Majoritatea activitatilor economice si sociale umane au un impact direct sau indirect asupra mediului inconjurator, cu consecinte dintre cele mai grave. Actiunea distructiva a omului asupra biosferei a luat forme din ce in ce mai diverse iar ritmul acestor distrugeri a devenit din ce in ce mai accelerat. In acest context au fost promovate legi pentru protejarea mediului si s-a nascut o noua ramura juridica, dreptul mediului inconjurator.

Dreptul mediului inconjurator si principiile sale

Dreptul mediului inconjurator este format din ansamblul complex al normelor juridice care reglementeaza relatiile ce se stabilesc intre oameni privind atitudinea lor fata de natura, in procesul conservarii si dezvoltarii in scopuri economice, sociale si culturale a componentelor mediului inconjurator, precum si relatiile legate de conservarea lor, care presupune protectie si ameliorare (Daniela Marinescu, 1996).

Pe plan intern dreptul mediului inconjurator este fundamentat pe o serie de principii de baza si de principii decizionale.

Un prim principiu de baza este cel potrivit caruia protectia mediului inconjurator trebuie sa constituie un element esential al politicii economice si sociale ale statului. Conform acestui principiu, protectia mediului este un obiectiv de interes national, cu efecte directe si indirecte, pe termen lung, in toate compartimentele sistemului social, uman. Coordonarea si indrumarea activitatilor de protectia mediului este facuta de Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului care are in subordine la nivelul judetelor Agentii de Protectia Mediului care urmaresc si sprijina aplicarea masurilor de conservare, intretinere si paza a rezervatiilor si monumentelor naturii, urmaresc si analizeaza modul in care unitatile economice din raza lor de activitate indeplinesc obligatiile ce le revin cu privire la protectia mediului.

Un alt principiu de baza este cel al exercitarii de catre stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale, in asa fel incat sa nu aduca prejudicii altor state. Conform declaratiei de la Stockholm (1972), Cartei ONU si dreptului international, statele au dreptul suveran de a exploata propriile resurse din teritoriul national, in asa fel incat aceste activitati sa nu provoace daune mediului inconjurator in alte state.

Un alt principiu de baza in protectia mediului inconjurator este cel al prioritatii si bunastarii populatiei, in comparatie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului inconjurator. Resursele naturale ale mediului trebuie folosite prioritar pentru imbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei, pentru ferirea oamenilor de imbolnaviri si accidente, pentru mentinerea unei stari de sanatate cat mai buna.

Principiul apararii factorilor naturali de mediu prin folosirea rationala a resurselor in functie de nevoi si pentru asigurarea dezvoltarii durabile, este un alt principiu de baza. Folosirea resurselor naturale, chiar si a celor regenerabile, trebuie sa se faca in limitele care sa permita reinnoirea acestora. Resursele neregenerabile trebuie exploatate rational, fara a se ajunge la epuizarea lor, iar avantajele obtinute de pe urma folosirii acestora sa fie maxime.

Principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor in mediu, porneste de la ideea ca activitatea de prevenire a deprecierii mediului este mai ieftina si mai eficienta decat repararea daunelor ecologice, care uneori au caracter ireversibil. In acest scop, conform Legii mediului, orice agent economic trebuie sa obtina acord si autorizatie de mediu, dupa analiza competenta de catre organele abilitate a activitatii care o desfasoara si a impactului acestor activitati asupra mediului.

Un alt principiu de baza este cel al conservarii diversitatii biologice. Interventia omului in ecosistemele naturale trebuie sa se faca in asa fel incat sa fie pastrata integritatea acestora, sa fie mentinute procesele ecologice fundamentale, sa se asigure conservarea biodiversitatii si a resurselor naturale de viata.

Tot pe plan intern, dreptul mediului inconjurator are la baza si o serie de principii decizionale precum principiul interzicerii poluarii, principiul participarii publicului la elaborarea si aplicarea deciziilor de mediu si principiul “poluatorul plateste”.

Interzicerea poluarii mediului inconjurator sub orice forma este un principiu moral si juridic, prevazut in mod clar de legile de protectie a mediului. Evitarea poluarii trebuie sa inceapa de la sursa, prin utilizarea unor tehnologii “curate”, ecologice, care sa produca o cantitate minima de deseuri si cat mai putin periculoase pentru mediu.

