Poezie - toate definitiile Poeziei - trecute, prezente si viitoare

Poezie

(lat. poesis; cf. fr. poésie

Poezia este "un fruct" al Logosului prin care sufletul capata grai / gand la punerea vesmantului emotiei de mireasa a cugetarii, ori de mire al intelectului ajuns in orizontul cunoasterii metaforice, sau la prinderea in cosmica hora / muzica a sferelor.

Toate definitiile Poeziei - trecute, prezente si viitoare - "sunt incomplete". Si a noastra, se subintelege. Fiecare poet are definitia / definitiile lui (de la o zi la alta, de la o varsta la alta); teoreticienii, istoricii / criticii literari au de asemenea definitiile lor, dar ca poetii, zilnic, nu. Toate sunt frumoase, admirabile, "cub de cristal cu coltul stirb", tocmai pentru ca le caracterizeaza imperfectiunea. Din sutele de mii de definitii ale poeziei, se cuvine sa mai spicuim - de prin dictionare si tratate - macar trei-patru. (1) «Arta a limbajului care exprima sau sugereaza o emotie, un sentiment, o idee, prin ritm, armonie si imagine; () conceptul poeziei ca mimesis ca reprezentare, este dominant in textele de poetica si retorica din antichitatea greaca si latina, din Renastere din clasicismul secolului al XVII-lea, pana in secolul al XVIII-lea. Distinctia dintre poezie si proza are in baza prezenta regulilor impuse poeziei. Spre deosebire de proza, considerata mai libera de norme compozitionale, poezia este expresia subiectivitatii supuse regulilor ritmice, metrice si muzicale Clasificarea antica presupunea de asemenea si o organizare ierarhica a poeziei epice, dramatice, lirice Aristotel, diferentiindu-se de conceptia platonica asupra poeziei, exprimata in Republica, insista asupra termenului filosofic si gnoseologic de "imitatie" prin arta si stabileste o alta subimpartire a poeziei: tragedie, comedie, epopee Incepand cu preromantismul si romantismul si culminand cu simbolismul se formeaza, opus ideii de mimesis. un alt concept de poezie: poezia ca expresie a individualitatii creatoare, esenta ei fiind identificata in categoria de liric (DTL, 338 sq.; s. n.); (2) filosoful, esteticianul si poetul Eugeniu Sperantia certifica faptul ca: «poezia in general si fiecare poezie in parte reprezinta un precipitat al vietii noastre interioare, cu atat mai autentic si deci cu atat mai sincer, cu cat e mai spontan () Oricat de autentic si valabil ar fi ccontinutul uunei poezii ca emisiune a vietii interioare a poetului, nu vom putea niciodata sa facem abstractie de insertiunea, de infiltratia unui incalculabil aport de provenienta sociala. A emis odinioara, la sfarsitul secolului al XVII-lea, filosoful John Locke adagiul senzualismului extremist: "Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensibus" / "Nu e nimic in gandire care sa nu fi fost mai intai in simturi", iar Leibnitz, la scutrta vreme dupa el, i-a adaugat un amendament: "nisi intellesctus ipse" / "afara de gandirea insasi", referindu-se la insesi conditiile intime ale activitatilor intelectuale.» (SpPoe, 166 sq.; s. n.); (3) George Calinescu ne incredinteaza ca «oricat de incantatoare ar fi aceste conceptiuni despre arta si poezie, e lesne de inteles ca Absolutul, prototipii, Frumusetea eterna nu lamuresc nimic. Sunt definitii care vor sa fie mai apropiate de preocuparile Esteticei cum e aceea a abatelui Brémond care in fond este tot speculativa, dar de nuanta mistica. Poezia e o pregatire la rugaciune, e o experienta mistica nedesavarsita, utila intrucat exalta spiritul pentru adevarata devotiune. () Croce vede in arta o activitate teoretica speciala. Viata noastra practica, adica sentimentul, devine cu ajutorul imaginii obiect de cunoastere. Arta este doar o expresie, o descarcare, deci catharsis, a sentimentului (CPes, 19; s. n.); (4) Benedetto Croce, in celebra sa lucrare, La Poesia - introduzione alla critica e storia della Poesia e della letteratura / Poezia - introducere in critica si istoria poeziei si a literaturii (la care se refera si G. Calinescu - supra), ne asigura ca expresia poetica, spre deosebire de sentiment, este «o teoreza, o cunoastere prin chiar acest fapt, in timp ce sentimentul adera la particular si, oricat de inalta si de nobila i-ar fi sorgintea, se desfasoara in mod necesar in unilateralitatea pasiunii, in antinomia bine-rau si in anxietatea bucuriei si a suferintei - poezia leaga iarasi particularul de universal, primeste in ea, depasindu-le deopotriva, durerea si placerea, inaltand mai presus de ciocnirea partilor viziunea unitatii partilor in intreg, mai presus de conflict armonia, mai presus de ingustimea finitului intinderile infinitului; aceasta pecete de universalitate si totalitate este caracteristica ei; () si fiindca, asemeni oricarui alt mod formativ, poezia nu devine fapt fara o lupta launtrica a spiritului - in cazul de fata fara lupta cu sentimentul care, oferindu-i materia, ii opune totodata greutatea si obstacolul materiei - victoria prin care materia rebela se converteste in imagine poarta insemnul seninatatii castigate, unde mai vibreaza inca emotia, ca o lacrima intr-al inseninarii suras si al noului sentiment catartic care este bucuria frumusetii; () pentru ca universalitatea, caracterul divin si cosmicitatea - care sunt atributele poeziei - sa nu fie insa rastalmacite si materializate prin restrangerea exclusiva la un anume tip de poezie sau pentru ca, mai rau inca, sa nu fie folosite ca program al unei poezii care ar trebui neaparat practicata si al unei scoli dedicate acestui scop (), este bine sa traducem aceste cuvinte prin altele care se preteaza mai putin unui asemenea echivoc; vom spune deci ca universalitatea, precum si diferitele ei sinonime, inseamna pur si simplu umanitatea intreaga si nedivizata a viziunii poetice si ca oriunde se formeaza o viziune de acest tip, oricare i-ar fi continutul particular insusi se regaseste universalitatea, fara ca infinitul, cosmosul si Dumnezeu sa fie nevoiti sa intervina in imagini directe, ca in Coeli enarrant sau in Laudes creaturarum; daca realitatea se consuma toata in pasiunea dragostei, poezia este mai degraba asfintitul ei: asfintitul dragostei in eutanasia amintirii; un val de intristare pare sa umbreasca Frumusetea; dar nu e val, ci insusi chipul Frumusetii. (CroP, 30 sqq.; s. n.)

