemau pe nume, batindu-si joc de el. Parca spuneau :

- Makele-e-e Makele-e-e-e

- Sigur, voua ce va pasa ? Mergeti sa va umpleti burta si eu sa maninc bataie, mormai el.

Drept raspuns, cele doua capre incepura sa traga de fringhia cu care erau legate, lungindu-si giturile gata sa se spinzure.

Iosu iesi in fata colibei sa-l astepte pe Diara, prietenul lui. Erau amindoi de o seama si lucrau la aceeasi mina. Vazindu-l, lui Makele ii trecu prin cap o idee nastrusnica. Stia ca Iosu si Diara se invoisera de la mina pentru citeva zile. Voiau sa mearga la leprozerie, sa-l vada pe un batrin de la care invatasera ei mestesugul de miner si care acum zacea bolnav acolo. “N-am fost niciodata la leprozerie, ce-ar fi sa merg cu ei ? gindi Makele. Dar sa-i iau mai pe ocolite. Tot am eu ceva de intrebat.'

- Cum poate un fluieras sa alunge furtuna ?

- Cine ti-a mai virit si prostia asta in cap ? Ti-am spus odata pentru totdeauna : povestile astea cu vrajitoria nu sint adevarate, i-o reteza scurt Iosu.

- Mi-a spus un pitic pe care l-am vazut Ieri in padure. Avea un Kiko ukavi.

- Pigmeii au fel de fel de credinte, asa cum avem si noi, dar ti-am mai spus : nu sint adevarate.

- Vreau un fluier si Mutembo are unul.

- Daca ai sa fii baiat de isprava, am sa-ti cumpar un cutitas de la oras si ai sa-ti faci singur unul.

- Ce bine ! se bucura Makele, dar se intrista imediat. “Sa fiu de isprava inseamna sa ma duc cu caprele pe colina. Acum nu mai pot sa-i cer sa ma ia cu el', gindi pustiul.

De pe drum se arata Diara, zimbind ca de obicei :

- Hai sa mergem, Iosu !

- Haidem !

Si cei doi prieteni plecara.

Makele dezlega in graba caprele si porni dupa ei.

Tocmai atunci se arata din coliba Analia, o surioara de-a lui. 1

- A zis mama sa-i spui babei Djilanga sa aduca deseala niste leaculi, ca pe mama ta o doale pitiolu, se peltici ea.

- Da, bine, bine, raspunse Makele bucuros. Analia ii daduse ideea salvatoare cum sa fie baiat de treaba ca sa capete cutitasul, dar sa mearga si cu Iosu si Diara la leprozerie.

Nota 1. Sora si frate sint numiti si fiii unchilor si matusilor.

Duse caprele la poalele colinei, de unde le dadu drumul sa mearga singure unde erau si celelalte. Mutembo se uita chioris de sus de unde se cocotase, dar nu indrazni sa-i zica nimic, vazindu-l cum paseste tantos in urma celor doi flacai.

- Tu nu ramii aici cu caprele ? ii ceru socoteala Iosu.

- Ba da, ma intorc Mi-a spus mama sa-i cer babei Djilanga niste leacuri.

Batrina statea tocmai la capul satului. Bineinteles, Makele nu se opri acolo, ci merse dupa fratele lui. Cei doi vorbeau intre ei cu foarte multa insufletire si nu luara seama la Ce face pustiul. Mersera asa multa vreme. Trecura prin locuri pe unde Makele nu fusese niciodata. Ce de intrebari ar mai fi pus el ! Iosu venea foarte rar pe acasa si lui ii placea tare mult sa stea de vorba cu fratele mai mare, care le stia si le pricepea pe toate. Dar trebuia sa taca chitic si sa mearga tiptil in urma lor. In fine ajunsera la o casa mare, facuta ca pentru albi. De acolo iesira doi politisti negri si un alb imbracat in niste haine urite, cenusii.

- Iambo, 1 zise el apropiindu-se de Iosu si Diara, dindu-le mina prietenos. Asta il mira foarte mult pe Makele. Stia doar ca albii nu dau niciodata mina cu negrii. Tocmai atunci albul il intreba pe Iosu, aratind catre pusti :

- De ce ati luat copilul ? O sa se sperie de ce o sa vada.

- Cum ? Te-ai luat dupa noi ? Acum ce o sa fac cu tine ? il lua la rost fratele lui.

Nota 1. Iambo - buna ziua.

Makele tacea, plecindu-si capul in jos. uitindu-se cu coada ochiului sa vada ce-l asteapta, se gindea : “Te pomenesti ca ma trimite acasa si nu mai imi da nici cutitasul. Dar eu am fost cuminte, am dus caprele la pascut'.

Iosu nu mai avu vreme sa hotarasca ceva, ca din casa mare iesi un Akida 1. Era inalt, cu talia subtire, bine strinsa in curele, avea ochelari si purta o uniforma impodobita cu nasturi luciosi si alte zorzoane care ii stirnira lui Makele admiratia si chiar simpatia pentru purtatorul lor.

Iosu si Diara se retrasera mai la o parte. Fiind negri, nu aveau voie sa asiste la conversatia albilor.

- Buna ziua. Dumneata esti agentul sanitar trimis pentru regiunea noastra, nu-i asa ? se adresa locotenentul catre Maurice, in limba franceza.

- Da, domnule.

- Henri Briault, se recomanda ofiterul, uitindu-se oarecum dispretuitor la hainele agentului sanitar.

- Michaut, raspunse acesta, stringind mina intinsa.

- Hainele dumitale nu sint practice pentru aici. Ai venit de curind din Europa, nu-i asa ? il iscodi mai departe locotenentul.

- Nu. M-am nascut aici, in Africa.

- Probabil ai stat in oras. in brusa 2 e cu totul alta situatie. Nu se admite nici o neglijenta. Albul

Nota 1. Akida - ofiter.

Referat: Simbolismul romanesc ca si curent literar: ReneGhil si Alexandru Macedonski - poezia simbolista romaneasca Referat: Basmul – caracteristici, tema, timpul, naratorul

Nota 2. Brusa - savana, corespondentul expresiei “la tara'.

trebuie sa duca o viata confortabila si de lux. Altminteri, indigenii isi pierd respectul fata de noi si ne va fi mult mai greu sa-i stapinim. Trebuie sa stii ca aici esti ca si un rege. Poti face ce vrei, poti sa hotarasti ce-ti trece prin minte si sa iei ce-ti place. Nimeni n-are sa-ti ceara socoteala. Cei mari, guvernatorul, inspectorii si ceilalti inchid ochii multumiti ca tacem din gura si chiar le dam concursul. Doar oricine le cunoaste invirtelile Noi nu putem face decit mici afaceri, la care nu iese cine stie ce. Totusi O sa ne intelegem bine. Din partea mea vei avea tot sprijinul, te asigur. In regiune am suficienti soldati ca sa inabusim orice nemultumire.

Briault vorbea repezit, in timp ce privirea ii ratacea de colo-colo. Altfel ar fi observat fata lui Maurice hotarita, prevestitoare parca de furtuna.

- Cu medicamentele se pot face afaceri strasnice, continua locotenentul. Marim impozitele negrilor, spunind ca aducem medicamente pentru ei. Cumparam de forma citeva cutii de chinina, pe care de fapt o sa le folosim noi, si restul banilor ii impartim.

Maurice tacea si asculta spumegind de furie. Ofiterul crezu ca are de-a face cu un prostanac si vru sa termine cit mai repede cu lectia pe care o socotea necesara, pentru ca sa-l transforme intr-o sluga credincioasa. “Cu citiva gologani ii astup gura !' isi spuse el.

- De pilda, mai putem mari impozitul la leprozerie. Pe o hirtie oarecare o sa scriem ca fondurile vor servi la cumpararea de medicamente si la construirea unui spital. Bineinteles, dind cite ceva ici-colo, pe la inspectori, nu se va afla nimic

nicaieri. Grosul sumei ne va ramine noua. Ofiterul se apropie de Maurice si, batindu-l pe umar cu un aer binevoitor, isi incheie cuvintarea : N-ai ce face, albul trebuie sa duca o viata de lux si de petreceri. Daca astia te vad muncind, zic ca esti ca ei si s-a dus orice urma de respect.

Dupa ce-si scoase o tigara fina dintr-o tabachera mare de aur, il lua de reverul hainei, zimbindu-i :

- Ai inteles, nu-i asa ?

Maurice se dadu in laturi. Cind vorbea, ofiterul stropea cu saliva.

- Da, am inteles totul, mirii el cu o voce groasa si adinca.

Lui Briault nici nu-i putea trece prin cap ca cineva s-ar gindi sa refuze o astfel de propunere, asa ca nu dadu nici o atentie tonului si minei lui Maurice. Ba ii si spuse :

- As putea sa te iau cu masina. Am de gind sa inspectez citeva posturi si mai tirziu sa trec si pe la leprosi. N-ar strica sa-i vezi, asa, de forma. Treci in fata linga sofer !

- Nu, domnule locotenent, nu va deranjati. Pot merge si pe jos. Mai ales ca deocamdata am de vorbit ceva cu niste negri.

Ofiterul se indigna :

- Ttt ! Stai de vorba cu negrii !? Dar ce ti-am spus pina acum ? Prestigiul Ce dracu se

- Am niste afaceri de aranjat.

- Asa ! Bravo, bravo ! Vad ca te pricepi, zise Briault, rinjind fortat. Apoi se urca in masina, se tolani pe canapelele din fund si porunci soferului sa-i dea drumul.

- Ce canalie ! scrisni Maurice printre dinti.

- Ce v-a tot vorbit atita ? intrebara Iosu si Diara, venind catre el.

- Hai sa mergem, va povestesc totul pe drum.

Makele aproape ca alerga ca sa se poata tine dupa ei. Voia sa afle neaparat ce spusese akida cel mare. Cind auzi insa ca omul acela cu nasturi atit de frumosi fura bani de la oamenii bolnavi ca apoi sa-i zvirle pe nimicuri, se gindi ca Maurice minte de necaz ca n-are si el zorzoane stralucitoare ca locotenentul. Totusi, vazu ca Iosu il asculta cu foarte multa incredere pe agentul sanitar si vorbeste cu multa ura despre locotenent, isi aminti ca si pe mama lui o auzise vorbind tot asa. Nu stiu ce sa mai creada.

Ajunsera intr-un sat care avea colibe ca si ale lor, dar mai darapanate si urite. Makele nu vazuse inca leprosi. Auzise doar povestindu-se despre ei ca sint cei mai nenorociti oameni de pe pamint. Linga una din cocioabe zari o femeie care, ca si mama lui, pisa niste mei intr-o piulita de piatra. Mina cu care trintea pisalogul mare cit un mai era sanatoasa, cealalta insa atirna neputincioasa pe linga trup, mincata pe jumatate de bube mari, singerinde.

Alaturi de ea zacea pe pamint un batrin slab, cu trupul descarnat, cu fata brazdata de zbircituri adinci si cu degetele noduroase. Parea un copac pravalit, cu ramurile innegrite si dezgolite de frunze. Cum il vazura, Maurice, Iosu si Diara se dusera drept la el si-ncepura sa-i vorbeasca. Ii ziceau mos Abu. Makele sta deoparte, speriat. Fara sa stie de ce, ii era frica de leprosi.

Pe drum se auzira scrisnind rotile unei masini frinate. Din ea pasi tantos locotenentul cu nasturi stralucitori. De undeva, din sat, alergara catre el doi politisti negri.

- Stati acolo ! le porunci ofiterul, nelasindu-i sa se apropie. Ii era frica sa nu se imbolnaveasca si el de lepra.

- Domnule locotenent, n-au toti banii, raportara ei Intepenind in pozitia de drepti.

- Cum n-au toti banii ? A trecut o luna de la termenul fixat, tipa Briault furios, inrosindu-se pe fata si pe git. Pentru citi n-au bani ?

- Pentru sase oameni.

- Sa-i luati pe toti sase si sa-i biciuiti. Zece lovituri la fiecare, hotari el.

- Lasati-i, domnule locotenent, o sa plateasca, interveni Maurice.

- A, nu, dragul meu. Eu imi fac treburile cum stiu ca e bine. Tu nu-i cunosti. Cu pasuieli si cu mila nu faci nimic aici. Nici nu te respecta.

- Bine, dar sint bolnavi intr-un hal de

- Asta nu te priveste, il repezi Briault. In Europa sa ai mila de bolnavi. Aici nu e vorba decit de negri, nu de bolnavi sau sanatosi.