Principiul participarii publicului la elaborarea si aplicarea deciziilor privind mediul ofera populatiei posibilitatea de a cunoaste riscurile la care sunt supusi indivizii, familiile si comunitatea, de a-si adapta activitatile economice si sociale in asa fel incat aceste riscuri sa fie minime si permite oamenilor sa ia decizii referitoare la mediu, contribuind astfel la mentinerea nealterata a acestuia. Legea mediului recunoaste tuturor persoanelor dreptul de a avea acces la informatii privind calitatea mediului, dreptul de a se asocia in organizatii de aparare a calitatii mediului, dreptul de consultare in vederea luarii deciziilor privind protectia mediului, eliberarea acordurilor si autorizatiilor de mediu, amenajarea teritoriului si urbanism, dreptul de a se adresa autoritatilor judecatoresti in vederea prevenirii degradarii mediului, precum si dreptul la despagubire in cazul unor prejudicii directe sau indirecte cauzate de poluarea mediului.

Principiul “poluatorul plateste” este clar precizat in Legea mediului nr. 137/1995 si prevede diferite forme de raspundere pentru persoanele fizice si juridice, care prin activitatea lor degradeaza mediul deoarece nu au luat in prealabil masuri pentru evitarea sau diminuarea poluarii pana la limitele admisibile prevazute de lege.

Pe plan extern dreptul mediului este fundamentat pe principii de baza si pe principii specifice sau cu caracter restrans.

Un principiu de baza al dreptului mediului, in relatiile dintre state, este “sic utere tuo” adica obligarea statelor de a asigura ca activitatile desfasurate pe teritoriul national sa nu cauzeze daune mediului altor state. “Actul final de la Helsinki” din 1975 subliniaza ca statele participante trebuie “sa se asigure ca activitatile desfasurate pe teritoriul lor nu cauzeaza degradarea mediului inconjurator intr-un alt stat sau in regiunile situate dincolo de limitele jurisdictiei sale nationale.

Dreptul international consacra ca principiu de baza informarea si cooperarea intre state in chestiuni referitoare la protectia si ameliorarea mediului. Statele au datoria de a se informa in situatii critice care rezulta in urma unor poluari si transfrontaliere si de a coopera prin acorduri multilaterale si bilaterale pentru a preveni, a reduce si a elimina atingerile aduse mediului rezultand din activitatile exercitate in toate domeniile (Declaratia de la Stockholm).

Principiul bunei vecinatati, statuat in dreptul international ca principiu de baza, se extinde si in problematica referitoare la protectia mediului inconjurator. Activitatea industriala dintr-o tara trebuie sa se desfasoare in asa fel incat sa fie suprimate cauzele care in mod evident produc degradarea mediului intr-un stat vecin. Acordurile de buna vecinatate prevad ca “tarile vecine se angajeaza pentru a impiedica anumite consecinte negative, de-a lungul frontierei nationale”.

Principiul notificarii si consultarii recomanda ca statele sa procedeze la un schimb de informatii ori consultari bilaterale si regionale, de fiecare data cand conditiile mediului unei tari sau anumite activitati ale acesteia pot avea efecte pagubitoare in una sau mai multe tari. In Rezolutia Consiliului Europei asupra poluarii aerului este prevazuta obligatia partilor de a se informa reciproc si in timp util despre orice proiect de activitate susceptibila de poluare a aerului in afara granitei.

Principiul protejarii drepturilor individuale la un mediu sanatos este reafirmat in Declaratia de la Stockholm si prevede dreptul omului la un mediu a “carui calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si bunastare”, iar statelor le revine obligatia de a proteja si imbunatati starea mediului in folosul generatiilor prezente si viitoare.

In colaborarea lor internationala, statele trebuie sa respecte principiul protejarii patrimoniului comun. Prin patrimoniul comun al intregii umanitati se inteleg bunuri ori resurse nationale care prezinta, pe plan mondial, o importanta deosebita sub raport stiintific, estetic si conservativ, apele marine internationale, spatiul extraatmosferic si corpurile ceresti, aflate dincolo de limitele jurisdictiei internationale.

Principiul prevenirii poluarii se aplica si pe plan international si in acest scop s-au incheiat acorduri si conventii internationale si regionale, cu caracter preventiv.

Tot pe plan extern, dreptul mediului mai cuprinde si o serie de principii specifice precum principiul interzicerii poluarii, principiul nediscriminarii dintre state si principiul “poluatorul plateste”.