In ceea ce priveste "tipurile de poezie" (din care mentionam 101), clasificarile - in functie de genuri, de curente, directii etc. - se dovedesc extrem de interesante: antipoezia ("contra-poezia"; "stihuiri" de pseudoavangarda, "teribiliste", "socant-obscene", sau " de onanisti in fata Monei Lisa" - cum ii numea Nichita Stanescu, fara vreo valoare in vreun plan al esteticului, al spiritului, al sufletului, "stihuri" ale unor poetastri / pseudopoeti, in numele "libertatii artistice absolute", cu misiunea "de a deturna", "de a deruta" receptorii de veritabila poezie, "de a semana confuzie" etc.), poezia avangardismului bine temperat (adica poezia modernista promovata de «Sburatorul» / E. Lovinescu), poezia avangardista (sau "de avangarda"; chiar daca "poezie de avangarda" exista in orie epoca literara, in antonimie cu poezia traditionalista, sintagma a intrat in circuit pe plan european, o data cu avangarda din ajunul primului razboi mondial; poezia avangardista a unei epoci este o poezie complexa / eterogena, dinamitand, respingand in totalitate ceea ce este consacrat, proclamand ostentativ / polemic innoirea cu orice pret; reprezinta "directia artistica antitraditionalista"), poezia banalului cotidian, poezia banchizelor, poezia belaginelor / valahicelor legi (inseamna versificarea sacrelor legi zalmoxiene destinate "marelui circuit oral-cult", impresionanta "practica juridic-civila" inca exercitata la Dacii-agatarsi din Arutela / Ardeal - Transilvania / Romania si in vremea lui Aristotel. Este o parte importanta a poeziei "oralitatii culte" a Zalmoxianismului. Preotii Cogaionului / Sarmizegetusei, sau ai Zalmoxianismului, versificau legile - fapt ce l-a impresionat si pe Aristotel, evidentiindu-l in «Problemata», XIX, 28 -, versificari in perechi de emistihuri-decasilab / salmice, alternand cu emistihuri-dodecasilab / zalmic-genumiene, ca in balada «Pe-o Gura de Rai», foarte usor de memorat, destinate scolilor oralitatii cogaionice. In ciuda cunoasterii scrisului, in Carpati-Dacia / Romania, inca din orizontul anului 8175 i. H., dar, mai ales, din vremea pelasgo-culturii Turdas-Vincea, la Dacii-agatarsi, adica la zalmoxienii din Arutela / Ardeal-Romania, scolile preotilor Zalmoxianismului, ale Cogaionului / Sarmizegetusei, ce puneau accentul pe transmiterea informatiei pe cale orala, din tata in fiu, din generatie in generatie, erau inca "foarte active". Dinspre aceste scoli ale oralitatii culte ale Zalmoxianismului, Aristotel isi da raspuns la intrebarea: «De ce se numesc legi unele cantece ?»; «inainte de cunoasterea literelor, legile se cantau, ca sa nu se uite, precum este insa obiceiul la Dacii-agatarsi»), poezia cetatii (poezia de angajare civica), poezia chinezeriilor / japonezeriilor (la reprezentantii parnasianismului), poezia chtonica, poezia clasica (poezia intrata in panteonul cultural national), poezia clasicismului, poezia clocotrista (cultivata de cercul belgradean al poetului Adam Puslojici), poezia constructivista, poezia cosmogenezei, poezia crestina, poezia cu forma fixa (haiku, gazel, glosa, pantum, rondel, salm, sonet etc.), poezia culta, poezia dadaista, poezia de-creatiei (sau lettrista de tip I. Isou), poezia descriptivista, poezia didactica, poezia dramatica, poezia epica, poezia epidermei / senzualista, poezia epifaniilor, poezia erotica, poezia eschimosilor, poezia expresionista, poezia feminina, poezia fiorului cosmic, poezia fluxgeneratiei (high tide generation - a generatiei Labis-Stanescu-Sorescu), poezia folclorica, poezia futurista, poezia gandirista (promovata de revista interbelica «Gandirea»), poezia generatiei de tranzienta ( - the transience generation, sau a generatiei / promotiei: Caraion-Doinas-Paraschivescu), poezia generatiei republicii / republicane (a celor treizeci si trei de poeti nascuti in '47), poezia gnomica, poezia grotescului, poezia hadronica, poezia hedonista, poezia hermetica, poezia iluminista, poezia informateriala (a informatiei materiei), poezia interbelica, poezia junimista, poezia lettrista, poezia lirica, poezia lirosofica (la L. Blaga), poezia metafizica, poezia microcosmosurilor, poezia militanta, poezia-mimesis, poezia misterica / initiatica, poezia moderna (a directiei ce se opune poeziei clasice), poezia modernista (sau poezia avangardismului bine temperat promovata de «Sburatorul» / E. Lovinescu), poezia nonconformista ("de abatere de la regulile in uz"), poezia nouazecista (a promotiei ce a debutat editorial in jurul anului 1990), poezia nuntirii cosmice, poezia obiectiva, poezia obscura, poezia obsedantului deceniu (poezia proletcultista, stalinista, din Romania anilor 1948 - 1958 / 1960), poezia ocultarilor, poezia optzecista (a promotiei ce a debutat editorial in jurul anului 1980), poezia pasunista (sintagma ironica la adresa poeziei pastorale, adica bucolica / idilica), poezia pasoptista, poezia palingeneziei (capodopera a genului: «Memento mori» de M. Eminescu; surprinde inflorirea si decaderea civilizatiilor / lumilor; sau poezia despre metempsihoza / "reinvierea periodica a fiintelor" etc.), poezia paradoxista, poezia parnasianismului, poezia patriotarda, poezia patriotica, poezia pesimista, poezia poporanista, poezia postbelica (de dupa al II-lea razboi mondial), poezia postdecembrista (de dupa Revolutia Romana Anticomunista din Decembrie 1989), poezia postmodernista ("poezia generatiei / promotiei 1980"), poezia preromantica, poezia programatica (ars poetica), poezia proletcultista, poezia prozei (in structuralism - Tv. Todorov), poezia pura (de la studiul abatelui H. Bremond, «La poésie pure», 1926; la Ion Barbu, poezia pura inseamna lirica initiatica in misterele din labirinturile lumilor, deopotriva apolinica si dionisiaca), poezia refluxgeneratiei (a promotiei '70, "cu echinoxistii pe creasta"), poezia religioasa / mistica, poezia resurectional-modernista (sau neomodernista), poezia romantica, poezia samanatorista, poezia sacrului intreg cosmic, sau holo-poezia / holopoemul, poezia satirica, poezia seismicii / tectonicii sociale (poezia rascoalelor, revolutiilor, razboaielor), poezia-semnificant-nascatoare-de-semnificat (in programul estetic al paradoxismului - inaugurata in 1966, prin poemul «Omul Fanta» de Nichita Stanescu), poezia simbolismului, poezia sociogonica (despre geneza relatiilor caracteristice societatilor civlizate), poezia soteriologica (a mantuirii prin jertfe benevole; martirica), poezia subiectelor (in structuralism - A. Veselovski), poezia subiectiva, poezia sublimului zalmoxian (in «Gemenii» / «Memento mori» de M. Eminescu), poezia suprarealista, poezia saizecista (a promotiei ce a debutat editorial in jurul anului 1960), poezia saptezecista (a promotiei ce a debutat editorial in jurul anului 1970), poezia traditionalista, poezia umanismului, poezia victoriana (in literatura engleza) etc.