Soldatii se apucara sa execute ordinele ofiterului. Scoasera din colibe sase oameni slabi si rosi de boala, cu trupurile pline de bube. De-abia aveau puteri sa-si tiriie picioarele. Nu degeaba li se spunea leprosilor “gubari veli' - nouri bolnavi.

Soldatii ii impingeau din urma cu niste bete. Si lor le era frica sa nu se molipseasca. Apoi incepura sa-i biciuiasca pe spinari, numarind cu voce tare : unu, doi, trei, patru. Loveau amindoi odata, ritmic. Bietii leprosi isi asteptau ingroziti rindul, cautind sa-si infasoare ranile singerinde cu frunze.

- Uite, baiatul acela seamana cu Moke, spuse incet Makele, aratind catre un baiat de vreo noua ani, care sta stingher in mijlocul drumului. Si el trebuie sa fie pedepsit.

- E chiar Moke, ii raspunse Iosu.

- Dar Moke a murit.

- N-a murit. S-a imbolnavit si l-am adus aici.

- Ce are la ochi ? intreba Makele, infiorindu-se.

- I-au copt ochii. Puroiul acela verde de sub pleoape sint ochii lui. I-au copt si i s-au scurs. Acum Moke nu mai vede. E orb pentru totdeauna.

- Nu mai vede, murmura Makele, cu glasul sugrumat de groaza.

Moke fusese cel mai bun prieten al lui. Cind era mic si nu putea sa mearga, Moke, desi nu era decit cu vreo trei ani mai virstnic, il lua in circa si-l ducea sa vada cum se joaca copiii. Adesea ii prindea fluturi si pasarele si intotdeauna se purta blind cu el. Acum Moke statea acolo stingher, fara vedere, cu bratele atirnindu-i neputincioase pe linga trup, ca niste crengi rupte. Unul dintre soldati il impinse cu un bat si incepu sa-l loveasca pe spinarea goala si slaba. Ceilalti, pe care ii biciuisera pina atunci, rabdasera gemind incet, dar Moke era inca un copil. Se zbatea, cautind cu miinile ceva de care sa se agate, si tipa, tipa ingrozitor.

Makele izbucni in plins si alerga catre fostul lui prieten, ca sa-l scape. Iosu insa il prinse de mina si-i trase o palma.

- Nu mai incurca lucrurile. Tot nu poti sa-l ajuti cu nimic. Mai bine uita-te si tine minte.

Moke tipa si se zbatea din ce in ce mai tare.

- Trage-i cu biciul peste gura, ca-mi sparge urechile, zbiera infuriat ofiterul.

Soldatul asculta si-i insingera gura bietului orb.

Makele plingea intruna cu sughituri, agatindu-se ingrozit de pantalonii fratelui sau.

- Eu mi-am ispravit treburile aici. Dumneata n-ai decit sa ramii. Vad ca te-au induiosat grozav pocitaniile astea, spuse Briault, cu o voce acra, catre agentul sanitar.

Se suparase fiindca Maurice il rugase sa pasuiasca pe leprosi, dar mai ales pentru ca-l vazuse vorbind mereu cu Iosu.

- Un idiot. Refuza sa mearga cu mine in masina si vorbeste cu negrii, bombani el, trintind usa masinii. Apoi porunci sergentului de la volan : Da-i drumul !

Masina porni stirnind nori de praf.

Dupa ce-si primi pedeapsa, Moke cazu jos, in nesimtire. Maurice se duse linga el, ii sterse gura de singe si-l stropi cu apa rece, ajutindu-l sa-si vina in fire. Makele ii sari sanitarului de git si-l saruta pe fata, dar se sperie si se retrase. Maurice era totusi un alb. Acesta rise si-l intreba cu blindete :

- De ce m-ai sarutat ?

- Pentru ca l-ati ingrijit pe Moke.

- Bine ! Am sa-i port de grija si de aci inainte.

- Pot sa vorbesc putin cu Moke ? ii ceru voie Makele, vazindu-l mai ingaduitor decit fratele sau.

- Da. vorbeste-i. Sa nu te atingi insa de el !

Makele alerga catre orb :

- Moke, Moke, am venit la tine.

- Cine esti ?! Eu nu vad ! ii raspunse acesta, ferindu-se stingherit.

- Sint Makele, prietenul tau.

- Aaa, Makele cel mic. si Moke zimbi plin de tristete.

Fata ii ramasese aceeasi, dar ochii care il priveau plini de veselie atunci cind era mic nu mai erau. ”Cit trebuie ca sufera, gindi Makele. De ce mi-a spus Iosu ca sa nu-l uit ? Cum as putea eu sa-l uit vreodata ?'

- Si tu ce cauti aici ? Ia pleaca ! se rasti un politist, care se apropiase intre timp de el.

- Vreau numai sa-i vorbesc, se apara Makele.

- Mars de aici imediat, tipa politistul, imbrincindu-l.

Iosu il chema linga el. Makele se supuse. N-avea incotro. Intre timp, Maurice se ingriji si de ceilalti leprosi. Politistii nu indraznira sa-i zica nimic, pentru ca era alb. Mergea de la un bolnav la altul, curatind ranile si oblojindu-le cu doctoriile pe care le adusese cu el intr-o geanta mica. Leprosii ascultau de el, lasindu-l sa le faca orice, chiar daca-i durea. Din cind in cind le cerea apa curata si ei alergau imediat cite doi, trei, fericiti ca s-a gasit cineva sa le poarte de grija.

- Nici nu sint toti leprosi. Unii au alte boli mult mai usor de vindecat, ii explica Maurice lui Iosu, lucrind in acelasi timp cu infrigurare. Avea miini foarte indeminatice si niste ochi plini de bunatate.

- Dar mos Abu ? intreba Iosu.

- N-are lepra. Am sa-l izolez de ceilalti si cu un tratament bun il fac sanatos. Acum voi duce-ti-va, sa nu va ia la ochi politistii. Eu mai ramin, zise el.

Makele trebui sa plece si el cu Iosu si Diara. In capul lui i se invalmaseau toate : “Soldatii sint negri, dar sint rai, Maurice e alb, insa e bun, locotenentul are nasturi stralucitori si e rau ca o fiara. A pus sa-l biciuiasca pe bietul Moke.' Nu mai pricepea nimic si isi simtea sufletul plin de amaraciune.

SE SCHIMBA CAPETENIA

Cum ajunsera in sat, Iosu il trimise pe colina. Vazindu-l intristat, ii spuse :

- Asa e viata. Esti mic, dar trebuie sa te inveti cu ea. Acum fii barbat. Du-te de ai grija de capre, altfel nu-ti mai iau cutitasul.

- Nu mai vreau nici cutitas, nici fluier, nici nimic, mormai Makele.

- Ei, lasa acum. Hai, du-te, du-te !

Pe colina, Mutembo se repezi la el ca un rinocer turbat.

- Aha ! Lasule ! Ai fugit azi dimineata. Dar acum n-ai mai avut incotro, ca te-au trimis de acasa !

- Si tu ce vrei de la mine ? se rasti Makele, uimind toata ceata cu indrazneala lui.

- Na ! Na ! Asta vreau ! suiera Mutembo printre dinti, lovindu-l cu nuiaua. Na ! Na ! Na ! si-l lovea intruna.

Makele se feri la inceput, apoi, infuriindu-se, se repezi, ii smulse nuiaua, o rupse, o calca in picioare si-l lovi pe dusman cu capul in burta.

- Esti rau ca politistii aia. De ce dai in mine ? Politistule ! Locotenentule ! il improsca el cu cea mai grea insulta pe care si-o inchipui.

Ceilalti copii, avind si ei nemultumirile lor din pricina ca Mutembo mincase ca de obicei singur fructele pe care le adunasera in ajun, sarira cu gura :

- Politistule ! Locotenentule ! strigau ei, rizind de porecla pe care i-o nascocise Makele si mai adaugind inca : Tu esti Muvura. Ala de stringe impozitele. Politistule ! Locotenentule !

In jurul lui Mutembo se prinse o hora. Copiii rideau si-i strigau ocarile pe care le nascocisera.

- Stirpiturilor, urla Mutembo, repezindu-se in ei si lovindu-i. Copiii se risipira, tipind. Areke, care primise o palma zdravana, incepu sa plinga.

- De ce dai in ei ? il mustra Koro pe Mutembo.

Koro era de o seama cu el, asa ca avea dreptul sa-i ceara socoteala.

- Fac ce-mi place. Tu sa taci din gura ! se strimba Mutembo.

- Ba, deloc ! Si daca mai bati copiii, nu mai esti capetenia noastra, i-o intoarse Koro.

- Ba da, pentru ca si tatal meu e seful satului.

- Ei, si ? Tatal tau e batrin si cunoaste legile stramosesti. De aceea il asculta oamenii ca pe un sef. Dar tu ? Tu stii doar sa bati copiii.

- Ne bate si ne maninca proviziile, se plinsera pazitorii de capre smirciind din nasucuri.

- Pai, ori avem un sef asa cum au oamenii mari, sau nu ne mai jucam, hotari Koro.

- Nu ne mai jucam asa, strigara copiii. Sa avem si noi un sef cum au oamenii mari.

- Sa fie Koro capetenia noastra, zise Makele, caruia ii placuse cuvintarea dinainte.

- Da, sigur ! Koro ! Sa fie Koro ! aprobara copiii. El imparte proviziile cu noi si stie sa faca si capcane.

- Ei, na, de asta am sa bocesc eu, ca nu vreti sa fiu capetenia voastra. Si asa tot voiam sa plec la oras, la fratele meu Andre. Acolo o sa maninc toata ziua ce-mi place si am sa-l ascult pe Andre cum cinta in casele alea mari, unde beau si maninca albii

- Ei, te duci la Andre, murmurara copiii cu invidie in glas, prefacindu-se totusi ca nu le pasa.

- Ce stati sa ascultati ? Minte ! zise Koro. De ce Tatane se plinge la toata lumea ca Andre e un fiu rau ?

- Sigur ca minte. Pleaca de aici ! ii striga Makele. Locotenentule !

Mutembo se uita lung la el, mirindu-se de unde i-o fi venit atita curaj.

- Sa mai ceri tu vreodata fluierul. Ai sa vezi atunci ce ai sa capeti, il ameninta el.

- N-am nevoie. Iosu imi aduce un cutitas si am sa fac o gramada de fluiere. O sa avem fiecare cite unul si inca din alea fermecate, care alunga furtuna.

- Ce fermecate ? Ce furtuna ? N-ai sa poti ciopli nici macar unul obisnuit.

- Ba o sa poata, ii sari Koro in aparare.

- Si eu stiu sa fac fluiere cite poftesti, se lauda Areke.

- Hai, acum pleaca ! N-auzi ? ii spusera copiii.

- Ia-ti si caprele, ii aminti Koro si apoi incepu sa vorbeasca pe soptite cu ceata.

Mutembo mai zabovi putin, apoi pleca. Prea ii calcasera mindria in picioare.

- Am sa va arat eu cine e Mutembo, mirii el coborind de pe colina unde domnise atita vreme nestingherit de nimeni, dar de unde il pravalise rascoala neasteptata a unui pusti ca Makele.

MKAVI 1 MAGONDAKUE

Makele voia neaparat sa afle taina fluierasului care alunga furtuna si era sigur ca Magondakue, vrajitorul, o stia. Nu numai pentru ca vrajitorul lor fermeca si desfermeca in fel si chip, dar mai ales pentru ca odata vazuse el insusi ca stapinul duhurilor tine in puterea lui si trasnetul. Era o noapte intunecata. Se intorcea cu mama lui dintr-un sat vecin. Pe cerul negru ca un taciune stins nu licarea decit o stea si aceea sclipea ca un ochi viclean de pisica salbatica, chiar in dreptul cocioabei vrajitorului. Deodata, niste boa uriasi de lumina spintecara bolta cerului care trosni intr-un trasnet naprasnic. In stralucirea fulgerelor vazu un copac inalt ce se inalta la o margine de drum. Apoi, de acolo izbucni un val de flacari rosii ce pareau ca maninca cerul. Chiar atunci trecu pe linga ei mkavi Magondakue si, vazindu-le teama intiparita pe fata, rinji dezvelindu-si gingiile stirbe. In noaptea aceea, vrajitorul chemase trasnetul asupra

Nota 1. Mkavi - vrajitor.

copacului. Ca asta era adevarat, nu mai incapea nici o indoiala. Chiar el povestise a doua zi in tot satul.

Makele ar fi vrut sa mearga la coliba lui mkavi Magondakue, dar lumea spunea ca duhurile ii luau ochii si urechile oricui ar fi indraznit sa paseasca pragul ei, iar omul acela, desi mai auzea si mai vedea lucrurile, nu le mai putea pricepe rostul. Iosu zicea ca sint minciuni. Pe de alta parte, Musalo, nepotul vrajitorului, se ducea in fiecare zi acolo si nu patea nimic.