2. Legiferarea ocrotirii naturii in Romania

Cea mai veche reglementare privind protectia naturii in tara noastra dateaza de pe vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504) care, preocupat de protejarea vanatului si a altor resurse naturale, a emis “legea branistei”. Branistea era o zona protejata unde “nimeni nu avea voie sa vaneze, sa pescuiasca, sa pasuneze vitele sau sa coseasca fanul fara voia stapanului”. Cei ce incalcau legea erau pedepsiti cu pedeapsa corporala si confiscarea a tot ce aveau asupra lor in momentul comiterii faptei.

In actele domnesti ale lui Stefan Tomsa (1621) prin care “se intareste manastirii Bisericani o braniste din Popesti” se arata ca in acel loc “nimeni sa nu aiba nici o treaba, nici padurea sa n-o taie, nici sa vaneze, nici sa prinza peste . pe cine-l vor prinde taind padurea, sa aiba a-i lua carul cu boi si pe cine-l vor gasi prinzand peste sa fie tari si puternici cu aceasta carte a noastra a prinde pe acel om si a-i lua totul ce va fi asupra lui” (R. Stancu si colab., 1977).

Institutia branistei a functionat si in Transilvania. In 1588 principele Sigismund Bathory da instructiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea taierii padurilor si a prinderii vanatului in hotarele mosiei sale din Mircesti, Drambar, Amosita, Stremt in Salda de Jos, langa Alba Iulia.

In 1706, apare hotararea “Cuventului de la Focsani”, o reglementare asemanatoare regimului de ocrotire a branistilor, prin care o comisie formata din moldoveni si munteni pentru rezolvarea unor pricini de hotar stabilea ca muntenii sa nu mai treaca sa taie lemne din padurile moldovenilor fara invoirea acestora.

Incercarile de reglementare a exploatarii padurilor au inceput prin constituirea serviciului silvic regulat in 1739 in Banat si in 1781 in Transilvania. In 1786 apare in Bucovina primul cod silvic romanesc, tiparit in limbile romana si germana, intitulat “Oranduiala de padure”. In Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, in anii 1792 si 1794 da “anaforaua“ pentru codru, dumbravi si lunci pentru ca “s-au taiat fara socoteala varfuri de paduri, codru si lunci, locurile ramanand campii goale”. In Tara Romaneasca ocrotirea padurii este reglementata prin lege in 1793.

Codul Penal roman, promulgat in 1864, prevedea unele restrictii privind vanatoarea in parcuri inchise si opreau otravirea pestilor in balti, elesteie si havuzuri si sanctiona incendierea padurilor  si a fanetelor. In 1872 apare Legea despre vanatu, prin care se reglementeaza dreptul la vanatoare, se introduc perioadele de oprire a vanatului (perioadele de prohibitie), se interzice vanarea unor specii si se stabilesc modalitatile legale de vanatoare.

Dezvoltarea economiei de la mijlocul secolului al XIX-lea duce inevitabil si la degradarea mediului, din acest motiv se impune stabilirea unor norme pentru combaterea poluarii. In 1868, prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) sunt prevazute masuri de salubritate publica, astfel incat ele sa nu vicieze mediul. In 1874 este adoptata Legea asupra serviciului sanitar care cuprinde si norme care trebuie respectate de “proprietarii stabilimentelor industriale” pentru a nu afecta mediul inconjurator si sa produca zgomot daunator sanatatii oamenilor si animalelor.

In anul 1881 apare primul Cod silvic al Romaniei independente care reglementeaza regimul de exploatare a tuturor padurilor tarii si prevede necesitatea igienizarii padurii, indiferent de proprietar, in scopul combaterii eroziunii solului si reglare a regimului apelor.

Dupa noua Lege sanitara din 1885, se elaboreaza Regulamentul pentru industriile insalubre (1894), o lege moderna pentru protectia mediului inconjurator, care prevedea sanctiuni, inclusiv inchiderea stabilimentului industrial, pentru cei care contraveneau normelor prescrise.

Pentru ocrotirea vegetatiei apar “Conditiuni generale pentru exploatarea padurilor statului” (1896) si “Legea pentru crearea unui fond necesar padurilor, mentinerii coastelor si fixarii terenurilor pe mosiile statului” (1900), legi care cuprindeau reglementari privitoare la taierea rationala a padurilor pentru a permite regenerarea lor si a apara solul de eroziune.