Cercul Literar de la Sibiu si «resurectia baladei» din mai 1945. In primavara anului 1943, cativa studenti de la Universitatea Clujean-Sibiana, au format - inrazariti de prezenta, de spiritul lui Lucian Blaga - un cerc literar, unde s-au distins, intre nenumarati altii: Radu Stanca, Ion Negoitescu, Cornel Regman, I. D. Sarbu, Stefan Aug. Doinas, Eugen Todoran, Ovidiu Drimba, V. Iancu, Letitia Papu, Eta Boeriu, Francisc Pacurariu, Ioanichie Olteanu, Deliu Petroiu s. a. Gruparea este cunoscuta in istoriile literaturii sub numele de Cercul Literar de la Sibiu. "Actul de nastere" al gruparii, manifestul Ardealul estetic o scrisoare catre d. E. Lovinescu a "Cercului literar de la Sibiu", "un protest impotriva ideologiei oficiale", "o adeziune" la modernism / lovinescianism, a fost publicat la 13 mai 1943, de cotidianul bucurestean Viata (nr. 743). Marele critic literar interbelic a raspuns cu promptitudine; in numarul (757) din 27 mai 1943, aceeasi gazeta bucuresteana a publicat Raspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea "Cercului Literar din Sibiu". Din ianuarie 1945, gruparea literara de la Sibiu a avut si un organ de presa, Revista Cercului Literar, in primul numar fiind publicat si articolul-program, Perspectiva, din care spicuim: «Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresie a orientarii generatiilor noi romanesti, n-a tins la initierea unui curent nou, la revolutionarea tiparelor literare, la formulari indraznete si la inventii frontale»; asadar, «aparent nici o vointa de inovare, nici un experimentalism, nici o veleitate avangardista; dimpotriva, o vointa de ordine, de incadrare in permanentele culturii; "estetii" Cercului de la Sibiu se situau, de la inceput, pe o mai larga platforma axiologica decat aceea a estetismului de care fusesera acuzati la aparitia Manifestului estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau primatul esteticului in creatia si judecata literara, respingand in acelasi timp facilitatile unui estetism cultivat pentru gratiile unice ale esteticului; cautand "fenomenul artistic, orientari stilistice noi", "cerchistii" se puneau "in slujba valorilor nepieritoare" (); foarte moderni, fara sa ajunga la extremismul avangardei (), estetismul Cercului Literar ancora arta intr-o sfera care depaseste infinit artisticul si, in acelasi timp, dezancora arta lasand-o sa pluteasca in voie pe o mare a libertatilor estetice, jucandu-se prin ironie, parodie si cochetarie dezinvolta cu riscurile autoanihilarii artei; dovada cea mai peremptorie a acestui estetism ambiguu al poetilor si criticilor Cercului Literar din Sibiu o gasim in tezele "cerchistilor" privind resurectia baladei.» (Nicolae Balota Poezia, I, 388). In eseul Resurectia baladei de Radu Stanca, publicat in Revista Cercului Literar, nr. 5 / mai 1945, balada i se infatiseaza ca «o poezie lirica in care starea afectiva castiga un plus de semnificatie prin utilizarea unui material artistic invecinat (dramaticul (SAcv, 44), baladescul reprezentand «in fond, o stare lirica dramatica», «o stare perpetua de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natura anecdotica», avand «conflict cu semnificatii poetice si nu dramatice (ca in cazul poeziei pur dramatice)» (ibid.)