- Musalo, intreba el, cum faci tu de nu-ti pierzi ochii si urechile ?

- Pai, eu sint un fel de mkavi mai mic. Cind am sa fiu mare, am sa fiu asa ca bunicul Magondakue. Duhurile ma cunosc.

- N-ai putea sa faci intr-un fel ca sa ma cunoasca si pe mine ?

- Pai, tu esti om de rind.

- Ma fac si eu mkavi cind voi fi mare.

- Nu se poate. Tu nu esti neam cu nici un vrajitor.

Altceva Musalo n-a mai vrut sa vorbeasca cu el. Zicea ca e oprit ; de fapt, Musalo era altfel decit ceilalti copii. Avea o cautatura de parca ii era mereu frica sa nu vina vreun duh sa-l inhate de ceafa.

In jocurile lor se tinea mereu deoparte si nu se amesteca decit rareori in vorba, si atunci o tinea intruna cu : “Lasa, mai bine sa nu ne bagam in asta ! Lasa fluturele, c-o fi vreun duh ! Lasa, nu te mai uita acolo !' si tot asa intruna. Desi avea vreo zece ani si era de o seama cu Mutembo si Koro, ramasese mic si sfrijit. Mutembo ridea de el zicindu-i :

- Sa stii ca maninca duhurile din tine. Ai grija ca intr-o zi ai sa pieri cu totul.

Vazind ca Musalo nu-i poate fi de nici un ajutor, Makele se duse tot la Iosu sa-i spuna cum stau lucrurile.

- Pai, ce stai pe ginduri ? Du-te la vrajitor, ii zise acesta.

- Sa-mi pierd ochii si urechile ?

- Iar incepi ?

- Dar tot satul stie asa.

- Stie pentru ca Magondakue e destept si s-a priceput sa duca oamenii de nas. Tu vrei, cind vei fi mare, sa fii mai prost decit Magondakue, decit Musalo ?

- Nuuu !

- Atunci, uite ce facem, zise Iosu, scotind din buzunar ceva mic si stralucitor. Asta e un cutitas de otel. il vezi ?

- Daaa, ce frumos e ! striga pustiul intinzind mina.

- il luasem pentru mine. Nu va fi al tau decit daca te duci in coliba la mkavi Magondakue si-mi spui tot ce vezi acolo. Baga de seama ca eu am fost si stiu cum e.

- Chiar inauntru ?

- Da.

- in ce bucluc am mai intrat ! se vaicari Makele.

Iosu rise si pleca virindu-si cutitasul in buzunar.

- Ai grija sa nu te prinda. Altfel, te sminteste in bataie si zice ca ti-au luat duhurile mintea, ii mai spuse el.

- Da, bine, raspunse Makele.

Pustiul cumpani cum stau lucrurile si hotari sa se duca. “Daca ar fi sa patesc ceva rau, nu m-ar trimite Iosu', isi zise el. Se gindi ce se gindi si gasi o cale mai putin periculoasa. Pindi cind vrajitorul nu era acasa si, pe furis, ca sa nu-l vada nimeni, largi cu un betigas o crapatura din peretele colibei.

“Pot sa vad foarte bine si de aici cum e si ce se petrece inauntru', mormai el bucuros.

Seara, dupa ce se-ntuneca, se strecura tiptil la crapatura ce si-o pregatise. La inceput ii batea inima sa-i sparga pieptul, nu alta. Dar pe urma privi cu nesat la ciudateniile care se aflau acolo. In mijlocul colibei era aprins un foc mic. Deasupra fierbea o oala cu niste buruieni. Umbrele si luminile flacarilor jucau de-a lungul cocioabei, lasind sa se vada tot soiul de chipuri mici cioplite in lemn si agatate de pereti. Erau elefanti, rinoceri, caprioare, ciini, tauri salbatici, tot ce vrei. Erau pina si niste oameni mici si cu capetele mari. Unii parca plingeau sau se strimbau, altii rideau cu gura pina la urechi. Lui Makele ii placu mai ales o caprioara care, desi sta atirnata, parea ca fuge speriata din locul acela blestemat. Vrajitorul motaia intr-un ungher. Avea pe el o blana de leopard roasa, iar la git purta legate de snururi tot soiul de lighioane ca si cele de pe pereti. Fata ii era posomorita si totodata rea si vicleana.

“Hai, trezeste-te ! Fa un kiko ukavi !”, il indemna Makele in gind. Ca si cum l-ar fi auzit, vrajitorul se trezi si se duse linga foc. Makele vru sa fuga, dar, vazindu-l ca s-a apucat sa mestece linistit in oala de pe foc, ramase pe loc nemiscat. isi aduse aminte de ce i-a spus Iosu : “Vrajitorul poate sa te simta sau sa-ti ghiceasca gindurile numai daca tu te dai de gol rasturnind sau calcind pe ceva care sa faca zgomot'.

Batrinul lua oala si o dete la o parte de pe foc.

- Arsi, lua-te-ar dracu ! bombani el, tragindu-si repede degetele. Se fripsese.

Makele pufni in ris la crapatura lui. Vrajitorul il auzi si-si ridica repede privirea dusmanoasa si vicleana. Pustiul o tuli, fugind cit il tineau picioarele.

A doua seara ii aduse pe Koro si pe Areke. Pindira ei ce pindira, strajuind cu schimbul la crapatura ; vrajitorul insa nu cioplea nici un fluieras. A treia seara crapatura era astupata. Batrinul o descoperise. Baietii se lasara pagubasi, mai ales ca Iosu il rasplati pe Makele pentru curajul lui dindu-i cutitasul si aratindu-i cum sa ciopleasca un fluier ce suna aproape ca al piticului.

- Dar tu esti mai vrajitor decit toti vrajitorii ! se minuna Makele.

- Sigur ca sint ! Orice om e vrajitor, fiindca uite, aici, - zise Iosu ciocanindu-l pe frunte, - aici ai un farmec vrajitoresc care se numeste ninte si cu ea poti face orice pe lumea asta.

Pustiul se apuca sa ciopleasca fluiere. La inceput mergea greu, dar pe masura ce tot taia lemnul, miinile lui se faceau mai dibace. Dupa un timp avea fluiere pentru toata ceata, asa cum se laudase atunci pe colina, cind se certase cu Mutembo. Facu fluiere mai groase si scurte care sunau gros, altele mai lungi si subtiri cu un sunet usor si ascutit.

Pe unul il reusi atit de bine, de cinta mai frumos chiar decit cel al piticului, dar nici unul nu alunga furtuna. Nici chiar cele taiate din copacul lovit de trasnetul lui Magondakue. Iosu avea dreptate : furtuna nu asculta de fluiere.

Nu-I nimic, isi zise Makele. Acum am sa cioplesc lighioane ca cele de la gitul vrajitorului. Cind Le-o vedea Magondakue, o sa plesneasca de ciuda'.

PUIUL DE HIPOPOTAM

Magondakue spunea ca in noptile intunecate, cind luna zimbitoare si plina de lumina sta inchisa in coliba cerului, prin padure si de-a lungul riului umbla fel de fel de duhuri rele. Atunci scorburile copacilor soptesc ca niste guri inveninate blestemele cele mai grele, florile se prefac in cutite si lanci taioase, iar lianele in serpi reci si alunecosi. Vai si amar de sarmanul calator ratacit intr-o astfel de noapte ! Panterele cele mai hide si mai viclene, ce se ascund infricosate in timpul zilei, se reped si-l sfisie, sugindu-i lacome singele. Iar daca in drumul lui intilneste un hipopotam e strivit, terciuit de picioarele fiarei uriase, plina de cruzime. Dar hipopotamii pricinuiesc rau omului si in alte chipuri.

In fiecare noapte, copiii si citiva sateni se duceau la capatul dinspre padure al ogoarelor, aprindeau focuri si se culcau acolo. Faceau de pinda cu schimbul, pentru ca turmele de maimute stricatoare si obraznice sa nu dea buzna prin mei si prin gradinile de legume. La capatul dinspre riu nu facea nimeni de straja, ca nu era nevoie. De acolo n-avea cine sa vina.

Pe apa domoala a lui Mijinga se ivira insa intr-o noapte, plutind alene, o turma de sase namile cenusii, cu trupurile ca niste tavalugi. Aveau ochii mici, infundati sub fruntea joasa, boturile mari si late, iar pe ceafa cute groase de grasime. O vreme adulmecara si cercetara cu teama imprejurimile. Nu cunosteau locurile si simteau urmele omului. Apoi se opintira si iesira greoi din apa. Cea mai grijulie se arata una din namile care avea cu ea un pui mic, cit un catelandru, cu picioarele scurte si butucanoase. Puiul se poticnea mereu si se oprea speriat, dar mama lui il impingea cu botul si cu un grohait gros ii da sa inteleaga ca deocamdata n-are de ce-i fie teama.

Nemultumiti de hrana ce o gasisera in paduricea de linga riu, hipopotamii se indreptara domol spre ogoarele si gradinile oamenilor. Cu o pofta uriasa ca si trupurile lor, se napustira asupra cartofilor si asupra pastailor de fasole. Fara sa se mai sinchiseasca de nimic, incepura sa scormoneasca pamintul, sa striveasca aracii sub labele lor butucanoase, sa rupa, sa smulga si sa manince tot ce le iesea in cale. Mestecau de zor legumele proaspete, pline de suc dulce, inchizind multumiti ochii mici si timpi. Dupa ce rascolira totul, se indreptara spre cimpurile acoperite de spice verzi si fragede de mei. Fiindca erau satui dupa atita ospat, incepura sa se tavaleasca pe spate si sa framinte locul in picioare, terciuindu-l si amestecindu-l cu pamintul. Se jucau. Numai puiul cel mic nu putuse sa manince nimic. El mai sugea inca la mama lui. Turma nu merse mai departe fiindca se zareau focurile paznicilor, iar catre ziua, cind dinspre sate se auzi trimbitatul cocosului, o porni domol, domol, grohaind incet a multumire si a indestulare, inapoi catre apa lui Mijinga.

Noaptea era pe sfirsite. Cum spunea Magondakue, fiarele padurii si duhurile rele se furisau tiptil in ascunzisurile lor. Peste putin timp bolta cerului se facu albastra-verzuie si dinspre rasarit prinse sa se-nalte soarele, rosu ca miezul unei orhidee.

Primul care vazu prapadul ce-l facusera hipopotamii a fost Moze, unul din paznici. Moze era omul cel mai napastuit din sat. Femeia ii murise de curind, iar pe deasupra avea sase copii si pe mama lui, Djilanga, o batrina rautacioasa, care-i pricinuia numai necazuri, ca de ajutat nu mai era in stare sa-l ajute.

Moze alerga indata la Tatane, seful satului.

- Ne-a lovit napasta, Tatane ! Ne-a lovit napasta ! Vino sa vezi ca n-a mai ramas nimic din truda noastra. Cu ce o sa-mi hranesc eu copilasii, cind tot ogorul meu l-au distrus ? Ale altora au mai scapat, dar mie nu mi-a mai ramas nimic. O sa murim de foame ! Vai de capul meu ! se vaieta sarmanul om.

Vestea se raspindi ca apa. Oamenii se strinsera la locul cu pricina, unii vaietindu-se, altii framintindu-si mintea cum sa iasa din bucluc.

Privelistea gradinilor rascolite si a meiului tinar, gata sa dea in pirg, strivit si terciuit, era nespus de jalnica.

- Saada ! Saada ! 1 Ce-o sa facem ? tipa baba Djilanga cit o tinea gura, desi ea nu facea niciodata nimic.

- N-o sa mai avem cu ce plati impozitul, tuna miniat Tatane.

- Sigur, el se gindeste la impozite ca, de, e raspunzator de ele in fata albilor si a lui Muvura, dar noi ce o sa dam de mincare copilasilor nostri ? bombaneau femeile intre ele.

Makele si Koro se tineau mereu dupa Iosu, care strinsese in jurul lui pe toti flacaii din sat.

- Ia stati, oameni buni. Ne tinguim acum de pomana, zise Tatane, acoperind larma glasurilor cu vocea lui groasa si puternica. Mai bine sa chibzuim ce-i de facut.

- Sa ne scapam mai intii de hipopotami, zise Iosu. Daca pornim o vinatoare, ferim grinele si legumele care ne-au mai ramas.

- Daca vinam o dihanie din cele mari, avem o bucata de vreme cu ce ne ospata, se bucura Moze.