Tabelul 1. Principalele reglementari de mediu inregistrate

pana in 1900 in Romania

In domeniul ocrotirii vanatului, in 1899 apare Legea asupra protectiei vanatului care stabileste exact perioadele de prohibitie si ia masuri de protejarea vanatului impotriva braconierilor. In acelasi an, in comuna Jugu (Muscel) apare Societatea pentru protejarea animalelor folositoare si a pasarilor cantatoare. In 1896, Grigore Antipa face un proiect de lege pentru protectia pestilor, adoptat sub denumirea de “Lege asupra pescuitului”.

Miscarea pentru protectia si conservarea naturii ia un avant deosebit dupa Unirea din 191 Scriitoarea Bucura Dumbrava initiaza Asociatia “Hanul drumetilor” (1920), care in 1921 se transforma in “Societatea de turism pentru protectia naturii”, avand ca initiator pe M. Haret. In programul acestei societati era prevazut, printre altele, formarea unor rezervatii naturale si imprejmuirea lor.

In fruntea actiunilor de protectia naturii, de la inceputul secolului al XX-lea, se afla Grigore Antipa, Emil Racovita, Ion Borcea, Alexandru Popovici-Baznosanu, Alexandru Borza, Mihai Gusuleac. La primul Congres al naturalistilor din Romania (Cluj, 1928) toti participantii cer “o lege a ocrotirii naturii alcatuita conform dezideratelor naturalistilor”, pregatita de o comisie centrala formata in majoritate din naturalisti.

In anul 1925, Alexandru Borza intocmeste si inainteaza Ministerului de Domenii un anteproiect de “Lege pentru protectia naturii”, dar prima Lege pentru protectia monumentelor naturii nu este adoptata decat 5 ani mai tarziu, in 1930. Pe langa Ministerul Agriculturii si Domeniilor, se constituie in 1930 “Comisia monumentelor naturii” formata din sase specialisti si avand ca presedinte pe Al. Popovici-Baznosanu, comisie care trebuia sa inventarieze monumentele naturii, sa ia masuri pentru conservarea lor si sa se ingrijeasca de publicatii referitoare la aceste monumente. Din 1933 incep sa se infiinteze pe cuprinsul tarii comisii regionale de protectia monumentelor naturii.

In 1935, este infiintat Parcul National Retezat, iar pana in 1944 sunt declarate monumente ale naturii 36 de zone cu o suprafata de circa 15.000 ha. Au fost trecute sub protectia legii specii de plante si animale rare sau pe cale de disparitie.

Preocuparile pentru protectia si conservarea mediului au continuat dupa al doilea Razboi Mondial. In 1950 s-a elaborat o noua lege a ocrotirii naturii (Decretul nr. 237/1950), iar ocrotirea naturii a devenit o problema de stat. Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii este trecuta in subordinea Academiei Romane, iar la nivel local s-au infiintat Consilii regionale de indrumare pentru ocrotirea naturii si conservarea genofondului Romaniei.

In 1973, apare prima Lege privind protectia mediului inconjurator in Romania (Legea nr. 9/1973), situand tara noastra la acea data printre primele tari din lume care dispunea de o lege-cadru in acest domeniu. Pentru coordonarea activitatii de protectia mediului in 1974 se infiinteaza Consiliul National pentru Protectia Mediului Inconjurator, iar la nivel judetean comisii pentru protectia mediului. Dupa aplicarea Legii nr. 9/1973 numarul zonelor protejate au crescut, ajungand in prezent la 395 de rezervatii cu o suprafata totala de 222.545 ha, exceptand Rezervatia Biosferei “Delta Dunarii”.

Tabelul 2. Principalele reglementari de mediu inregistrate

in perioada 1900 - 1990 in Romania

Din 1991, autoritatea centrala care organizeaza, dezvolta si indruma activitatea de protectia mediului, la nivel national, este Ministerul Mediului ,iar la nivel de judet subordonat  acestui minister functioneaza Inspectoratele de protectia mediului.

