Despre notiunea de mediu

Despre notiunea de mediu

Notiunea de mediu, notiune cameleon, cum este caracterizata de Michel Prieur[1], cunoaste nenumarate valente si este folosita cu intelesuri mai mult sau mai putin diferite in numeroasele medii ale societatii umane.

Oamenii de stiinta, economistii, juristii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizati de importanta covarsitoare a imperativului de protectie a mediului si a resurselor naturale, reliefeaza anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic.

Termenul de mediu ramane, totusi, o notiune generala, dificil de sintetizat intr-o definitie care sa satisfaca pe toata lumea.

Exista, insa, in mod obisnuit, doua sensuri diferite pe care le imbraca expresia “mediul”. O prima acceptiune, izvorata din stiintele naturii si aplicata societatii umane, deci o abordare ecologica (ansamblul de elemente si echilibre de facto care conditioneaza viata unui grup biologic); cealalta acceptiune, care este datorata limbajului arhitectilor si urbanistilor si care se refera la zona de contact intre spatiul construit si mediul natural (deci intre spatiul artificial si cel natural).

Aceste doua acceptiuni ale notiunii de mediu nu lasa, desigur, indiferenta calificarea sa din punct de vedere juridic. Asadar, pana in prezent nu putem afirma ca mediul se bucura de o calificare juridica sau de un statut juridic unanim acceptat.

Creatie a doctrinei, a jurisprudentei si a reglementarilor juridice conventionale sau legale, notiunea de mediu cunoaste o relativa varietate si inregistreaza, totodata, o evolutie.

Astfel, pentru Comunitatile europene mediul reprezinta ansamblul elementelor care, in complexitatea relatiilor lor, constituie cadrul, ambianta si conditiile vietii oamenilor, astfel cum exista sau cum sunt percepute[2].

Subliniind caracterul dinamic al dispozitiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie sa punem in evidenta atat rolul doctrinei in fundamentarea notiunii, cat si rolul creator al jurisprudentei, care au contribuit la definirea mediului.

In dreptul italian, prima definitie a mediului, data in mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o ampla dezbatere in doctrina juridica. Pentru a interpreta cat mai exact continutul notiunii de mediu, Curtea Constitutionala (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat ca exista o tendinta a legiuitorului de a parveni la o conceptie unitara care cuprinde toate resursele naturale si culturale, precizand: “Mediul inseamna conservarea, gestionarea rationala si ameliorarea conditiilor mediului natural (aer, apa, sol si toate celelalte componente), existenta si conservarea patrimoniului genetic terestru si acvatic, a tuturor speciilor vegetale si animale care vietuiesc in mediu in stare naturala si, in fine, fiinta umana cu toate manifestarile sale”.

Dar decizia Curtii Constitutionale Italiene cea mai cunoscuta in materie (din 30 decembrie 1987) si care da o definitie juridica mult mai precisa, in care se regasesc si ecourile doctrinei, afirma: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare dintre ele putand constitui, separat, un obiect de protectie; dar toate, in ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explica in continuare ca mediul este protejat deoarece este o conditie care defineste calitatea vietii, el constituind habitatul natural in care omul traieste si activeaza, fiind absolut necesar colectivitatii. Protectia mediului se impune, de altfel, inainte de orice, prin dispozitii constitutionale (art.32 din Constitutia Italiana).

Aceasta idee este sustinuta si de doctrina belgiana[3] care cauta sa defineasca mediul ca pe o constatare elementara avand in vedere ca fiecare specie vie - fie ca este vegetala, animala sau umana - are nevoie de conditii naturale fundamentale care sa-i garanteze existenta si dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul inconjurator - in care poate gasi aceste conditii necesare.

Tot asemenea, Maurice Kamto[4], analizand dreptul mediului in Africa, subliniaza faptul ca nu exista o definitie generala unanim admisa in dreptul pozitiv. Unele texte nationale dand definitii partiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totusi, la o definitie globala.

Asa cum remarca M. Kamto, in acel moment Proiectul de Pact International privind Mediul si Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definitie generala in cadrul art.1 al acestuia prevazand ca “se intelege prin mediu materia in ansamblul sau, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural si infrastructura umana indispensabila activitatilor social-economice”.