- Pielea o facem bice si le vindem, iar pe coltii namilei putem sa luam bani frumosi, asa ca ne mai putem plati din impozite, completa Tatane.

- Din carne o sa mai dam ceva pe la vecinii nostri din celelalte sate, zise Iosu. In schimb le cerem sa ne dea mei, atunci cind s-o coace.

- Ce mai, pornim o vinatoare sa-i mearga vestea ! se bucura Kateke, un barbat mic de statura, insa cel mai strasnic vinator de prin partile locului. Si acum, hai la treaba ! La amiaza dam drumul pirogilor pe riu.

- Aaa, nu ! Asa nu merge ! N-avem invoirea albilor si nu-i drept sa facem ceva intr-ascuns, ca hotii, se impotrivi Tatane.

- Pina ne da invoire akida cel mare, hipopotamii ne distrug si restul ogoarelor si pleaca in alte locuri. Mai vineaza atunci daca ai ce, zise Kateke.

Nota 1. Saada - vai, nenorocire !

Tatane se rasti suparat :

- Nu e drept sa pornim vinatoarea fara invoire.

Oamenii, obisnuiti sa asculte de cuvintul sefului lor, dar si infierbintati de gindul vinatoarei, se uitau unii la altii, incurcati.

- Saada ! Saada ! O sa-mi moara copilasii de foame, se tingui Moze, deznadajduit.

Kateke zimbi batjocoritor :

- N-au decit ! Asta e drept, dar

- De mine sa nu te rizi ca sint om batrin, ii arunca Tatane vorba cu asprime. Iosu, tu esti mai invatat. Du-te repede la Ksingia Vakida si cauta de ia invoirea. Pe urma vedem noi !

- Plec chiar acum, zise acesta si, luindu-l pe Diara cu el, porni la drum.

Ceilalti se apucara sa pregateasca uneltele pentru vinatoare. Ce mai fierbere in sat ! Copiii dusera iute caprele pe colina si, lasindu-le de capul lor, se intoarsera cu totii sa vada pregatirile. Cine se indura sa lipseasca dintr-o asemenea imprejurare ? Flacaii, cintind si chiuind plini de veselie, se intreceau care sa ascuta mai bine virful lancilor si harpoanele grele. Femeile fierbeau de zor ierburi otravitoare. Kateke ii mustruluia pe

Toti, in timp ce mesterea la fringhiile lungi pentru legat harpoanele. Vazind copiii cum zgiiesc ochii si-i incurca pe cei mari, vinatorul ii lua la rost :

- Voi n-aveti nici o treaba ?

- N-avem, raspunsera ei in cor, dornici sa-l ajute cu ceva.

- Cine e capetenia voastra ?

- Koro ! zisera ei, imbulzindu-se in jurul lui.

- Bine ! Iata ce aveti de facut : mergeti catinel pe malul riului si-mi descoperiti cam pe unde s-au aciuat hipopotamii.  Dar bagati de seama sa nu va inhate vreunul si sa va striveasca in picioare ca pe niste banane coapte. Sa-mi stati la pinda prin copaci, cum stau panterele. Tu, Koro, ai grija sa nu se razleteasca unul de altul. Sa-i tii strinsi laolalta ca turma de tauri salbatici. Ne-am inteles

- Da ! raspunse ceata pazitorilor de capre si, fara sa mai astepte alte cuvinte, o tuli spre riu.

Gasira hipopotamii nu prea departe de asezarea satului lor, intr-un cot al riului, unde cresteau nuferi si trestii din belsug. Se furisara printre ierburi.

- Tii, ia uite un pui mic si grasuliu, striga Makele.

- Nu tipa, ca ne simt si pleaca de aici, ii domoli Koro.

- Hipopotamii sint duhuri cu puteri uriase. Puiul e si el un duh mai mic, sopti Musalo, cu mutra lui vesnic speriata.

- Nu mai face pe prostul. Lasa ca stiu eu puterea duhurilor si a vrajitorilor, se umfla in pene Areke. Lui bunicul tau i-a fost teama de noi si a astupat crapatura.

Koro ii dadu repede un ghiont in cap, iar Makele, vazind ca Areke il baga in bucluc cu laudarosenia lui, incepu sa vorbeasca repede :

- Trebuie sa-i gasim un nume. Stiti ce ? Eu zic sa-l botezam Piki Iki, Puiul Grasuliu.

- Da ! da ! se invoira copiii.

- Ce crapatura ? intreba Musalo, nedumerit.

- Mai incet, mai incet, ca ne aud, se otari Koro la el.

Musalo ar mai fi voit sa intrebe ce-i cu crapatura, dar copiii ii facura semn sa taca.

Hipopotamii se scaldau nepasatori in baltoaca lor. Cufundati in apa pina la git, motaiau cu ochii pe jumatate inchisi, incalzindu-se la soare. Din cind in cind mai rupeau cite un smoc de ierburi de apa si-l mestecau alene. De o parte si de alta a botului lataret le picurau stropi de saliva inverzita.

- Iiii, ce uriti sint, se strimba Makele la ei.

- Uriti si rai. Ne-au mincat cartofii si fasolea, adauga Koro.

- Lasa ca va aratam noi ! O sa va gonim de aici, nesuferitilor ! le promise Areke, amenintindu-i cu mina.

Musalo le facea semne desperate sa taca :

- Sa nu ne auda. Credeti-ma, sint niste duhuri grozav de rele. Au sa se razbune.

Plictisindu-se sa-i tot priveasca, copiii plecara inapoi in sat. ii gasira pe Iosu si pe Diara in mijlocul oamenilor, povestindu-le despre nepasarea lui akida Briault :

- Spune ca nu-l intereseaza ce se  petrece pe ogoarele noastre. El stie numai atit : ca hipopotamii

sint “Parc National' si noi, negrii, nu putem sa ne atingem de ei.

- Ce e ala “Parc National' ? se trezi Makele intrebind.

Baba Djilanga, care statea linga el, il inghionti, rastindu-se :

- Cum indraznesti sa tai vorba fratelui tau mai mare, cind vorbeste in adunarea barbatilor ?

- Lasa-l sa intrebe si mai ales sa fie indraznet, ii lua Iosu apararea. Apoi il lamuri : E vorba de un loc, unde albii tin fel de fel de animale mai rare.

- Si noi ce o sa facem ? Stam sa ne distruga hrana noastra ? Asta nu e drept, se minie Tatane.

- Dar ce, zice cineva sa ascultam de akida Briault, rise Diara.

Batrinul il strapunse cu o privire amenintatoare :

- Rizi, rizi, ce-ti pasa ! Vii o data pe an cind iei invoire si apoi pleci cu Iosu la mina. iar eu ramin aici sa platesc amenda. Nici asta nu-i drept !

- Nu va mai certati, sari Kateke. Acum ca ne-am pregatit lancile, ne-am ascutit harpoanele, hai sa-i dam drumul !

- Asa zic si eu, intari Iosu. Ogoarele noastre stricate o sa dovedeasca indeajuns ca i-am vinat ca sa ne aparam.

- Cam ai tu dreptate, se inmuie Tatane. Sa vina sa vada cum arata meiul nostru si, de e om cu cap, o sa ne dea pace.

Flacaii incarcara indata trei pirogi cu lanci si harpoane si, vislind usor, se apropiara de locul unde spusesera copiii ca vazusera namilele.

Hipopotamii stateau tot acolo, toropiti de lene si de caldura inabusitoare. Din cind in cind, cite unul vira capul catre adinc, de unde, pufaind zgomotos pe nari, facea ca apa sa tisneasca in sus cu putere. Altii isi cascau boturile uriase, in care se vedeau dintii puternici ca niste cangi, si scoteau cite un muget aducind a urlet. Se scaldau linistiti, nesimtind apropierea oamenilor. Pasarile albe ce-i insotesc pretutindeni, hranindu-se cu lipitorile si gizele ce stau parazite pe pielea lor, zburara speriate, vestindu-le primejdia. Hipopotamii pornira domol, domol, in jos, pe firul apei. Pirogile lunecara iute in urmarirea lor. Vinatorii tineau harpoanele si lancile gata pregatite.

- il atacam pe ultimul. E mai aproape de noi si s-a razletit de ceilalti, porunci Kateke. Toti il ascultara fara sovaire, cunoscind priceperea lui.

Vinatorul trebuia sa arunce harponul cel mare. Diara il ajuta, desfasurindu-i fringhia groasa, impletita din tulpini de liane. Iosu tinea doua harpoane mai mici, pe care avea sa le arunce numai daca era nevoie.

Pirogile se apropiau din ce in ce mai mult de turma. Oamenii, numai ochi si urechi, stateau in picioare, cu arcurile in mina, nemiscati, cu trupurile incordate ca niste arcuri gata sa zvirle sagetile. Cind ajunsera aproape de ultimul hipopotam, acesta se intoarse deodata si incepu sa bata furios din picioare, cascind botu-i urias, gata sa se repeada.

- Hai ! striga scurt Kateke si zvirli cu toata puterea harponul greu drept in gitlejul animalului. Nimerise in plin.

Namila se afunda in apa, apoi iesi cascind din nou botul, acum plin de singe si cu harponul infipt adinc. Oamenii aruncara lancile. Iosu isi pregati harpoanele. Fiara se cufunda iar in apa inrosita de singe. Apoi, asa cum era, cu harponul si cu lancile in gitlej, se napusti cu o putere uriasa pe prima piroga si, prinzindu-i unul din capete, o prefacu in tandari. Vinatorii sarira iute din barci si, scufundindu-se adinc in apa, inotara cit ii tinu rasuflarea, cit mai departe. Iesind pe mal se catarara imediat in copaci. Fiara, neputind sa vada sub apa, le pierduse insa urma. Scapasera cu totii. De acum nu mai aveau altceva de facut decit sa-si odihneasca trupurile ostenite, asteptind ca dihania sa-si dea sufletul.

In paduricea de pe malul riului gasira ceata de copii care, desi primise porunca sa ramina in sat, venisera indemnati de Makele sa vada si ei vinatoarea.

Fiindca lucrurile reusisera de minune, nu primi nimeni nici o chelfaneala.

Tirziu, aproape cind focul soarelui avea sa se stinga in apa riului, vinatorii trasera la mal namila ce plutea pe firul apei, semn ca murise.

Se strinse tot satul, asezindu-se temeinic pe treaba. Kateke si Tatane, cei mai priceputi in treaba asta, jupuira pielea groasa de doua degete. Makele, care nu se mai despartea de cutitas, vru sa taie si el, dar Iosu ii trase o palma drept orice lamurire si-l impinse deoparte.

Bosumflat, se aseza pe un bolovan linga ceilalti copii, care stateau si ei fara nici o treaba.

- Cind o sa fiu mare, ma fac vinatorul cel mai grozav de pe lumea asta, se fali Areke.

Makele nu se lasa nici el mai prejos :

- Si eu am sa am un fluier cu care o sa chem animalele la mine. Ce o sa se mai infurie Iosu cind m-o vedea ca fac vrajitorie !

- Iar va laudati, ii mustra Koro. Pacat ca s-a innoptat : am fi mers sa vedem unde s-au dus dihaniile.

- Eu, - zise Makele, - as vrea sa stiu daca Piki Iki n-a patit ceva.

Tocmai atunci se auzira niste strigate pline de veselie :

- Ia uitati-va la dolofanul asta ! A venit dupa mama lui !

Copiii alergara iute intr-acolo.

- Piki Iki, Piki Iki, Puiul Grasuliu ! se bucurara ei, ca si cum ar fi regasit un vechi prieten.

- Dar pe asta de unde-l mai cunoasteti ? se mira Kateke, tinind puiul de grumaz, ca sa-l impiedice sa se apropie de ramasitele mamei lui.

- De azi dimineata, de cind ne-ai trimis sa-l iscodim, raspunse Koro.

- Asta inseamna ca ati fost Iscoade bune, il lauda Tatane.

- Si cu afurisitul asta ce aveti de gind sa mai faceti ? intreba baba Djilanga, tinindu-se fricoasa deoparte.

Iosu o linisti :

- Nu vezi ca e mic ? Mai sugea la maica-sa.

- Ha, ha, ha, rise Diara. Ne-a venit un oaspete ales. Sa-l ducem in sat, sa-l crestem

- Fugiti de aici. Ce, ati innebunit ? se sperie baba Djilanga. Asta e vreun duh blestemat.

- Ba sa-l ducem in sat !

- Sa-l ducem !

- Nu e duh !

- Sa-l ducem in sat !