In decembrie 1995, s-a adoptat o noua Lege a protectiei mediului (nr. 137/1995), la baza careia stau urmatoarele principii si elemente strategice (articolul 3):

principiul precautiei in luarea deciziei;

principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor;

principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

principiul “poluatorul plateste”;

inlaturarea cu prioritate a poluantilor care pericliteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor;

crearea sistemului national de monitorizare integrata a mediului;

utilizarea durabila;

mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate;

crearea unui cadru de participare a organizatiilor neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea deciziilor;

dezvoltarea colaborarii internationale pentru asigurarea calitatii mediului.

Potrivit legii, modalitatile de implementare a principiilor si elementelor strategice sunt (art. 4):

adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;

obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului in faza initiala a proiectelor, programelor sau activitatilor;

corelarea planificarii de mediu cu cea de amenajare a teritoriului si de urbanism;

introducerea parghiilor economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competenta, a problemelor de mediu, in functie de amploarea acestora;

elaborarea de norme si standarde, armonizarea acestora cu reglementarile internationale si introducerea programelor pentru conformare;

promovarea cercetarii fundamentale si aplicative de protectia mediului;

instruirea si educarea populatiei, precum si participarea organizatiilor neguvernamentale la elaborarea si aplicarea deciziilor.

In martie 2000 apare Legea nr. 5 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului national – Sectiunea a III-a – zone protejate.  In intelesul prezentei legi, zone protejate sunt zonele naturale sau construite, delimitate geografic si/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural si/sau cultural si sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.

Legea evidentiaza zonele naturale protejate de interes national si identifica valorile de patrimoniu cultural national, care necesita instituirea de zone protejate pentru asigurarea protectiei acestor valori. Lucrarile de salvare, protejare si de punere in valoare a patrimoniului din zonele protejate sunt de utilitate publica, de interes national.

Zonele naturale protejate de interes national si monumentele naturii, precum si gruparea geografica si localizarea teritoriala a zonelor naturale protejate de interes national sunt prevazute in anexa nr. I  a legii iar zonele de protectie a valorilor de patrimoniu cultural sunt prevazute in anexa nr. III.

Lucrarile necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare, conservare si de punere in valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes national se vor executa numai in baza avizelor si aprobarilor autoritatilor administrative si forurilor stiintifice din domeniu, prevazute de lege. Finantarea totala sau partiala a lucrarilor se poate face si de alti investitori, persoane fizice sau persoane juridice, din donatii sau din alte fonduri alocate de organisme internationale sau din resurse financiare obtinute in baza unor conventii bilaterale ori multilaterale, in conditiile stabilite de lege.

Tabelul 2. Principalele reglementari de mediu din Romania dupa 1990

Regimul zonelor naturale protejate de interes national este reglementat prin Legea nr. 462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice. In anexa 2 a legii sunt stabilite tipurile de habitate naturale a caror conservare necesita declararea arilor speciale de conservare. Anexa 3 prezinta speciile de plante si animale a caror conservare necesita desemnarea ariilor speciale de conservare si a ariilor de protectie speciala avifaunistica. Anexa 4 cuprinde lista speciilor de animale si plante care necesita o protectie stricta iar anexa 5 prezinta speciile de plante si animale de interes comunitar ale caror prelevare din natura si exploatare fac obiectul masurilor de management.

3. Acorduri si conventii internationale

Romania este integrata in preocuparile comunitatii internationale privind conservarea si protectia mediului, fapt dovedit si de aderarea la numeroase conventii si acorduri internationale in domeniul protectiei mediului si conservarii resurselor naturale.

In 1972, Romania a participat la Prima Conferinta Mondiala in domeniul mediului, care a avut loc la Stockholm si care a dezbatut urmatoarele teme:

planificarea si gestionarea asezarilor umane in vederea asigurarii calitatii mediului inconjurator ;

gestionarea resurselor naturale ale mediului;

determinarea poluantilor de importanta internationala;

dezvoltarea si mediul;

aspecte educative, sociale si culturale ale problemelor de mediu;

incidentele internationale ale actiunilor in domeniul mediului.

La aceasta conferinta s-a adoptat “Declaratia asupra mediului inconjurator” care cuprinde 26 de principii privind drepturile si obligatiile statelor in domeniul mediului, caile si mijloacele de dezvoltare a cooperarii internationale. Prin acest document, intitulat“Planul de actiune privind mediul inconjurator” care cuprinde 109 recomandari, adresate statelor pentru protectia mediului, ziua de 5 iunie a fost proclamata “Ziua mondiala a mediului inconjurator”.