Baladele lui Radu Stanca. In realitate, dupa cum demonstreaza propria-i creatie poetica, Radu Stanca (Sebes, 5 martie 1920 26 decembrie 1962, Bucuresti) a relevat capacitatea baladei specie prin excelenta a genului epic de "a se deghiza" in spatiile lirico-dramatice, cultivand trinomul baladesc: 1. lamentatia (eroului cu fruntea pe-o limita tragica: Lamentatia Ioanei d'Arc pe rug, Lamentatia poetului pentru iubita sa, Nocturna, Pistolul, Tristete inainte de lupta, Un cneaz valah la portile Sibiului etc.) alegoria-legendara (povestea intamplarii / evenimentului la cea mai inalta tensiune: Balada studenteasca, Buffalo Bill, Douasprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visator, Trandafirul si calaul, Trenul fantoma, Turn inecat, Vraja vrajilor etc.) dramaticul eroic (adica "traditionalul baladesc dacoromanesc": Balada celor sapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fata, Cea mai frumoasa floare, Cosmarul tiranului, Domnita blestemata, Infidelul, Mica balada de dragoste, Pajul cu parul de aur, Razbunarea sarpelui, Sfatul tarii, Spada regelui etc.). N. Balota sublinia faptul ca «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine pe plan tematic o naratiune, ci un lied scenic; poetul se inchipuie Un cneaz valah la portile Sibiului, atat de vrajit de coralul fecioarelor cetatii, incat nu simte cum un dusman il injunghie; in alt poem asculta un cantec misterios de orga, transpus la 1707; intr-o