Copiii tipau dind din picioare si inghesuindu-se in jurul micului hipopotam. Cei mari se impotrivira la inceput, dar vazind ca nu e chip sa se inteleaga cu pustii, tacura si isi vazura de treburile lor. Rotofei si bondoc, Piki Iki grohaia speriat, zbatindu-se din rasputeri sa scape din miinile noilor sai stapini. Diara reusi cu greu sa-l ia in brate si porni cu el spre sat. Dupa el venea alaiul de copii cintind in gura mare :

“Priviti-l ! E Puiul Grasuliu.

Prindeti-l ! E hotul de pe riu,

Vinat ales si durduliu ;

Nu-l lasati pe hotul cel hazliu.”

Numai Musalo nu indraznea sa cinte.

- il fac hot si e duh. O sa vada ei ce o sa pateasca, bombanea nepotul vrajitorului.

In prima noapte cu luna, satul sarbatori dupa un obicei stravechi Siku Kun, izbinda in vinatoare. Barbatii aprinsera focurile mari de praznic, femeile adusera in vase de lut bere proaspata de banane si tot satul se aseza pe un ospat strasnic, cu carne fripta de hipopotam. Pretutindeni rasuna voia buna a oamenilor care petreceau si risetele copiilor ce se zbenguiau alergind in jurul focurilor. Numai Makele sta deoparte imbufnat si artagos. Analia, surioara lui, si inca doua fete ii cerusera sa le ciopleasca un hipopotam mic de lemn cu care sa se joace, ele neavind voie sa se apropie de cel adevarat, in carne si oase.

El se grabise sa le promita : “Sigur, va fac si mai multi, nu numai unul'. De, era in joc onoarea lui de barbat. Dar cind s-a apucat sa ciopleasca, lemnul n-a vrut sa asculte de cutitasul lui. S-a caznit ce s-a caznit, dar degeaba, nu reusea. Ce facea el numai a hipopotam nu semana !

- Sa vezi ce o sa mai rida proastele alea de mine, se plinse el lui Koro.

- Nu te mai amari, il mingiie acesta. Magondakue a facut unul si l-a dat babei Djilanga, atunci cind cu vinatoarea. Acum l-a luat inapoi. Sa mergem la el cu un vas de bere si sa i-l cerem.

- Da, dar lui nu se cade sa-i dea de baut decit seful satului.

- Ai dreptate. Hai atunci si fara bere.

Vrajitorul se infatisase la petrecerea satului impodobit in blanuri frumoase de fiare salbatice si avind pe cap o gateala grozava din pene de vultur si gheare de leu. Vazind insa ca nu i se da cinstea cuvenita, sta singuratic, cu o mutra acra si dusmanoasa. Chipul lui mai pastra inca infatisarea poruncitoare si hrapareata de odinioara, cind era ascultat si temut de toata lumea. Prin sat umblau vorbe ca in tineretea lui, vrajitorul se razbunase pe un puternic sef de trib care nu-l poftise la o sarbatoare, omorindu-l prin vrajitorie. Nimeni nu indraznise sa-i pedepseasca fapta. Acum Tatane il asezase in fruntea sarbatoarei pe Kateke, iar lui nu-i spusese decit urarea pe care o cerea datina. Femeile si o parte din barbati, care mai credeau in puterea lui Magondakue, sopteau pe furis fel de fel de vorbe, privindu-l cu niste ochi speriati, ca si cum ar fi vrut sa-i ceara iertare pentru purtarea lui Tatane. Din coltul ei, batrina Djilanga incepu sa strige, cautind sa fie auzita de seful satului :

- Sa-l ospatam pe vrajitor. Sa-l cinstim, ca el si nimeni altul ne-a adus Siku Kun.

- Ce vorbesti, babo ? Si noi care credeam ca harpoanele si lancile noastre le-au venit de hac hipopotamilor, rise Diara, facindu-i semn lui Kateke.

- Ei, as, va spun eu, il infrunta Djilanga cu hotarire. Magondakue mi-a dat chiar in ziua aceea un talisman. Ia priviti-l ! Si lua din mina vrajitorului un hipopotam din lemn, cu gura strapunsa de lance, si-l arata oamenilor.

- Tiii ! Ce frumos e ! se minuna Makele.

- Ei, vezi, ti-am spus eu ? ii sopti Koro. Pe asta sa i-l cerem.

- Eu am pus hipopotamul asta in piroga lui Kateke, povesti mai departe batrina.

- De aceea te tot foiai pe linga noi si ne incurcai treburile, se dumeri Iosu.

- Eu v-am Incurcat, bombani ea. Fara talisman nu mai aruncati voi harponul si lancile cu atita putere, iar fiara nu s-ar fi lasat asa usor doborita Tu tot bati capul la oameni ca vrajile nu sint bune la nimic, dar uite ca n-ai dreptate.

Diara ridea sa se prapadeasca.

- Iosu, cere-i hipopotamul ! Te pomenesti ca face treaba la mina in locul nostru !

- Da-i pace ! Se minie vrajitorul, si dupa ce plecam noi din sat, incepe iar sa sperie oamenii, ii sopti Iosu ca sa-l potoleasca.

Magondakue il privea furios pe sub sprincene, clipind ca o hiena incoltita. Tocmai atunci se gasi Makele sa-i ceara hipopotamul.

- Minca-te-ar lepra, pe tine si cu tot neamul tau Sa-ti faca fratele tau, daca poate, se stropsi batrinul.

- Makele ! Ia vino incoace, il chema Iosu, care auzise ce spusese vrajitorul. Adu-mi o bucata de lemn si cutitasul.

Pustiul veni intr-o clipa cu cele cerute. Iosu se apuca de lucru. Avea miinile mari, batatorite de munca grea, dar lucra usor si cu multa indeminare. Din citeva taieturi mica dihanie era gata.

- Ooo ! Asta seamana chiar cu Piki Iki, facu Makele.

- Da-l fetelor si spune-le ca l-ai facut tu, ii zimbi Iosu siret.

Magondakue se facea ca priveste cum ard focurile, dar se vedea ca spumega de furie. Intoarse spre Iosu fata plina de rautate, dar n-apuca sa zica nimic. incepusera dansurile Utumbuizu 1.

Nota 1. Utumbuizu - dansurile de mare sarbatoare.

Flacai impodobiti ca de sarbatoare se asezara roata in jurul focului celui mare. Erau inalti, cu trupurile mladioase si puternice. In miini tineau lanci si scuturi. in mijloc, aproape de flacari, sta Kateke invesmintat cu o blana minunata de leopard, unsa cu grasime de hipopotam si purtind legati de glezne coltii fiarei ucise. Vinatorul avinta sulita in sus. Tam-tam-urile izbucnira toate intr-un ropot tumultuos. Diara ridea, aratindu-si dintii albi, si batea asa de indracit in toba lui, ca pina si batrinii se sculara de pe viragourile lor si incepura sa bata din palme ritmul dansului. Kateke isi indrepta trupul si-si inalta capul cu semetie. Picioarele lui loveau cu putere pamintul. Tam-tam-urile rapaiau repede ca picaturile de ploaie, strecurind in trupurile oamenilor putere, asa cum apa invie ierburile si copacii.

“Kateke ! Kateke !

Indraznet vinator !'

Cinta Diara cu vocea lui plina si melodioasa.

“Kateke ! Kateke !

Priveste in vai departe !

Priveste cum in umbra inserarii

Se strecoara lin vintul !'

Se avintara si ceilalti flacai in cintec.

Kateke isi lasa trupul pe spate si inainta lovind pamintul in vuietul tam-tam-ului. Lancea o tinea sus, deasupra capului, stringind-o cu bratul incordat.

“Kateke ! Kateke !

Nu te feri de primejdie,

Caci de plins e cel fricos.'

Rasuna cintecul tot mai puternic, iar flacarile se avintau tot mai sus, catre cerul instelat. Viata clocotea fierbinte in inimile tuturor.

“Kateke ! Kateke !

Fiara iti sta in fata !'

Tam-tam-urile rabufnira toate odata, rapaind salbatic. Trupurile vinjoase ale flacailor se avintara ca apele unui riu de munte, in vreme ce miinile celor din jur bateau ritmul tot mai tare, tot mai repede. Kateke se departa citiva pasi de foc, isi strinse mai bine lancea si, incordindu-se, sari peste flacarile inalte ce-i imbratisara o clipa trupul.

“Kateke ! Kateke !

Ne-ntrecut vinator,

Tu fiara ai rapus !'

Tam-tam-urile tacura. Nu se mai auzi nici un zgomot.

Kateke ramase o clipa cu lancea ridicata, purtind pe spinare blana de leopard aprinsa. O arunca apoi in mijlocul focului impreuna cu lancea, multumind astfel naturii pentru darnicia ei.

“Kateke ai invins !'

Se auzi murmurul cintecului, care se stinse incet, vlaguit.

Oamenii se asezara osteniti in jurul focurilor. Cu tot frigul noptii, pe trupurile lor siroia sudoarea.

- Ce frumosi sint oamenii cind danseaza, murmura fericit Makele. Oare ar putea cineva sa-l ciopleasca pe Kateke asa cum a sarit printre flacari ?

Pe Puiul Grasuliu l-au inchis mai intii in tarcul caprelor. Acestea il priveau speriate si se tineau departe de el. Se vede ca ele isi mai aminteau cite ceva din viata de salbaticie de odinioara, cind trebuiau sa fuga repede din calea hipopotamilor, ca sa nu piara strivite de furia lor. Frica lor se arata insa fara temei.

Piki Iki se sperie la rindul lui mai ales de coarnele si barbutele tapilor si, dupa ce rupse gardul de nuiele, o tuli inapoi pe malul riului, ca s-o caute pe mama lui. Negasind-o, se-ntoarse iar in sat, spre marea bucurie a copiilor. Primul il vazu Koro, si toata ceata alerga in graba dupa el.

- Unde e ? Unde e ? intreba Makele gifiind.

- La Tatane, in tarcul vitelor, raspunse Koro din fuga.

- Intru intii eu, ca pe mine ma cunoaste mai bine, zise Areke.

- Pai, da, o-ti fi cumva neamuri, se stropsi Makele.

Koro ii potoli :

- Vreti sa se sperie si sa plece din nou ?

- Poate sa se si supere, sopti cu teama Musalo.

Lui Piki Iki insa nici nu-i pasa. Se catarase pe o movilita de pamint si sugea de zor la ugerul unei vaci care-l lingea duioasa pe pielea lui groasa si cenusie.

- Hii ! ia uite ce mai vitel, rise Areke.

Makele se apropie incet, cu bagare de seama, nu cumva sa-i taie pofta de mincare.

- Lasa-l, saracul, sa se sature. A slabit de cind e la noi.

- Numai sa nu vie Tatane sa vada cum se duce untul si laptele batut, ca ne da la ciomege sa avem si noi si Piki Iki pe saturate, se ingrijora Koro.

Makele nascoci insa un siretlic.

- Eu zic sa facem de pinda pina termina Iki de mincat. Daca pina atunci vine cineva, Incepem sa tipam. Grasuliul o sa se sperie si o sa lase ugerul vacii.

- Bine, se invoira copiii si se asezara cu totii la pinda.

Puiul Grasuliu, vazind ca vaca la care supsese nu mai are lapte, se duse la cealalta si-si continua prinzul.

- Aoleu, ce ne facem, ca asta nu se mai satura, se alarma Musalo. V-am spus eu ca e un duh.

- Pacat ca nu mai e si vaca roscata. A luat-o locotenentul ala, zise Makele cu ura.

Koro, grijuliu ca de obicei, ii facu atenti :

- Bagati de seama, parca vine una din femeile lui Tatane.

- Uite-o pe drum, hai sa tipam.

- Fugi, Piki Iki, fugi, n-auzi ? Fugi, ca te prinde, strigau copiii.

Degeaba. Hipopotamul nici nu visa sa-si intrerupa prinzul.

- Fugi, ca te prinde, strigau ei plesnind din palme si dind din picioare.

Tot nimic.

- Dati cu pietricele in el, comanda Koro.

Tot nimic. Piki Iki sugea in voie sub ploaia de pietricele, de parca asta i-ar fi marit si mai mult pofta de mincare.

- Mic, mic, dar pielea ii e groasa de nu simte nimic, ii lamuri Koro.

- Ce cautati aici, puslamalelor ? se auzi o voce rastita de femeie.

- Gata, ne-a prins, murmura Areke inciudat.

Femeia de-abia vazu hipopotamul, ca si incepu sa tipe in gura mare :

- Saada ! Saada ! Cum de nu va e rusine ?

Copiii isi plecara capetele si batura in retragere. Makele ramase insa locului, pindind ca nu cumva Iki sa pateasca vreun rau de la acest nou vrajmas.