Dupa anul 1990, Romania a aderat la majoritatea conventiilor si acordurilor din domeniul protectiei si conservarii mediului, adoptate pe plan international anterior acestei date (tabelul 3).

Tabelul 3. Legi privind aderarea Romaniei la conventii si acorduri internationale in domeniul protectiei si conservarii mediului

In 1990, Romania a aderat la “Conventia de la Paris privind protectia patrimoniului mondial cultural si natural”, care a fost adoptata in 1972. Tarile participante la Conventie trebuie sa delimiteze si sa identifice “patrimoniul natural” de pe teritoriul lor, adoptand o politica generala care sa vizeze asigurarea functionarii patrimoniului natural si sa integreze protectia acestui patrimoniu in programele de planificare generala. Pentru aceasta se vor institui pe teritoriul fiecarui stat un serviciu de protectie, conservare si punere in valoare a patrimoniului cultural si natural, se vor lua masuri juridice, stiintifice, tehnice, administrative si financiare adecvate pentru protectia si conservarea patrimoniului. Se vor favoriza crearea si dezvoltarea de centre nationale sau regionale de formare in domeniul protectiei si conservarii si se va incuraja cercetarea stiintifica in acest domeniu.

Prin adoptarea Legii nr. 6 din 1991, Romania a devenit parte la Conventia de la Basel privind transportul peste frontiera a deseurilor periculoase si a eliminarii acestora, conventie incheiata in 1989. A doua conferinta a acestei conventii a avut loc la Geneva in 1994.

La aceasta Conventie s-a luat hotararea de elaborare a unui protocol privind raspunderea si compensarea pagubelor produse ca urmare a transportului peste frontiera a deseurilor periculoase si stabilirea unui fond financiar pentru situatii de urgenta aparute in timpul transportului deseurilor.

Tarile semnatare ale Conventiei trebuie sa elaboreze la nivel national mecanisme de aplicare a hotararilor Conventiei, sa combata si sa previna traficul ilegal de deseuri periculoase, sa desemneze autoritati competente pentru aceasta.

Intre Conventia de la Basel si Agentia Internationala de Energie Atomica trebuie incheiate intelegeri si acorduri privind gospodarirea deseurilor radioactive. Se prevede, de asemenea, interzicerea exportului de deseuri periculoase din tarile dezvoltate catre tarile mai putin dezvoltate.

In ianuarie 1991, Romania a aderat la Conventia de la Ramsar privind zonele umede de importanta internationala, mai ales ca habitat al pasarilor acvatice, conventie adoptata in 1971. Tarile care fac parte din Conventie vor desemna zonele umede apartinand teritoriului lor, care vor fi incluse in lista zonelor umede de importanta internationala. Statele semnatare se angajeaza sa respecte intelegerile internationale privind conservarea, gestionarea si utilizarea rationala a populatiilor de pasari migratoare acvatice, elaboreaza si aplica planuri de amenajare astfel incat sa favorizeze conservarea zonelor umede inscrise pe lista si se informeaza permanent despre modificarile caracteristicilor ecologice a zonelor umede din teritoriu, care s-au produs sau se pot produce ca urmare a actiunii antropice.

Conventia favorizeaza conservarea zonelor umede si a pasarilor acvatice, in aceste zone delimitandu-se rezervatii naturale. In cazul reducerii suprafetei unei zone umede de interes national trebuie sa se creeze noi rezervatii pentru protectia pasarilor acvatice. Romania este inscrisa ca parte la Conventia de la Ramsar cu zona umeda de importanta internationala Rezervatia Biosferei “Delta Dunarii”, constituita in 1993.

In 1992 Romania a semnat Conventia de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologica. Obiectivele acestei Conventii se refera la conservarea biodiversitatii, utilizarea rationala a componentelor sale, impartirea corecta si echitabila a beneficiilor reiesite din utilizarea resurselor genetice, accesul la resursele genetice prin transfer adecvat de tehnologii. Statele semnatare s-au angajat sa dezvolte strategii nationale, planuri si programe pentru conservarea si utilizarea rationala a diversitatii biologice, sa identifice componentele diversitatii biologice, modalitatile de protectie si conservare si activitatile antropice cu impact negativ asupra conservarii si utilizarii biodiversitatii.

