AVARUL - moliere - comentariu literar

AVARUL - Moliere - Comentariu literar

AVARUL

Comentariu literar

Pornind de la premisa ca o comedie trebuie si sa satirizeze, dar si sa indrepte defectele criticare, piesele lui Moliere vor pleda pentru o atitudine morala umanista. Scriitorul isi va alege din inepuizabila natura umana viciile eterne: avaritia, infumurarea, gelozia, ignoranta, ipohondria si ipocrizia. De la farsa si pictura de moravuri din Pretioasele ridicole la comedia fina din Tartuffe si Mizantropul, Moliere isi fundamenteaza si o doctrina literara, al carei principiu de baza este acela de a satisface gustul publicului, principiu pe care clasicismul francez il preia din Arta poetica a lui Horatius. In baza acestei convingeri, universul comediilor lui Moliere se articuleaza pe o tematica diversa si pe o tipologie larga, de la nobili sau burghezi la tarani, de la medici la pseudosavanti, de la risipitori la avari.

In legatura cu aceasta ultima opozitie, Eugen Lovinescu se intreba retoric de ce "in literatura, ca si in viata, avarul este privit cu maxima exigenta, desi chinuindu-si familia, avarul n-o ruineaza, ci, dimpotriva, pe cai aspre si dureroase, ii prepara un viitor mai bun', in vreme ce risipitorul se bucura de o mare toleranta si uneori de simpatia celor din jur. Criticul conchide insa ca risipa este asociata cu generozitatea si altruismul, pe cand avaritia poate insemna o forma de egoism. Poate ca acesta este si motivul pentru care tipologia avarului a interesat literatura tuturor epocilor, de la antichitatea latina pana la epoca moderna.

Avarul lui Moliere isi are radacinile in comedia antica a autorului latin Plautus, Ulcica, in care eroul, desi descopera o comoara care il face bogat, continua sa traiasca in lipsuri, cu teama dezumanizanta ca ar putea fi pradat. Euclio, ca expresie a unui viciu general uman, se regaseste in Harpagon, personajul lui Moliere, care, prin renumele autorului sau, a devenit punctul de referinta al acestei tipologii revendicate de clasicism. 13647rir81mtv1e

Subiectul, ca al oricarei comedii, este simplu, centrat pe o singura, dar dominanta trasatura de caracter a eroului, si se amplifica treptat prin acumularea confuziilor care genereaza comicul. Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care nu stim decat ca are aproximativ saizeci de ani, ca este tatal a doi copii, C1eante si Elise, si ca este indragostit de tanara Mariane. Ca orice personaj clasic, eroul lui Moliere nu este determinat in atitudinile lui de societatea contemporana, caci existenta sa este atemporala si aspatiala, guvernata doar de un viciu al tuturor timpurilor. In vreme ce batranul Harpagon, indragostit de Mariane, ezita sa o ceara in casatorie la gandul ca este lipsita de zestre, cei doi copii ai sai traiesc si ei misterul si dramele iubirii. Elise impartaseste dragostea cu Vaiere, care, pentru a o putea cere in casatorie, devine servitorul lui Harpagon, iar Cleante este indragostit chiar de Mariane, care, la randul ei, il iubeste pe tanar.

Pe de alta parte, preocuparile batranului avar se indreapta si spre chivernisirea copiilor sai, fara ca aceasta sa-i afecteze in vreun fel averea. De aceea, el doreste sa-1 insoare pe Cleante cu o vaduva bogata, iar pentru Elise gaseste o partida potrivita in persoana lui Anselme, batran, dar bogat, scopuri pentru care apeleaza la mijlocitoarea Frosine. Actul I se incheie in plina confuzie, Cleante incurajand laudele pe care tatal sau i le face Marianei, pentru a afla cu stupoare ca acesta intentioneaza sa se insoare cu iubita lui, iar Valere, sustinand cu prefacatorie parerile lui Harpagon, obtine de la acesta libertatea de a o supraveghea pe Elise.