O alta definitie juridica a mediului o ofera Conventia privind raspunderea civila pentru prejudiciile cauzate de activitati periculoase pentru mediu, redactata de Consiliul Europei si deschisa spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993[5] si care, in cadrul definitiilor cuprinse de art.2 la punctul 10 mentioneaza:

“Mediul cuprinde:

- resursele naturale abiotice si biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna si flora, precum si interactiunile intre acesti factori;

- bunurile care compun mostenirea culturala; si

- aspectele caracteristice ale peisajului”.

Aceasta definitie, care se impune cu forta juridica partilor semnatare ale Conventiei este, in opinia noastra[6], rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economisti, ecologisti si juristi, fiind una dintre cele mai elaborate si complete. Alte texte juridice nu si-au asumat, dupa cate cunoastem, un asemenea demers.

Legea-cadru pentru protectia mediului[7], in anexa 1 ce facea, dupa cum se preciza in articolul 2, parte integranta din legea respectiva, pare a fi “lamurit intelesul unor termeni in sensul legii”. Vom trece peste contradictia dintre formularea art. 2 care preciza ca sunt formulate unele definitii cuprinse in anexa 1 si titlul anexei care mentiona ca era vorba de “intelesul termenilor in sensul legii”. Credem ca a fost vorba numai de o inadvertenta redactionala.

Oricum, notiunea de “mediu” din anexa legii este considerata a cuprinde “ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul si subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale in interactiune cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale si spirituale”.

Referat: Turcia - populatia si economia Eseu: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Aceasta definire sau “lamurire” a termenului de mediu, ce pare a fi fost terorizata de ideea de a nu omite ceva care sa faca, totusi, parte din mediu, nu a constituit rezultatul unui efort prea mare de sinteza si sistematizare.

Credem, insa, ca prin modificarea Legii nr. 137/1995 prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 91/2002, aprobata prin Legea nr. 294/2003[8] aceasta defineste, acum, in mod explicit “mediul ca fiind ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale in interactiune cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile care pot influenta bunastarea si sanatatea omului”.

Fata de textul definitiei, credem ca am putea sa observam ca nu este exprimat in mod direct faptul ca din mediu face parte si omul cu bunurile sale. Socotim, insa, ca acest lucru rezulta neindoios din mai multe elemente ale definitiei, cum sunt: “toate ( . )fiintele vii” si “valorile materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile care pot influenta bunastarea si sanatatea omului”.

Ni se pare, de asemenea, demn de remarcat faptul ca “aspectele caracteristice ale peisajului” au fost incluse in notiunea de mediu, desigur, ca o consecinta a armonizarii legislatiei noastre cu legislatia Uniunii Europene

De altfel, si alte texte juridice, cum ar fi, de pilda, in dreptul comunitar, directiva[10] privind studiile de impact prevad, intr-o maniera detaliata, ca mediul cuprinde “omul, fauna si flora, solul, apa, aerul, climatul si peisajul, interactiunea intre acesti diferiti factori cat si bunurile materiale si patrimoniul cultural”.

Programul de actiune (Actiunea 21)[11], la randul sau, da o definitie a mediului inconjurator ce pare mai sintetica si mai precisa, fara a fi excesiv “bioenergizanta”, mentionand ca mediul “este constituit din toate resursele care conditioneaza cadrul de viata: apa, aerul, spatiul (sol si peisaj), climatul, materiile prime, mediul construit, patrimoniul natural si cultural.”

Primele reglementari in domeniu au avut un caracter sectorial și raspundeau unor probleme geografice ori avand obiective precise, de cele mai multe ori de interes local. Mult timp problemele esentiale ale colectivitatilor umane, inclusiv cele de ordin ecologic, s-au pus si s-au reglementat la nivel local si mai ales national. Dezvoltarea stiintifico-tehnica si amplificarea impactului activitatilor socio-umane asupra calitatii mediului, au determinat un proces de internationalizare a acestor probleme si concentrarea eforturilor pentru gasirea unor solutii viabile care sa eficientizeze lupta impotriva fenomenului incalzirii globale.

Formarea si afirmarea dreptului international al mediului au loc, in fapt, la sfarsitul anilor 1960, atunci cand criza ecologica mondiala, favorizata de actiunea conjugata a unei multitudini de factori, a impus cooperarea dintre state ca mijloc de stopare si atenuare a efectelor sale. Aceasta nu inseamna ca, anterior acestei epoci, nu au existat o serie de reglementari care sa vizeze direct sau indirect ocrotirea factorilor de mediu, ci doar ca existența lor era plasata in planul secund al preocuparilor.