Participantii la Conventie au stabilit ca fiecare tara sa-si dezvolte o retea de zone protejate in care se vor lua masuri pentru conservarea diversitatii biologice, pentru conservarea ecosistemelor, habitatelor naturale si mentinerea unor populatii viabile in mediul natural. De asemenea vor actiona pentru refacerea ecosistemelor degradate si vor promova masuri de refacere a speciilor amenintate.

Tarile care au aderat la Conventie au convenit sa faciliteze schimbul de informatii, de rezultate ale cercetarilor tehnice, stiintifice si social – economice, de informatii privind prognozele din domeniul conservarii si utilizarii rationale a diversitatii biologice. In acest scop se va dezvolta cooperarea in domeniul scolarizarii de personal, schimbul de experti si cercetari stiintifice.

Conferinta de la Rio s-a concretizat prin adoptarea unei Declaratii de principii numita si “Carta Pamantului” in care sunt enuntate principiile dupa care omenirea trebuie sa se conduca in relatiile interumane si in cele dintre om si natura. Drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor si cetatenilor in domeniul mediului, sunt enuntate in 27 de principii. In centrul Declaratiei sta conceptul de dezvoltare durabila, menit sa indrepte eforturile statelor din directia conservarii si protectiei mediului si resurselor sale, astfel incat sa poata beneficia de acestea si generatiile viitoare.

Tot in 1992 Romania a semnat Conventia cadru a Natiunilor Unite de la Rio de Janeiro, asupra schimbarilor climatice. In baza acestei Conventii partea romana are urmatoarele responsabilitati:

sa stabileasca si sa puna la dispozitia Conferintei Partilor, inventarele nationale ale emisiilor antropice, sursele acestora si absorbtiile gazelor cu efect de sera, nereglementate de Protocolul de la Montreal;

sa stabileasca, sa analizeze si sa publice programe nationale care contin masuri privind atenuarea schimbarilor climatice, tinand cont de emisiile antropice de gaze cu efect de sera;

sa incurajeze si sa sustina, pe calea transferului tehnologic, procedeele si practicile care permit controlul, reducerea sau prevenirea emisiilor antropice de gaze cu efect de sera;

sa incurajeze si sa sustina, prin cooperare, masurile de cercetare stiintifica si schimburile de date stiintifice privind impactul gazelor de sera asupra schimbarilor climatice.

Prin adoptarea Legii 56 / 1992, Romania a aderat la Conventia de la Bucuresti privind protectia Marii Negre impotriva poluarii. Prin aceasta Conventie s-au stabilit modalitati comune de control, prevenire si combatere a poluarii Marii Negre de catre tarile riverane. Aceste masuri sunt cuprinse in cele trei protocoale ale Conventiei, care se refera la:

combaterea poluarii din surse de pe uscat;

combaterea poluarii ca urmare a deversarii unor deseuri in mare;

combaterea poluarii ca urmare a unor accidente pe mare.

Pentru a stabili cadrul corespunzator masurilor de protectie a Marii Negre s-a decis formularea si adoptarea unei politici de mediu care sa asigure o protectie reala acestui bazin marin. Declaratia adoptata la Odessa in 1993 furnizeaza indicatii asupra principiilor, cailor, scopurilor si prioritatilor comune, pentru actiuni in vederea protejarii si conservarii Marii Negre.

In martie 1992, consilierii guvernamentali in probleme de mediu au semnat Conventia de la Helsinki privind protectia si utilizarea cursurilor de apa transfrontaliere si a lacurilor internationale. Prin aceasta conventie se urmareste intensificarea, pe plan national si international, a actiunilor ce au drept scop protejarea si gestionarea ecologica a apelor transfrontaliere, atat de suprafata cat si de subteran.

Prin Legea nr. 13 / 1993, Romania a aderat la Conventia privind conservarea vietii salbatice si a habitatelor naturale din Europa, adoptata la Berna in 1979. Conventia are ca scop asigurarea conservarii florei si faunei salbatice si a habitatelor naturale, in special a speciilor si habitatelor a caror conservare necesita cooperarea mai multor state. O atentie deosebita este acordata speciilor migratoare, amenintate cu disparitia si celor vulnerabile precum si habitatelor acestor specii care sunt zone de iernare, hranire si reproducere pentru pasarile migratoare.