Actul al II-lea adanceste conflictul si complica situatiile comice. Cleante doreste sa obtina, prin intermediul servitorului sau, La Fleche, un imprumut, fara a sti ca in spatele camatarului nu este altcineva decat tatal sau. Pusi fata in fata in aceasta imprejurare ridicola, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru camatarie, respectiv pentru risipa. O data cu sosirea petitoarei, Harpagon isi socoteste chiar castigul de pe urma iubirii pentru tanara Mariane, devenind insa din pacalitor pacalit, caci Frosine, cunoscatoare a firii omenesti, socoteste zestrea tinerei in economiile pe care i le-ar face sotului ei renuntand la mancare, la vesminte si bijuterii si il maguleste pe batran facandu-i complimente care starnesc hazul spectatorilor:

"Poftim; trup bine legat, mladios, cum se cuvine si care nu dovedeste nici un betesug. [] Va sta bine - pe urma, tusea dumneavoastra e plina de gingasie! '. it647r3181mttv

Actiunea cuprinde, in cel de-al treilea act, scenele legate de intalnirea dintre toate personajele implicate in conflict. Pregatirea vizitei celor trei pretendenti starneste hohote de ras: servitorii sunt instruiti sa toarne vinul cu socoteala, sa recupereze rapid toate resturile, sa gateasca pentru opt oaspeti, desi vor fi zece, si sa stea cu spatele la perete pentru a nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. Dupa ce, spulberand elanul jupanului Jacques, Harpagon decide sa se gateasca doar fasole cu o ciozvarta de berbec gras, avarul este caracterizat de vechiul sau servitor, care se face, cu acest prilej, ecoul celor din jur:

"Unii spun ca tipariti pe socoteala dumneavoastra calendare in care zilele de post sunt trecute in numar indoit si ca va siliti oamenii sa le tina, ca sa va bagati in buzunar ce v-ar costa mancarea de dulce. [] Altul povestejte ca ati dat in judecata pisica vecinului, fiindca v-a mancat ce-a mai ramas dintr-o friptura de berbec. [] Sunteti rasul si batjocura tuturor ; nu va spun decat zgarcitul care-si mananca de sub unghie, scarbosul, camatarul'.

In scena dialogului cu Mariane, Cléante ii face acesteia declaratii de iubire in numele tatalui sau si ii daruieste un inel eu diamant, spre nefericirea batranului. Apoi, in actul urmator, disputa dintre tata si fiu atinge punctul culminant in clipa cand La Flèche descopera comoara lui Harpagon, ascunsa in gradina, si i-o da stapanului sau, care dispare eu ea.

Actul final il surprinde pe Harpagon in cea mai adanca disperare, incercand sa-si recupereze caseta eu cei zece mii de galbeni. Banuit de furt este Valère, iar dialogul savuros dintre el si avar isi extrage comicul din situatia confuza, care nu se lamureste decat in final. In vreme ce tanarul ii vorbeste despre iubirea sa pentru Élise, Harpagon crede ca subiectul este nepretiita sa caseta. Rasturnarea tipica de situatie se produce in final, cand Anselme descopera ca Valère si Mariane sunt chiar copiii sai, pe care nu-i mai vazuse de la un naufragiu petrecut eu ani in urma si pe care ii cautase zadarnic. In schimbul casetei sale cu bani, avarul accepta sa renunte la Mariane si sa consimta la casatoria acesteia eu Cléante si la nunta Élisei eu Valère, cu conditia ca toate cheltuielile sa fie suportate de Anselme.

Deznodamantul, in conformitate cu normele speciei, este unul fericit, desi povestea in sine este tragica. Personajele isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Cléante si Élise se vor casatori eu cei pe care ii iubesc, iar Harpagon isi regaseste caseta pierduta si isi traieste astfel fericirea ridicola intr-o existenta meschina, intorcandu-se la vechea sa patima, camataria.