Potecția mediului este activitatea umana ce are ca scop concret prevenirea poluarii, mentinerea si imbunatatirea conditiilor de viata pe Pamint.

Sarcina protectiei mediului apartine intregii societati si se realizeaza in interesul intregii omeniri. Aceasta este privita sub doua aspecte si anume:

- protectia mediului are ca sarcina generala descoperirea cauzelor si surselor poluarii, stabilirea modalitatilor de prevenire, reducere si inlaturare a efectelor poluarii;

- protectia mediului are ca sarcina concreta, protectia diferitelor elemente componente ale mediului natural si artificial.

Conceptul de dezvoltare durabila Termenul insuși este foarte tanar și s-a impus la Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizata de Națiunile Unite la Rio de Janeiro in vara anului 1992.Conceptul a fost legat inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, in special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul insuși este foarte tanar și s-a impus in vara lui 1992, dupa Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizata de Națiunile Unite la Rio de Janeiro. El s-a conturat intr-un moment in care subiectul mediului inconjurator se afla in prim-planul dezbaterilor politice. El desemneaza totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economica, al caror fundament il reprezinta in primul rand asigurarea unui echilibru intre aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural. Cea mai cunoscuta definiție a dezvoltarii durabile este cu siguranța cea data de Comisia Mondiala pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) in raportul “Viitorul nostru comun”,cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland[1]: “dezvoltarea durabila este dezvoltarea care urmarește satisfacerea nevoile prezentului, fara a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.Dezvoltarea durabila urmarește și incearca sa gaseasca un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor in orice situație in care se regasește un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba de mediu inconjurator, economic sau social. Deși inițial dezvoltarea durabila s-a vrut a fi o soluție la criza ecologica determinata de intensa exploatare industriala a resurselor și degradarea continua a mediului și cauta in primul rand prezervarea calitații mediului inconjurator, in prezent conceptul s-a extins asupra calitații vieții in complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltarii durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate intre state, nu numai intre generații.

Durabilitatea dezvoltarii pleaca de la ideea ca activitațile umane sunt dependente de mediul inconjurator și de resurse. Sanatatea, siguranța sociala și stabilitatea economica a societații sunt esențiale in definirea calitații vieții.Discuțiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabila au pornit la inceputul anilor 70.

In conditiile crizei ecologice mondiale, cu care se confrunta omenirea, la fel ca celelalte forme ale constiintei sociale, un rol important revine si constiintei ecologice care trebuie sa contribuie la formarea unei culturi ecologice[12] a personalitatii umane. Intr-un mod sintetic, constiinta ecologica poate fi definita ca o forma a constiintei sociale, care consta in reflectarea corelatiei dintre societate si natura, a actiunilor omului asupra Naturii si consecintele acestor actiuni, precum si in fundamentarea cailor si mijloacelor de protectie a Naturii, a mediului. Constiinta ecologica cuprinde doua componente distincte, si anume: una cu caracter practic si cealalta cu caracter stiintifico - teoretic. Constiinta ecologica cu caracter practic se formeaza spontan, ca rezultat al activitatii practice a oamenilor. Ea reprezinta forma primara de percepere de catre om a locului si rolului sau in raport cu mediul inconjurator. “Constiinta ecologica stiintifico - teoretica, reprezinta un sistem de idei, conceptii si teorii cu privire Ia formele de interactiune dintre societate si natura, care au fost supuse elaborarii creatoare si sistematizarii rationale.

