Circulatia unicelulara a aerului troposferic

Circulatia unicelulara a aerului troposferic

Are la baza celebra teorie a “HORNULUI ECUATORIAL” (Fig.1) si anume: aerul se inalta, se ridica deci, prin convectie termica, de la suprafata ecuatoriala a planetei cea mai puternic[1] incalzita de Soare; ascendenta aceasta maxima si neintrerupta ar fi cea care determina un “tiraj” continuu, iar acesta ar fi cel care declanseaza si mentine circuitul vanturilor ALIZEE la suprafata oceanelor si continentelor si pe cel al CONTRAALIZEELOR de sens invers, la inaltimi adica in troposfera libera, pana spre limita ei superioara, tropopauza.

Fig.1. Schema circula-tiei troposferice unicelulare

(prelucrare prospusa de autoatele cursului)

Dar forta Coriolis deviaza aceste miscari in lungul meridianelor (miscari numite de aceea si “meridianale”) fapt pentru care alizeele au in natura directia dinspre NE spre SV pentru emisfera nordica si dinspre SE spre NV in cea de sud. Aceiasi deviatie dar de sens contrar ar trebui sa o aiba si contraalizeele[2], adica vanturile de la inaltime presupuse de aceasta teorie.

Celebrul Hadley credea chiar ca exista schimburi directe intre Ecuator si Poli.

Ecologic vorbind in sensul relationarii dintre componentele unui ecosistem, am putea comenta conceptia unicelulara si astfel: aerul de deasupra zonei ecuatoriale si subecuatoriale mult mai incalzit decat cel aflat la latitudini temperate sau polare, dobandeste energia necesara sa poata ascensiona in cadrul troposferic pana la 12-15-18 km inaltime deasupra zonei date. Odata ajuns in troposfera ecuatoriala inalta, ca nivel de referinta, el incepe sa se efileze, sa se indrepte, laminar si cvasimeridianal spre cele doua calote polare deasupra carora se sedimenteaza (creand anticiclonii de calota polara). In retur, deci dinspre Poli spre Ecuator, dar de data aceasta prin troposfera inferioara (adica prin straturile din imediata apropiere a suprafetei terestre) si tot cvasimeridianal, particule racite de aer (pentru ca au stationat un timp deasupra calotelor de gheata polare) se intorc spre Ecuator inchizand astfel “inelul” propus de teorie. Totul se face intr-un flux continuu ca in figura 1.