Frumusetea comediei lui Molière rezida nu doar in structurarea subiectului, intr-o desfàsurare gradata spre culminarea finala, ci si in realizarea tipologiei comice a avarului. Arta portretului este stapanita cu maiestrie de autor, care schiteaza astfel trasaturile eroului, incat spectatorul recunoaste tipul inca de la aparitia sa in scena, in dialogul cu La Flèche. Ulterior, contururile profilului sau se ingroasa pina la caricatura, atat din perspectiva directa a celorlalte personaje asupra lui, cat si prin faptele, atitudinile si cuvintele acestuia. Zgarcenia, singura trasatura evidenta a personajului, este de notorietate publica, asa cum se obsera din portretul pe care i-1 face jupanul Jacques. Este trasatura pe care i-o recunosc cei apropiati - copiii sai, servitorii, petitoarea -, ale caror atitudini se modeleaza in functie de aceasta realitate. Cléante intelege ca restituirea banilor reprezinta calea de a o obtine pe Mariane, Valère pricepe ca singura sansa de a se casatori eu Elise este sa renunte la zestre, iar Élise il sfatuieste pe iubitul ei sa cistige increderea lui Harpagon, migulindu-1 si incurajandu-i zgarcenia.

Spre deosebire de avarii pe care ii va zugravi realismul, personajul lui Molière nu aluneca insa pe panta dezumanizarii totale, pastreaza o aparenta de confort, chiar daca de o simplitate ridicola, nu isi trateaza copiii cu brutalitate, iar atitudinea sa este receptata cu umor, fara monstruozitatile care il insotesc pe Grandet sau, in literatura noastra, pe Hagi Tudose.

Comicul lui Molière este generat de complexitatea situatiilor pe care el le imagineaza si pentru a caror realizare ignora de multe ori chiar regulile dramaturgiei clasice, atat de pretuite in epoca. El aduce in scena un numar mai mare de personaje, imbinand astfel principiile clasicismului antic, mai rigid, cu libertatile farsei italiene si franceze. Pentru Molière, conditia folosirii unor teorii dramatice este aceea ca ele sa produca rasul. Comicul de caractere se sustine prin forta de sugestie a personajului pe care dramaturgul il aduce in scena pentru a intruchipa un defect criticabil. El se impleteste insa in exprimarea aceluiasi sens cu un comic al numelor, pe care autorul le alege tocmai ca prin sugestia lor sonora sa anticipe caracterul prezentat si sa devina niste etichete de identificare a eroilor. Unele nume sunt conventionale, pentru ca purtatorii lor nu au decat rolul de a stabili contrastul necesar eu personajul central : Cléante, Valère, Élise, Anselme, Mariane. Altele sunt predestinate servitorilor : La Flèche, jupan Jacques, in fine, Harpagon are rezonanta avaritei, a zgarceniei peste masura, astfel incat, de-a lungul timpului, gratie si renumelui piesei, el a devenit sinonimul acestor pacate omenesti. Personajul se defineste si prin limbaj, canalizat in sensul ingrosarii defectelor, caci replica ,,fara zestre' devine un tic, si prin vestimentatia cenusie, rezistenta, cu urme evidente de uzare, semn al zgarceniei indreptate impotriva propriei fiinte.

Comicul este unul de atmosfera si confera unitate piesei lui Molière. Chiar in momentele cele mai grave, in care s-ar putea produce tensiune, atmosfera este degajata printr-o scena hilara, ca aceea a disputei dintre Harpagon si Cléante, care nu se soldeaza cu o ruptura dintre tata si fiu, ci cu un duel verbal savuros si plin de umor. Contrastul dintre aparenta si esenta, sursa clasica a comediei, ii serveste si lui Molière in realizarea scenei dialogului dintre avar si Frosine, care, flatindu-l, scoate in evidenta tocmai caracteristicile contrare ale batranului.

Desi prin dezumanizarea moderata a eroilor sai si prin zugravirea moravurilor vietii de familie sau sociale, piesele lui Moliere se apropie de latura tragicului, comicul ramane modul de expresie natural al autorului clasic care, prin realismul observatiei si prin depasirea rigorilor epocii, este un spirit modern si intotdeauna actual. Satira sa, dincolo de acidul fara de care nu se poate face comedie, propune un umanism impresionant si dezvaluie iubirea de oameni a autorului care marturisea in prefata comediei Tartuffe : ,,Nimic nu-i face mai bine pe cei mai multi dintre oameni sa se pocaiasca decat oglinda betesugurilor lor. E o lovitura mare data viciilor cand le expui rasului obstei intregi. Usor indura omul mustrarile, dar nu rabda nicidecum batjocura. Accepta sa fie rau, dar nu vrea sa fie ridicol'.