Intr-o societate moderna, unde valorile culturii sunt larg raspandite, difuzate si insusite de catre demos, vom intalni si o constiinta ecologica elevata. Modelele cultural-ecologice sunt, in fapt, normele ecologice capabile, susceptibile de a apara si conserva Natura, Mediul inconjurator, respectiv atitudinea fata de agresiunile impotriva Naturii, modul de protectie a acesteia, de promovare a unor masuri, de prevenire, profilactice si, totodata, terapeutice, curative atunci cand degradarea mediului, respectiv a aerului, padurilor, solului, subsolului, deja s-a produs. Formarea si dezvoltarea culturii ecologice, se poate realiza cu succes numai intr-o societate ecologica, in care obiectivul sau scopul final este optimizarea si armonizarea interactiunilor dintre Societate, Om si Natura, cu atat mai mult in conditiile societatii contemporane, cand asistam la dizarmonia dintre societate si natura. Restabilirea unor relatii optime intre societate si natura este o cerinta primordiala, de solutionarea careia depinde nu numai prezentul, ci si viitorul tarii, al natiunii. Formarea culturii ecologice se bazeaza, pe cunoasterea legilor naturii si societatii, pe actiunea stiintific-fundamentata a omului asupra mediului inconjurator; pe respectarea dreptului fiecarui om la mediul inconjurator neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viata si sanatate, precum si crearea unui sistem judicios de instruire si educatie ecologica a populatiei. Nu vom dobandi mutatii substantiale, cantitative, in domeniul protectiei mediului atat pe plan national, cat si international pana cand societatea nu va investi mult mai mult decat pana acum, atat material, financiar, cat si moral in educatia permanenta a membrilor societatii, punand un accent major, in cadrul acesteia pe educatia ecologica aceasta avand, prin excelenta, un scop formativ de pregatire a individului pentru a lua hotarari comportamentale corecte, privind protectia mediului, pentru a decide in cunostinta de cauza si din proprie initiativa, in multitudinea problemelor ecologice cu care se poate intalni zilnic.

Uneori pot aparea conflicte intre modelul comportamental ecologic, teoretic, pe de o parte, si cel real, concret, practicat de oameni. Cel mai elocvent exemplu este obiceiul fumatului, care constituie in fata unor oameni, un model eronat ca specific al vietii moderne, dar, pe care multi il imita si-1 adopta in comportamentul lor, cu toate eforturile depuse de organizatiile ecologiste, prin sensibilizarea fumatorilor privind nocivitatea tutunului. Adoptarea, in cursul anului 2002, a unei Ordonante de urgenta de catre Guvernul Romaniei, prin care se interzice fumatul in locurile, spatiile publice si introducerea unor masuri punitive, graduale pentru incalcarea dispozitiunilor legii, o consideram o masura de bun augur, care ne demonstreaza necesitatea inexorabila a imbinarii, in domeniul educatiei ecologice, a convingerii cu constrangerea, a persuasiunii ecologice cu sanctiuni juridice adecvate, pentru incalcarea normelor ecologice.

Scoala, Biserica, structurile organizatiei civile, in general toti factorii educatiei permanente, in colaborare cu organismele aparatului de stat, local si central, ar trebui sa actioneze programatic, permanent pentru apararea mediului natural curat, apeland la toate mijloacele, pentru pastrarea puritatii mediului ambiant social si cultural.

Biserica iși asuma aceasta misiune civica. Intr-nu mesaj adresat budiștilor la 17 mai 2010, cu ocazia festivalului Vesakh presedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Cardinalul francez Jean-Louis Tauran.”arata ca Vaticanul vrea “sa incurajeze formarea unei constiinte ecologice” lucrand alaturi, in acest sens, de budisti, și ca intentioneaza sa “intensifice eforturile pentru promovarea constientizarii de mediu, in spiritul bunastarii tuturor, si a coexistentei pasnice”.Astfel, “putem oferi marturia unui stil de viata respectuos”, continua mesajul, Crestinii, budistii, au un profund respect pentru viata umana. Prin urmare, este esential ca eforturile noastre sa ne poarte catre un sentiment de responsabilitate fata de mediu”, a scris Cardinalul, care constata ca “criza de mediu a provocat deja dificultati semnificative, si suferinte in lume”.

Nevoia unei educații ecologice a populației este semnalata mai de multa vreme. Marele sociolog roman Dimitrie Gusti, mentiona, in anul 1938 ca, educatia civica, am adauga noi, inclusiv educatia ecologica incepe, inca din anii copilariei, in familie, cu ingrijirea mediului natural in care isi petrec anii copilariei, cu protectia florilor, arborilor, a locului de joaca, cu dragostea pentru plantele si fiintele vii, care alcatuiesc universul in care traim.

Constientizarea ecologica a tineretului reprezinta o speranta a faptului ca, Secolul al XXI-lea are șansa de a deveni un secol ecologic, ceea ce ar determina lichidarea Crizei ecologice mondiale si promovarea unei dezvoltari armonioase, durabile a societatii umane, pe baza unui echilibru constant al relatiei dintre Om si Natura.