In anexele Conventiei exista o lista a speciilor vegetale si animale ce trebuie ocrotite si se mentioneaza masurile legislative si administrative cerute pentru protejarea acestora. Statele semnatare se angajeaza sa-si coordoneze eforturile pentru conservarea speciilor migratoare enumerate in anexele Conventiei, sa ia masuri ca perioadele de prohibitie sa corespunda necesitatilor pasarilor migratoare enumerate. Fiecare parte va incuraja reintroducerea speciilor indigene de flora si fauna salbatica si va controla strict introducerea altor specii indigene.

Prin Legea nr. 84 / 1993, Romania a aderat la Conventia de la Viena privind protectia stratului de ozon (incheiata in 1985) si la Protocolul de la Montreal privind substantele care afecteaza stratul de ozon (incheiat in 1991) si Amendamentele de la Londra privind protocolul de la Montreal.

Ca semnatara a acestor documente, tarii noastre ii revin o serie de obligatii, printre care citam:

raportarea anuala a datelor statistice privind productia, importul si exportul de substante mentionate in protocol;

adoptarea unor programe si teme de cercetare privind tehnologiile de recuperare, reciclare, regenerare sau distrugere a substantelor prevazute in Protocol;

schimb de informatii privind solutiile de inlocuire a substantelor controlate, a produselor care contin sau sunt realizate cu ajutorul acestor substante;

informarea publicului privind efectele negative asupra mediului pe care le au emisiile de substante controlate prin Protocol sau a altor substante care distrug stratul de ozon;

adoptarea si aplicarea unor reglementari interne referitoare la controlul, reducerea si inlocuirea productiei, importului si exportului de substante care afecteaza stratul de ozon;

adoptarea unor restrictii comerciale privind importurile si exporturile de substante controlate;

elaborarea unui program national de inlocuire a substantelor care afecteaza stratul de ozon;

elaborarea unui studiu privind consumul anual, productia de substante controlate prin Protocol si previziunile pentru evolutia in urmatorii ani a acestor elemente, in Romania.

In 1994, Romania a aderat la Conventia de la Washington privind comertul international cu specii salbatice de fauna si flora pe cale de disparitie, incheiata in 1973. Obiectivul acestei Conventii il reprezinta reglementarea comertului international cu specii de plante si animale amenintate cu disparitia si constituirea unor instrumente de cooperare internationala pentru protectia acestor specii impotriva unei exploatari excesive, stimulata de comertul international cu exemplare vii, cu parti sau produse din acestea.

Speciile de plante si animale care fac obiectul conventiei sunt incluse in trei anexe care pot fi reactualizate permanent in conformitate cu propunerile statelor semnatare. In Conventie sunt enuntate dispozitii detaliate asupra modului de reglementare a comertului international cu speciile cuprinse in cele trei anexe, este reglementat un sistem de permise si certificate prin care trebuie sa se faca dovada ca exportul nu pune in pericol supravietuirea speciei care se exporta.

Conventia privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziilor si accesul la justitie in problemele de mediu a fost adoptata la Aarhus la 25 iunie 1998, cu ocazia celei de a patra Conferinte Ministeriale, avand ca subiect al dezbaterilor Mediul pentru Europa. Pana in prezent, 40 de state, inclusiv Romania, au semnat Conventia de la Aarhus, iar 17 state, printre care si tara noastra, sunt considerate parti la Conventie. Conventia de la Aarhus a intrat in vigoare la data de 30 octombrie 2001, adica la un interval de 90 de zile de cand cel de-al saisprezecelea stat ratifica, accepta, aproba sau adera la acest document.

Conventia se axeaza pe interactiunea dintre public si autoritati, intr-un context democratic, demarand astfel un amplu proces de participare publica in cadrul negocierilor si a implementarii acordurilor internationale. Aceasta Conventie sporeste cadrul pentru transparenta si responsabilitatile pe care guvernele trebuie sa le aiba.

Conventia de la Aarhus reprezinta un nou model de acord, care imbina drepturile omului cu drepturile asupra mediului inconjurator si asigura o legatura stransa intre populatie si guverne. Semnatarii acestui document deosebit de important si-au luat astfel obligatia de a asigura accesul cetatenilor la informatia de mediu, la participarea publica si la justitie. Preambulul Conventiei de la Aarhus pune in evidenta doua concepte: dreptul la un mediu sanatos, privit ca un drept fundamental al omului, precum si importanta accesului la informatie, a participarii publice si a accesului la justitie, in vederea dezvoltarii durabile.