Bogomilism - un puternic curent religios

Bogomilism

(din sl. Bog, "Dumnezeu" + subst. + mila / "mila lui Dumnezeu" + suf. -ism

Bogomilismul este un puternic curent religios, considerat ba "religie", ba "secta", ba "erezie", infiripandu-se pe fondul «Schismei Mari» din 1054, pe fondul "slabirii pana la anihilare" a Legamantului de la Aurelian, sau "legamantul" Romei / Constantinopolului fata de Valahime / Dacoromanitate, avand ca efect re-Unirea partiala a valahilor / dacoromanilor sub sceptrul lui Mercuriu, la anul 1103, in statul medieval al Transilvaniei, cunoscand "apogeul" in prima parte a afirmarii Imperiului Valahiei din vremea Dinastiei Asanestilor de pana la Ioan al II-lea Asan (1185 - 1243), dovedindu-se in realitate (la o analiza profunda) drept o puternica manifestare resurectional-religioasa ca "rabufnire a fondului autohton" (L. Blaga) al Zalmoxianismului, a carei doctrina - «pe care o cunoastem indeosebi din documentele adversarilor» (KD, 109), caci lucrarile bogomilistilor au fost vandalizate sistematic, cum, de altfel, majorittatea documentelor Valahimii prin istorii - promova: (I) «in conceptia cosmogonica a bogomilismului, Dumnezeu, ca principiu al binelui, creeaza lumea spirituala, vesnica si nevazuta»; (II) «Satan, principiul raului, dupa ce se revolta cu alti ingeri impotriva lui Dumnezeu si e aruncat in spatiu, da consistenta prin verbul magic virtualitatii ideale a universului, cladind o lume vizibila (pamant, cer, stele) si forme de viata (animale, plante), afara de om, pe care l-a plamadit din lut muiat in apa, insa caruia nu-i poate oferi suflet»; (III) «si abia Dumnezeu, induplecat, intregeste lucrarea, insufletind intaia pereche - Adam si Eva»; (IV) «doi dintre fiii Evei, Cain si Calomena, se nasc adulterin de la Satan; esenta ereziei sta aici: stapanul trupului omenesc e Satanail, al sufletului e Dumnezeu, deci doua forte in antagonism etern»; (V) «dar fiind vesnic si imaterial, sufletul scapa prin moarte din carcera trupului si se intoarce la Dumnezeu; experienta mortii ii sileste pe ingerii cazuti sa-si ia neveste dintre fiicele oamenilor () ca sa poata obtine vehiculul de intoarcere in cer; mezalianta naste insa uriasi monstruosi care il ataca pe Satanail, pana cand sunt inecati de el prin potopul universal» (ibid.)

Romulus Vulcanescu, «dupa datele infatisate in Predica presviterului Cosma» (VMR, 232 sqq.) si Victor Kernbach ne mai incredinteaza ca reprezentantii bogomilismului combateau «organizarea materiala a Bisericii Crestine», «contestau "Vechiul Testament", socotindu-l de obarsie diavoleasca si admiteau din scripturi numai "Psaltirea", cartile profetilor, evangheliile, "Faptele apostolilor", "Apocalipsul lui Ioan Teologul", comunand si alta epifanie: in anul 5500 (de la facerea lumii), trimis de Dumnezeu, arhanghelul Mikael patrunde in urechea dreapta a Fecioarei Maria, intrupandu-se prin nastere in ipostaza de Isus Christos; iar acesta, mantuind omenirea, se inalta la cer in spirit, nu in trup, fiind resorbit de Dumnezeu» (KD, 109). Ca si pelasgo-dacii / valahii Zalmoxianismului, bogomilistii-valahi / dacoromani, bogomilistii-italieni, bogomilistii-francezi (albigensii), bogomilistii-germani (catharii), sau cati mai erau prin Europa acelui Ev Mediu, propovaduiau «ascetismul vegetarian», urau trupul «pentru ca e dependent de placeri», rau «familie si avere»; in afara de botez (oficiat la majorat), «refuzau formele eclesiastice, biserica, altarul, tainele crestine; () ritualul funerar se reducea la o rugaciune» (KD, 110). Mircea Eliade si Ioan P. Culianu dezvaluie alte aspecte ale bogomilismului; castigand teren in Constantinopol, pe la inceputul secolului al XI-lea, miscarea bogomilismului «este declarata erezie si trecuta prin foc si sabie, dar in realitate dogmele ei sunt destul de apropiate de ortodoxie; se gasesc in ea doctrine docetiste care afirma ca trupul fizic al Mantuitorului (si probabil si al Mariei) a fost o fantasma inselatoare; antiiudaici, bogomilii il transforma pe Iahve in Satan»(ECDrel, 109); potrivit sublinierilor acelorasi savanti, «bogomilii au fost adeseori, dar fara temei, asociati cu paulicienii, din cauza originii lor bulgare; in realitate, chiar daca impartasesc cu paulicienii lipsa de consideratie fata de ortodoxie, bogomilii nu sunt propriu-zis dualisti, deoarece ei socotesc ca Satan nu este creatorul, ci mai degraba organizatorul ("arhitectul") lumii; regasim la ei vechi doctrine crestine care fusesera candva ortodoxe, precum traducianismul (o data cu impreunarea sufletelor parintilor ia nastere un suflet nou), conceperea si nasterea auriculara a lui Iisus Hristos si altele, precum aparentismul docetist, care, fara sa fie ortodoxe, se bucurau de o vechime onorabila; bogomilismul nu inseamna o recrudescenta a gnosei; el a fost conceput de credinciosii bizantini ultraconservatori, encratiti si vegetarieni» (ECDrel, 141). Din Valahia Sud-Dunareana si Nord-Dunareana a Asanestilor, cea puternica si ocolita de teama chiar de armatele mongolo-tatare ale lui Genghis-Han, in 1223 (cf. TIR, I, 99), bogomilismul trece «in mod sigur in Italia», apoi «ajunge in Franta, la inceputul secolului al XII-lea, si dispare la putin timp dupa aceea (1167), cand episcopii francezi sunt convertiti de un trimis din Bizant la o noua erezie care profeseaza un dualism radical; catharismul bogomil se va mentine in Italia de nord pana in secolul al XV-lea si va face din nou o scurta incursiune in sudul Frantei in secolul al XIV-lea, prin intermediul unor proaspat convertiti la catharismul provensal, dupa distrugerea albigenzilor din secolul al XIII-lea; catharii sunt, asadar, adeptii celor doua doctrine deosebite reunite din Bizant; una este cea a bogomililor si cealalta aceea a albigenzilor din sudul Frantei, de la 1167 pana la caderea Montsegur-ului in 1224.» (ECDrel, 141)