- Pleaca de aici ! Pleaca ! Minca-te-ar hienele, lighioana afurisita, incerca femeia sa-l goneasca pe Puiul Grasuliu, dindu-i ghionturi in coaste.

- Murrii ! facu Piki suparat.

- Fugi, lighioana, lovi-te-ar boala somnului, striga ea, cautind zapacita un bat ca sa-l loveasca.

Copiii o tulira, facindu-se nevazuti printre copaceii din spatele tarcului. Venea Tatane. il vazuse si Makele, dar nu se indura sa-si lase prietenul singur in gheara dusmanilor.

- Hai ! Ce mai stai acolo ? il chema Koro de dupa gard.

- Daca il bate si il sperie ? spuse amarit Makele, nehotarit inca ce sa faca.

- Hai, nu mai face pe viteazul. Stim noi ca esti fricos, il lua Areke peste picior.

- Ba am sa stau aici. Na ! se incapatina Makele.

Tatane se uita mai intii mirat la cele ce se petreceau. Nu-si inchipuia ca un hipopotam ar putea sa suga vreodata la o vaca, dar apoi se infurie grozav :

- Ce, femeie, ai innebunit ? Ni se prapadeste laptele si tu stai si casti gura ? Alunga-l odata !

- Pai, ce sa fac eu ? Uite, afurisitii astia de copii l-au adus, zise ea aratind catre Makele.

Lovindu-l cu un ciomag gros, Tatane reusi sa-l alunge pe Puiul Grasuliu de la ugerul vacii. Avea o burta rotunda gata sa plesneasca, dar tot miriia nemultumit ca i s-a intrerupt suptul. Femeia il alunga din tarc, si Iki se indrepta incet, incet, pe cit il lasa burta prea plina, catre riu.

Copiii si pusera mina pe el. Makele insa trebui sa asculte dojana lui Tatane.

- Nu va e rusine Va bateti joc de mine, om batrin Doar stiti ca din laptele asta fac unt pentru albi, pentru boana 1 Briault. Spune-mi, ce o sa duc miine la Ksingia Vakida ? Spune ?

Makele lasa capul in jos, rusinat.

- O sa se infurie si cine stie ce o sa-mi ceara in schimb. Mi-a mai luat o vaca drept amenda ca am pornit vinatoarea fara invoirea lui. Ca am zis eu atunci sa nu ne avintam asa. Cu albii nu e de glumit. Acum tot satul imi da dreptate, dar cind e sa porneasca ei la o vinatoare, nu mai stiu de nimeni si se iau dupa gura fratelui tau si a lui Kateke. Ba de la o vreme asculta tot de Iosu si nu mai stiu de frica stapinului. Si asta e rau. O sa iasa un bucluc. Glasul bietului batrin tremura de mihnire si minie neputincioasa. Ce sa ma fac acum ? Ai noroc ca ai ramas aici si n-ai fugit cu ceilalti. Altfel ai fi mincat si tu o bataie zdravana, asa cum o sa capete ei de la parintii lor.

Dar bataia nu l-ar fi speriat pe Makele, fiindca Iosu era la mina, iar Azala, mama lui, nu-l lovea niciodata.

Dupa asta, Makele alerga pe colina, unde pazitorii de capre se jucau veseli cu Puiul Grasuliu.

- E suparat rau ? Ce ti-a spus ? tabarira ei cu intrebarile.

- Ca a mincat untul lui boana locotenentul, le raspunse Makele.

- Lui locotenentul acela rau care l-a lovit pe Moke atunci cind ai fost la leprosi ? intreba Areke.

- Ala ; care sa fie altul ?

Nota 1. Boana - domn.

- Bravo, domnule Piki Iki, il felicita Areke pe Puiul Grasuliu, care se uita la ei cu ochii lui prostuti.

- Eu, drept rasplata, am sa te pup in bot, spuse Makele, luindu-l de git pe Iki. Acesta insa se trase inapoi, suparat. Nu intelegea ce poate sa mai fie si asta. Mama lui il lingea, asa cum facuse si vaca. Asta ii placea. Dar Makele nu-i cunostea gusturile.

Si Puiul Grasuliu ramase mai departe impreuna cu micii lui stapini, spre marea lor fericire. Fericire scump platita, pentru ca le cerea intruna lapte. De cite ori n-au mincat ei bataie din pricina ca furau lapte pentru el ? Iar daca nu-i dadeau, lucrurile ieseau si mai rau. Piki Iki nu stia prea multe. Pornea in cautarea oalelor in care femeile puneau laptele la prins. Vazuse el ca acestea se pastrau de obicei pe jos, in colibele nelocuite de oameni. Prindea clipa cind toata lumea era furata de treburi si uita de grija lui si, tiptil, intra in coliba pastratoare de bunatati. Pentru ca avea botul prea mare ca sa poata bea din oala, le da mai intii un bobirnac cu nasul, le spargea si apoi bea frumusel laptele de pe jos. Nu ispravea nici pe jumatate o oala ca se apuca de alta. Poc, o spargea, bea nitel, si alta la rind. Cind veneau femeile sa-si ia laptele sa-l dea barbatilor si copiilor la cina, gaseau baltoaca de lapte prefacuta jumatate in noroi si un maldar de cioburi.

Vazind napasta asta, cei mari au vrut sa-l goneasca ; dar orice i-ar fi facut, el se intorcea ca sa-si ia portia de lapte. Baba Djilanga se vaicarea mai mult decit toti :

- Saada ! Saada ! Ce duhuri rele ne-or fi trimis blestemul asta pe cap ?

Cind il intilnea pe Iki, ocolea de trei ori drumul, stranuta, tusea, scuipa si repeta intruna :

“Duh spurcat, pleaca in pustiu.

Duh afurisit, pleaca in pustiu

Si acolo sa te manince melcii de viu.'

Auzise ea ca in pustiu traiesc un soi de melci de care se tem duhurile.

Duhul afurisit, crezind ca-i vorbeste ca sa-l imbie sa vina dupa ea, ridica botul, o privea si o urma alergind pe picioarele lui bondoace. Djilanga tipa, nestiind unde sa se ascunda mai repede. Gindindu-se ca intr-o zi duhul ar putea sa-i faca cine stie ce, se duse la Magondakue sa-i ceara sfatul. Povatuita de el, ii pregati o capcana. Aseza in mijlocul colibei ei doua oale mari, pline cu lapte, in care puse niste ierburi otravitoare, pe care insa uita sa le fiarba, si se ascunse. Piki descoperi prinzul care i se pregatise si bau laptele, ocolind ierburile care nu-i prea placeau. Apoi pleca miriind vesel si multumit. A doua zi, cind in burtica lui incepura sa se simta semnele foamei, se indrepta incet, incet, catre coliba Djilangai, pe care o gasi de data asta acasa. Baba incepu sa tipe ca din gura de sarpe, ghemuindu-se in fundul colibei. Piki se apropie de ea si-i ceru lapte, impingind-o usor cu botul. Cind venira oamenii, o gasira lesinata si pe Iki dormind linistit linga ea.

Djilanga ii mai pregati o capcana tot cu doua oale cu lapte, insa vrajit cu o bucatica din pielea mamei lui. Il astepta sa intre in coliba, apoi, unindu-si puterile cu inca doua batrine, il inchise in coliba, astupind intrarea cu trei pietroaie mari. Puiul Grasuliu statu acolo toata ziua, dar noaptea isi pierdu rabdarea. Cum nu mai avea pe unde iesi, rima sub unul din pereti ca sa-si faca o gaura. Coliba fiind si ea batrina si subreda se surpa in intregime. Hipopotamul insa iesi teafar de sub bulgarii de pamint si de sub paie, ce e drept putin cam ametit si speriat. Fiindu-i foame, se duse sa-si caute de mincare. Nimeri tocmai bine in tarcul vacilor lui Tatane, unde o gasi si pe Djilanga dormind. Dupa ce se ospata, se duse linga ea sa se culce, aratindu-si astfel prietenia si recunostinta, ca doar unde da de ea, gasea si de mincare. Batrina trezi tot satul tipind. Cind se mai linisti, se duse la cocioaba ei ca sa se odihneasca. Vazind cita putere si rautate poate sa salasluiasca intr-un duh, alerga la Magondakue sa-i ceara adapost si ocrotire. intr-adevar, Piki Iki n-avea de ce sa se arate pe la coliba lui Magondakue, care sta intotdeauna inchisa si mirosea a fum, nu a mincare.

Nu numai Djilanga voia sa-l alunge pe Iki din sat, ci si Kateke si altii. Pe zi ce trecea, crestea si minca tot mai mult. Cum laptele era mai bun, nu minca ierburi decit asa, cind il razbea foamea prea tare. Copiii insa il iubeau. Cu cit facea mai multe pozne, ei il indrageau mai tare si-l aparau infruntind orice pentru el. Totusi Puiul Grasuliu incepu sa-si schimbe purtarea si fata de ei. De unde inainte se juca frumos, cautind parca sa fie pe placul lor, de la o vreme incepu sa fie morocanos si sa se repeada asa, din senin, la cite unul din ei. E drept ca-l trintea numai la pamint, fara sa-l calce in picioare. Cel mai rau a patit-o, intr-o zi, Tilipe, prislea cetei lor, care venise de curind intre ei. A patit-o din pricina lui Mutembo. Acesta era furios ca fratele lui nu mai voise sa-l tina la oras si-l trimisese acasa la Tatane, care l-a primit dindu-i o bataie zdravana fata de tot satul. Cum il vazu pe Tilipe, incepu sa tipe, dindu-si aere de sef :

- Tu esti prea mic sa intri in ceata mea. Pleaca, n-am nevoie de tine.

Koro il puse la locul lui :

- Ba ceata nu este a ta, ca eu sint sef, iar eu il primesc.

Mutembo nu se lasa :

- O fi ceata a ta, dar eu nu ma joc cu maimute de-astea mici !

- Da-i pace, sari tifnos Makele. Apoi adauga, zimbind siret : E mic, dar cind l-am lasat cu fructele pe care le adunasem din padure, nu le-a mincat, desi ii era foame. A rabdat pina am venit toti.

- Mare scofala, bombani Mutembo. Eu in tot cazul n-am sa-i port de grija. Am altceva mai bun de facut decit sa fiu cu ochii in patru sa nu-si rupa labutele sau gitul.

- Lasa, ai grija de gitul si labutele tale. Tilipe n-are nevoie de ocrotire, se ratoi Makele la el.

Tilipe ascultase speriat cearta dintre baieti si, vazind ca Makele ii tinea partea, se duse la el si-l lua de mina, zimbindu-i cu recunostinta.

- De acum noi doi o sa fim prietenii cei mai buni, nu-i asa ? ii zise Makele.

- Da, cei mai buni prieteni, murmura Tilipe fericit.

Mutembo ii privea chioris, mijind ochii si uneltind iar o razbunare.

- Ia sa lasam cearta si sa-l cautam pe Iki, propuse Koro.

- Hai dupa el, dupa el, dupa el ! se avintara copiii si dupa putina cautare il gasira amarit si plictisit, mestecind in sila niste ierburi.

- Ooh ! oh ! N-are baiatul lapte, il giugiuli Makele. Hai sa-i cautam, ca altfel sta morocanos toata ziua.

- Ba, deloc. Mai intii sa ne jucam cu el, se impotrivi Mutembo.

- Nu, nu e bine sa-l suparam, spuse Musalo.

- Tu sa taci din gura, fricosule, se rasti Mutembo. Si decit sa tot stai deoparte fara sa faci nimic si numai sa te uiti, mai bine du-te la cocioaba ta cu duhuri.

- Cam ai dreptate, dar vorbeste si tu mai frumos, spuse Koro. Musalo, de aci inainte sa te joci ca toti copiii, sau nu mai veni pe la noi. Cit despre Piki, acum nu putem sa-i gasim lapte. Mamele noastre sint in sat. Mai tirziu cind or pleca, o sa luam din toate oalele cite putin si o sa-i dam mincaciosului astuia mofturos.

Se invoira cu toti si-l dusera pe grasun pe colina, ca sa mai aiba grija si de capre, in vreme ce se vor juca. Dar grasunul crescuse. Nu mai era Puiul Grasuliu si se lasa mai greu ademenit. Mai ales ca oala goala pe care i-o aratau copiii ca sa-l momeasca nu semana deloc cu acelea in care se pastra laptele.

Mutembo lua comanda cu de la sine putere :

- O sa ne jucam de-a razboiul. Ne impartim in doua triburi dusmane. Piki Iki e un trib care are bogatii mari : are gradini cu banani si cirezi intregi de vite.

- Si mai are si un hipopotam, rise Koro.

- Daca vreti sa va jucati asa, bine, daca nu, n-aveti decit sa plecati.

- Si sa te lasam cu hipopotamul nostru ? sari Areke cu gura.

- Cum, e hipopotamul vostru si nu e si al meu ?

- Pentru ca atunci cind l-am prins, tu nu erai in sat. Te facusesi domn mare la oras, ii raspunse Koro.

- Am fost la oras ! Na ! Voi n-ati fost nici unul !

- Sora mea a fost, se lauda Tilipe, care mai prinsese curaj.

- Munanga, sora-ta, e o proasta. Va face mincare toata ziua pentru toti.

Koro nu putu sa rabde nedreptatea :

- Ce rau esti, Mutembo. Munanga, desi nu e decit o fetita, trebuie sa munceasca sa-si tie fratiorii ei.

- Pai, dupa bunica am muri de foame cu totii, spuse Tilipe cu tristete.

Bunica lui era baba Djilanga. Areke le aminti insa de altceva.

- Iar ne certam si, uite, Piki Iki si-a pierdut rabdarea.

Pornira jocul de-a razboiul. Cautara lut alb si rosu, il vopsira pe Iki si se vopsira si pe ei. Facura niste scuturi din foi de banan, iar pe cel mai mare il atirnara grasunului. Sagetile le cioplira din trestie si le asezara in tolbe de frunze. Piki primi, bineinteles, tolba lui, desi nu se arata deloc bucuros sa se prefaca in arcas. Dimpotriva, de unde statuse pina atunci cuminte, rabdind sa fie vopsit, intors pe toate partile si lasase sa i se atirne fel de fel de zorzoane pe el, cind incepura sa-l loveasca cu sagetile si sa tipe in jurul lui strigate razboinice, se napusti asupra lor cu o furie pe care n-o aratase niciodata pina atunci. Copiii o luara la fuga care incotro, numai Tilipe cazu, fiindca il imbrincise Mutembo. Cind sa se ridice, hipopotamul il ajunse din urma, il trinti pe jos si incepu sa-l framinte in picioare. Noroc ca Tilipe se rostogoli pe povirnisul colinei si, intre timp, Koro chema copiii indarat de-l potolira pe Grasuliu. Tilipe nu era lovit prea tare, dar lesinase de spaima. Nestiind ce sa faca, il dusera acasa, unde baba Djilanga ii primi cu blesteme si vaicareli. Munanga, priceputa si inteleapta, il stropi pe fratiorul ei cu apa, il aduse in simtiri si apoi ii obloji ranile cu grija.

De la intimplarea asta, copiii nu mai indraznira sa se joace cu Piki Iki. De altfel, si el incepuse sa se instraineze. Nu mai statea pe linga ei ca altadata, ci ii placea sa colinde singur pe malul riului sau sa se balaceasca in apa. Se facea tot mai morocanos, mai acru. Intr-o vreme pleca departe pe riu. Copiii nici nu-i mai dadura de urma. Kateke le spuse ca se ostenesc degeaba :

- A inceput sa iasa la iveala firea lui de fiara si-si cauta prieteni printre cei de un neam cu el. Prietenia cu oamenii s-a sfirsit.

MOS ABU

Cel mai intristat de plecarea lui Piki era Makele. Il indragise mult pe Iki. In amaraciunea lui se lua dupa Musalo, desi stia ca Iosu s-ar fi suparat daca afla ca se tine de vrajitorie. Se apuca sa ciopleasca chipul prietenului sau. Cu toata truda lui nu-i iesi decit un fel de lighioana care numai a hipopotam nu aducea, iar nepotul lui Magondakue ii spusese ca trebuie sa fie neaparat aievea lui Piki Iki, altfel nu se intoarce.

- De ce nu seamana ? zicea Makele inciudat.

Koro, Areke si Tilipe cautau sa-l ajute cu sfaturile lor.

- Lighioana ta are capul prea mare, zicea Areke.

- I-ai facut burta prea mica.

Tilipe, care o patise, stia si el ceva :

- Avea niste picioare butucanoase si grele

Cioplind mereu si stricind ceea ce facea, Makele reusi sa taie in lemn un fel de hipopotam. Insa tot nu se arata multumit. Ar fi vrut sa-i intreaca dintr-o data si pe Iosu, si pe vrajitor. Firea lui iute se arata nerabdatoare. Totusi dorinta vie de a face un lucru frumos il invata sa-si infrineze pornirea sufletului si sa munceasca cu rivna. Desi il apuca adesea furia, Makele reincepea in fiecare zi lucrul de la capat. Trudea din greu, scrisnind din dinti. Trudea, desi i-ar fi placut mai bine sa se joace. Pe zi ce trecea, lemnul si cutitasul se supuneau mai bine miinilor lui. Fiecare copil se alese cu un hipopotam destul de asemanator cu cei adevarati, dar Piki Iki tot nu se arata. Iosu fiind plecat, Makele incepu sa dea iar crezare credintelor vrajitoresti pe care le auzea in sat. Sfatuindu-se cu Tilipe, hotari sa mai faca ceva ca sa-l readuca pe prietenul lor Piki.

- Fa-i un fluier ca acela din padure, isi dadu parerea Tilipe.

- Nuuu ! De acela nu asculta nici furtuna.

- Piki Iki e ceva mai putin decit o furtuna, spuse Koro.

- A ! Stati, am gasit ! se inveseli Makele. Pigmeii isi fac arcurile si sagetile din lemnul copacului de care si-au frecat caprioarele coarnele. Astfel vinatul e vrajit si vine singur in calea sagetilor. Piki al nostru se freca de copaci. Acum trebuie sa ne aducem aminte de care anume.

- Stiu eu ! Stiu eu ! sari Tilipe, bucuros ca-si poate ajuta prietenul. Cind aruncam noi atunci cu sagetile, el se freca de copacul acela, spuse el aratind un pom de pe colina. Pe urma s-a repezit catre noi si

Koro isi aminti si el :

- Are dreptate. Asa a fost, dar cred ca n-ar fi bine sa-i facem arc si sageti ca, stii, nici atunci nu i-au placut. Mai bine fluier.

- Sigur, fluier, hotari Makele si fara sa piarda nici o clipa, taie o bucata din copacul cu pricina si se puse pe lucru.

In vremea asta, Koro vazu ca pe drumul ce ducea catre sat venea un mosneag.

- Cine o fi ? se-ntreba el. Nu l-am vazut niciodata.

- Nici eu, zise Makele, care lasase putin lucrul. Hai sa coborim in drum, sa vedem cine e.

Mosneagul pasea incet, luptindu-se sa-si invinga batrinetea grea care-l apasa si-i girbovea spinarea. Trupul descarnat, fata brazdata de zbircituri adinci si degetele noduroase, il faceau sa para aidoma unui copac scorburos cu ramurile innegrite si dezgolite de frunze. Pasea incet, oprindu-se sa rasufle la fiecare pas.

- Eu l-am vazut pe batrinul acesta, dar nu stiu unde, murmura Makele.

- Ajutati-ma, copii, se ruga batrinul. Nu mai pot sa merg. M-au parasit puterile.

Avea un glas dulce, dar stins, istovit ca si trupul, iar vorba ii era sugrumata parca.

Copiii se repezira sa-l sprijine. De aproape, Makele ii vazu privirea blinda si obosita a ochilor si isi aminti unde il vazuse.

- La leprozerie, sopti el.

- Da, puiul mosului. De acolo viu. Merg si merg, iar drumul tot nu se sfirseste. Credeam ca am sa mor inainte de a ajunge la capatul lui.

- Dar unde te duci ? il intrebara copiii.

- Ehei, nu ma cunoasteti. Cind am plecat de aici, parintii vostri erau mititei ca voi. N-aveti de unde sa ma stiti. Stati sa ma odihnesc nitel. Pe urma o sa mergem mai departe.

Se asezara pe marginea drumului. Batrinul rasufla greoi, caznindu-se sa traga cit mai mult aer in piept, de parca se sufoca.

- Unde ai fost de atunci de cind ai plecat ? il intreba Makele.

- Departe de aici. Departe, la o mina de aur. Acolo am lucrat toata viata. Cu miinile astea am scos un munte de aur din maruntaiele pamintului. I-am imbogatit pe doi albi. Ei duc o viata de huzur, iar eu colind drumurile ca un ciine alungat cu pietre. Am muncit cu rivna, din tot sufletul. Asa e firea mea. Nu-mi place sa fac lucrurile in sila, pe jumatate.

Mosneagul tusea mereu si se ineca. Tusea si scuipa singe. Copiii il ascultau atenti, sorbindu-i cuvintele, iar el le povestea. Simtea nevoia sa le spuna ce avea pe inima.

- Ne-am dus multi acolo, in locul acela blestemat. Eram tineri, plini de putere si cu o dorinta nestavilita de a munci, de a face ceva bun si frumos. Loveam pamintul tare ca piatra cu tirnacoapele, il farimitam, il caram cu roabele, apoi il cerneam si toate le faceam cintind. Nu stiam ca odata cu fiecare rasuflare, cu fiecare gura de aer, ne sorbeam moartea. Sorbeam pamintul de aur care ni se lipea de plamini si ne rodea incetul cu incetul viata noastra. Vedeti voi ce greu rasuflu ? Nici nu stiti ce greu ma apasa pe dinauntru. E aurul greu. Aurul pe care l-am smuls din mijlocul pamintului sa li-l dau lor. Rideam si cintam la inceput, dar cind am vazut ca multi dintre noi pier, ca stapinii nostri pe care ii iubeam ne rasplatesc increderea si truda cu injuraturi, cu lovituri de bice si cu umilinta, am inceput sa fiu altul. Am inceput sa-i urasc. Apoi, cind am vazut cum ii prind cu politia pe cei care incercau sa fuga, cum ii puneau sa munceasca cu grumazul sugrumat in lanturi, fara sa le dea nici un ban, cum stateau ca de piatra cind un om venea sa-i roage sa-i dea drumul pina in satul lui pentru ca femeia sau copilul ii erau pe moarte, i-am urit si mai mult. Ne dadeau sa mincam fasole putrezita si carne cu viermi. Toate acestea ni le vindeau pe bani grei si, la sfirsitul unui an de munca ingrozitoare, cind credeam ca o sa ne putem odihni oasele frinte de truda, eram datori fata de societate. Si chinul incepea de la capat. An de an. Nimeni nu putea sa scape din puscaria aceea blestemata. Ne pazeau ca pe hoti cu politisti insiruiti de-a lungul gardului de sirma ghimpata. La inceput voiam si eu sa fug, pe urma sa ma fi alungat cu pietre si n-as mai fi plecat. Aveam de platit ce-ndurasem eu si tovarasii mei de munca. Simteam ca-mi plesneste sufletul in mine de atita ura cit adunasem intr-insul. Am inceput sa-i string pe flacai in jurul meu, sa le vorbesc. Si n-a fost zi in care sa nu ne impotrivim stapinilor. Flacaii ma ascultau. Albii s-au speriat. Au mai adus politisti, au adus alti muncitori. Zadarnic. Noi am ramas neclintiti, uniti ca o padure de liane. Au vrut sa faca niste dobitoace din noi, dar n-au reusit.

Batrinul se opri. isi inchise ochii. Era obosit, dar pe fata i se citea linistea si multumirea.

- Si acum cum e la mina aceea ? intreba Koro.

- Tot asa Locul meu l-a luat un tinar din satul nostru. il cheama Iosu.

- Iosu !! spuse Makele tresarind.

- Da. il cunoasteti, nu-i asa ?

- E fratele lui Makele, strigara copiii.

- Da ? Iosu e inca si mai puternic decit am fost eu in tineretea mea. Omul acesta e o flacara care arde tot ce e nedrept in calea lui.

- Dar la leprozerie de ce ai fost ? Nu ai rani ca leprosii, intreba Koro.

- M-au trimis nataraii aia ca sa scape de mine, rise batrinul. Aveam o boala care s-ar fi tamaduit la spital, dar costa bani si biata societate n-avea, saraca de ea. Cum eram batrin si nu mai puteam sa muncesc ca inainte, m-au zvirlit ca pe un gunoi la leprozerie. M-a vindecat Maurice, un agent sanitar alb, prieten de-al meu.

- Si pe Moke l-a ingrijit, adauga Makele.

- Da, l-a ingrijit bine. Acum nu-i mai curge puroi din ochi, dar vederea lui a pierdut-o pentru totdeauna. Acum l-a dus Maurice la oras la niste muncitori ca sa invete o meserie, si o sa aiba din ce trai.

- Ce bun e Maurice, parca nici nu e alb, zise Makele.