Nunta incepe la socrul mic si continua la socrul mare. Imaginea ospatului este autentica, alcatuita din urarilr si chiuiturile tinerilor, din versurile starostelui, din jocul miresei; ziua a treia ospatul se muta la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmata cu atata amar de vite si de galite ca de abia incapeau in ograda Glanetasului . .

Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar si psihologia tataneasca, mai ales in fragmentul care prezinta petitul fetei, in realitate un targ aprig pentru zestre.

Tabloul monografic al satului se completeaza si cu alte elemente, ca nasterea la camp. Tot in acest sens sunt prezente informatii despre obiceiurile la inmormantare.

La inmormantarea Anei, la prohod, participa tot satul. Romancierul fixeaza si aici toate elementele esentiale: praporii fluturau alene in adierea de primavara . tamaie si aducea in schimb valuri de miros dulce de flori de mar . preotul Belciug mormaia pe nas cantecele de inmormantere sí scutura mereu cadelnita.

Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor si mai ales psihologia personajului principal. In mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu aceea a copilului si cu imaginea iubitei. Cu deosebita arta romancierul surprinde spaima de a nu pierde pamantul, care se strecoara treptat in sufletul lui Ion.

Dupa inmormantarea Anei se fac pomenii bogate. Aceste elemente se imbogatesc cu altele, prilejuite de imormantarea lui Ion. Si aici participa tot satul. Preotul Belciug tine o cuvantare funebra, care il impresioneaza pe cei prezenti. Autorul este atent la reactiilöe participantilor si mai ales a parintilor: Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei de veci .

Dupa inmormantare Glanetasu a facut pomeni bogate pentru sufletul lui Ion.

Satul Pripas este locuit de romani si maghiari sub dominatie austro-ungara. In sat exista o ierarhie bine determinata in functie de averea fiecaruia. In frunte se afla Stefan Hotnog, apoi tarani bogati, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, tarani instariti, ca Simion Lungu si saraci ca Ion, Florica, vaduva lui Maxim. In aceasta lume pamantul determina pozitia sociala a oamenilor si relatiile dintre ei.

De dragul pamantului Ion trebuie sa-si inabuse glasul iubirii si sa se insoare cu o fata bogata, dar pe care n-o iubeste. La fel, Florica, fata saraca, se casatoreste, fara sa-l iubeasca, cu Goerge, fiul gospodarului instarit, Toma Bulbuc.

La timpul sau Vasile Baciu s-a casatorit tot pentru avere; tot pentru pamant Ion se bate cu Simion Lungu, ajungand la inchisoare. Meritul romancierului consta in faptul de a fi surprins tensiunile sociale si psihologice declansate de problema pamantului. Toate sentimentele, interesele, pasiunile garviteaza in jurul averii, a pamantului.

Atentia romancierului se indreapta si asupra intelectualitatii ardelene, a greutatilor cu care se confrunta zilnic. Astfel invatatorul Herdelea intra in conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care isi simta amenintata intaietatea in sat. Invatatorul Herdelea si cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii si lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleana in zbaterea ei dramatica intre sentimentul national si presiunile functionarilor cezaro-craiesti. Prin figura invatatorului Herdelea, Liviu Rebreanu reda compromisurile facute de intelectualitatea ardeleana interesata in lupta nationala, dar dornica sa-si pastreze si sa-si largeasca privilegiile. De exemplu invatatorul Herdelea, mare sustinator al cauzei neamului, pentru a-si mentine postul il voteaza pe candidatul maghiar.

Caracterizarea lui Ion

In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Departe de a fi