- Rautatea nu e pe culori. Ea sta aici, in sufletul omului si intotdeauna cei rai si pungasi se imbogatesc si huzuresc pe spinarea altora.

Mosneagul se scula si porni catre sat, ajutat de copii. Cind il vazura, femeile incepura sa strige de bucurie.

- Mos Abu ! Mos Abu ! Bine ca te-ai intors

De acum batrinul putea sa se odihneasca linistit. Fiecare om din sat isi rupea cu draga inima din bucatele putine pe care le avea, pentru ca socotea ca o mare cinste sa-l aiba oaspete la masa. Makele ramase pe linga mos Abu. Nu-i mai ardea sa ciopleasca fluierul.

Piki Iki se intoarse pe neasteptate. Copiii il inconjurara cu toata dragostea lor, uitind purtarea lui urita de cind cu jocul de-a razboiul.

- Vedeti, bagati de seama. Acum trebuie ca s-a salbaticit de-a binelea, si daca-l apuca furia nu mai scapati voi asa usor, le spuse Kateke, privindu-l banuitor.

Piki Iki insa statea cuminte. Dupa felul cum se uita la copii, cu ochii lui mici, parea mai degraba ca-i e teama de ceva si ca e tare amarit.

- Iki Piki ! Piki Iki ! Prietenul meu drag, esti bosumflat. Ce s-a intimplat ? il intreba Makele mingiindu-l pe bot.

- Ptiu, ce mare a crescut lighioana ! se mira Tatane. Cind l-am prins era cit un catel si acum ia uite la el. E aproape un hipopotam in toata firea. Apoi adauga, amenintindu-i pe copii cu degetul : Din laptele meu a crescut haimanaua asta !

- Acum ca s-a intors dupa atita amar de vreme, nu-i dai si lui un pic de lapte ? se ruga Makele.

Tatane il privi banuitor.

- Si cit e picul ala ? O gustarica de vreo patruzeci, cincizeci de oale ?

- Nu ! Numai o oala, se rugara copiii. Cit sa-si aduca aminte.

- isi aduce aminte si pe urma tabaraste noaptea pe vacile mele. Acum e mare cit ele, poate sa mi le si omoare.

- Pai, uite-l, sta cuminte, spuse Koro.

Makele incepu sa se milogeasca.

- Da-i lapte. Noi n-avem decit de capra si nu-i place. Cel putin daca-i dam o singura oala sa fie bun, asa cum ii place lui.

Tatane se indupleca si-i aduse laptele intr-un vas cu gura larga. Piki se apuca sa bea fara nici un chef. Parca ar fi spus : “Eu nu mai sint de baut lapte acum. dar beau sa va fac voia.' Bau putin, apoi porni incet, incet, prin sat.

- Kateke, - spuse Tatane, - ar trebui sa prindem dihania asta si s-o taiem. L-am hranit, l-am ingrasat, s-au jucat si copiii cu el, acum nu mai e bun de altceva.

- Cum ? Sa-l omorim pe Piki Iki ?

- Dar de ce ? Ce a facut ?

- Cum sa-l omorim ? se napustira copiii ingroziti.

- Nu se poate, mai bine ma taiati pe mine ! tipa Makele.

- Ei, na, c-ai zis-o. Credeam ca ti-a crescut si mintea odata cu trupul, dar vad ca m-am inselat. De ce vreti sa mai tinem fiara asta pe linga noi ?

- Dar n-o sa mai stea, o sa plece, spusera copiii in cor.

Kateke, vazind mihnirea lor, ii sopti lui Tatane :

- Lasa acum. Vedem noi alta data. Hai la treburi

Si plecara.

Copiii alergara cu lacrimi in ochi dupa Piki Iki.

- Trebuie sa pleci, vor sa te taie, ii spunea Makele hipopotamului, ca si cum el ar fi inteles.

- Piki Iki, hai cu noi ! Hai la riu, il ademeni Koro.

Piki mai zabovi putin, apoi se indrepta singur catre riu. Ceata mergea dupa el, abia tinindu-si plinsul.

- Iki, eu nu mai sint suparat, il asigura Tilipe. Mai vino din cind in cind, dar vezi, fereste-te sa nu te vada Tatane.

- Uite, ti-am facut si hipopotami mici, ii arata Makele ce cioplise.

Piki Iki se lasa mingiiat, mai statu putin, apoi pleca in sus pe firul apei, de unde coborise cu citiva ani in urma.

- De acum n-o sa se mai intoarca niciodata, zise Makele gata sa izbucneasca in plins. Dar si el crescuse si nu se cadea sa mai plinga.

Se innoptase de-a binelea. Era frig. in sat il gasira pe mos Abu ghemuit linga focul din pragul colibei lui.

Batrinul se mai inzdravenise si nu mai tusea asa de tare.

- A plecat ? ii intreba el.

Copiii dadura din cap in semn ca da.

- Parca v-ati fi inmormintat un frate, asa mutre aveti. Ia sedeti linga foc, sa mai vorbim nitel, ii imbie mosneagul.

- Poate daca-i faceai fluierul acela vrajit, nu-i mai da prin gind lui Tatane sa-l omoare, spuse Tilipe catre Makele.

- Degeaba. Ce, tu crezi ca a plecat pentru ca a inteles ce gind are Tatane cu el ?

- Fa-i unul de aci inainte, insista Tilipe. Poate se intoarce si e ferit si de gindul lui Tatane.

- Ce tot vorbiti acolo ? ii lua la rost mos Abu. Se poate, baieti mari si sa credeti in prostii ? Credeti ca un hipopotam nu are altceva mai bun de facut decit sa asculte de un fluier ?

Tilipe dadu din cap in semn ca nu mai incape nici o indoiala.

- Bunica mea a zis ca asculta.

- Ooo ! Baba Djilanga crede in povesti din astea. Si ce o sa se mai bucure cind nu l-o mai vedea aici pe duhul cel rau, rise mosul. Ea e batrina, n-are decit sa creada in vraji, dar voi e pacat sa pierdeti timpul cu fleacuri. Makele, ia spune-mi, Iosu crede ?

- Nu ! raspunse el categoric.

- Pai, atunci tu ca cine vrei sa fii ? Ca Iosu sau ca baba Djilanga ? De buna seama ca baba Djilanga, altfel nu ai fi facut lighioana aia din lemn. Mai ales ca nici n-ai facut-o bine.

- Cum, nu e bine ? intreba Makele jignit. Doar e mai frumos decit cel facut de Magondakue.

- Eei, vrajitorul nu ciopleste de dragul frumosului, ci doar ca sa zapaceasca oamenii de cap. Dar tu sa te uiti bine la ce vrei sa cioplesti si apoi sa-l faci ca si cum ar fi viu. Hipopotamul asta nici nu merge, nici nu sta, blind nu e, dar nici infuriat.

- Sa stii ca de aceea era amarit Piki Iki, se grabi sa-i aminteasca Tilipe.

Mos Abu il privi lung si-l mustra :

- Ce ti-am spus, ginganie mica ? Vezi cum ma superi ? Ei, ca sa va iasa nazbitiile astea din cap, ar trebui sa invatati. Sa cititi din carti lucruri adevarate.

- Dar nu stim sa citim, - spuse Koro, - si n-avem unde sa invatam.

- Unde ? Uite, chiar aici linga foc se poate invata, raspunse mos Abu. Acum douazeci de ani eu eram gata batrin si prapadit, dar a venit la mina un flacau cam asa ca Iosu. Acela mi-a spus ce minunat e sa stii carte. Ca un om, cit de amarit o fi el, daca stie citi si socoti face cit doi oameni. Un om neinvatat e ca un copac neroditor. Tine umbra si atit. Flacaul acela ne-a mai spus ca stapinii nostri albi vor ca noi sa nu stim carte. Sa nu stim nimic. Sa stam asa ca dobitoacele. Altminteri le e mult mai greu sa ne stapineasca si sa se imbogateasca de pe urma noastra. Asa s-a facut ca ne-am apucat sa invatam sa citim si sa scriem toti citi eram in baraca noastra. in fiecare seara ne intorceam de acolo, din fundul minei, istoviti, cu miinile tremurinde de truda si nemincare, cu trupul zgiriat de stinci si cu pleoapele grele de nesomn. Si totusi ne asezam toti, uite asa, in jurul unui foc si invatam, invatam pina noaptea tirziu. Si ce greu a fost Mai ales pentru cei batrini, cum eram eu. Dar intr-o zi flacaul acela, singurul care stia carte dintre noi si care era invatatorul nostru, a murit. A cazut un bolovan greu peste el si l-a strivit. Il iubeam toti nespus de mult si i-am cinstit amintirea invatind mai departe. N-a fost usor. Nu mai era cine sa ne invete. Deci ne trebuia o carte. Am strins fiecare ban cu ban, taindu-ne zilnic din portia de mincare si muncind cit pentru doi. Banutii ii ingropam la piciorul unui pat, ca nu cumva sa-i gaseasca supraveghetorul si sa ni-i ia. Cind am strins atiti citi aflasem ca ar costa o carte kitabu 1 de care aveam nevoie, ne-am adunat, ne-am sfatuit si s-a hotarit ca eu sa fug la oras s-o cumpar. La oras m-am oprit in fata primei pravalii in care se vindeau carti. inauntru nu intrau decit oameni bogati si grasi, nu prapaditi ca mine. M-am plimbat multa vreme prin fata pravaliei, neindraznind sa intru. Mai era pe acolo si un copil alb, zdrentaros ca vai de el. Am vrut sa-l rog sa-mi cumpere cartea, insa nici asta n-am indraznit. Era alb. In fine, nu stiu cum mi-am luat inima in dinti si am intrat.

Nota 1. Kitabu - abecedar.

Albul care vindea cartile s-a inrosit odata la fata si a inceput sa strige la mine : - “Iesi afara ! Iesi afara ! N-am bani pentru cersetori.' – “Nu, am zis eu. Am venit sa cumpar o carte Kitabu'. – “O carte ? O carte ?ma intreba el de parca as fi zis cine stie ce si a izbucnit in hohote de ris : Ha ! Ha ! Ha ! Ce-ti trebuie tie carte ? Esti negru. Nu ti-ai vazut mutra in oglinda ?' Atunci m-am incapatinat si eu : - “Domnule, poftiti banii, va rog dati-mi cartea Kitabu'. – “Aaa, nemernicul, nemernicul ! tipa albul. O obraznicie asa de mare n-am mai pomenit. Dati-l afara, dati-l afara', zbiera el de i se umflasera vinele de la git. Un servitor a venit si m-a imbrincit, trintindu-ma pe jos in fata pravaliei. Mi-am intors capul sa ma uit la albul care striga si m-am pomenit ca-mi arunca in fata toti banutii pe care-i adunaseram zeci de oameni prin atita truda.

Pustiul acela zdrentaros, pe care nu indraznisem sa-l rog, s-a apropiat de mine, m-a ajutat sa-mi culeg banii si mi-a spus cu glas blind : - ”Lasa, ma duc eu sa-ti cumpar cartea'. Dar nu mai gaseam toti banii. Zdrentarosul s-a cautat prin buzunare si cu multa greutate a gasit citiva banuti. – “Acum ajunge', a zis el. M-am uitat in pravalie sa vad ce se intimpla. Albul l-a masurat din cap pina in picioare, i-a luat banii si a azvirlit cartea pe jos. – “Na ! Ia-o ! Stiu ca o iei pentru dobitocul acela negru'. Si pe micul meu prieten alb il dispretuia, pentru ca era zdrentaros si pentru ca facuse un bine unui negru. De atunci am ramas prieteni.

- Cine e ? Noi nu-l cunoastem, spuse Koro.

- Nu. Numai Makele il stie. E Maurice, agentul sanitar. Acela care m-a vindecat pe mine si pe Moke. El e pustiul meu drag.

Batrinul tacu. Un timp se auzi numai tiriitul indepartat al greierilor.

- Mos Abu, - se ruga Koro, - invata-ne pe noi sa scriem si sa socotim.

- Vreti voi asta ?

- Da ! Da ! Da ! raspunsera copiii.

- Bine. Cartea kitabu a lui Maurice va va lumina si pe voi. Uite-o, spuse batrinul, scotind din desaga o carte veche si roasa.

Era noaptea tirziu. Stelele licareau pe cer ca si cum si acolo ar fi fost colibe si cineva ar fi aprins focuri in pragurile lor. Copiii furati de povestirile lui mos Abu uitasera de frig si de somn. Mai zabovira insa multa vreme si se sfatuira. De a doua zi avea sa inceapa o viata noua pentru ei. Aveau sa invete carte.