Evolutia reglementarilor de mediu

Reglementarile de mediu actuale, incluzand legi, norme, regulamente, directive, standarde, etc., sunt extrem de complexe si de o mare diversitate, de la o zona geografica la alta, de la o cultura la alta.

Principala lor caracteristica si diferenta majora in raport cu reglementarile din alte domenii de interes social major este ca ele nu au aparut ca urmare a promovarii unor principii, ci ca o reactie la evenimente.

Ernst Haeckel introduce in anul 1866 termenul de „ecologie”. El defineste prin aceasta o stiinta a raporturilor dintre fiintele vii si mediul in care traiesc. In anul 1917, in Franta, apare prima lege referitoare la locuintele insalubre si periculoase. Incepand cu anii ’70 se vorbeste, pentru prima data, de ploile acide, iar in anul 1976, in Italia, se consemneaza accidentul SEVESO, o scurgere de clor si dioxina in atmosfera, soldata cu un mare numar de morti si persoane intoxicate grav.

In anul 1986 accidentul de la centrala nucleara de la Cernobal alerteaza intreaga lume si grabeste luarea unor masuri de prevenire a accidentelor nucleare.

Evolutia este clara: daca in anul 1850 concentratia de CO₂ in atmosfera era de 280 cm³/m³ de aer, in prezent aceasta concentratie a ajuns la 350 cm³. Iar populatia globului a crescut in acest interval de timp de la 1 miliard la 6 miliarde de locuitori.

Adoptarea reglementarilor de mediu a fost determinata de realitati amenintatoare, care trebuiau grabnic stapanite pentru a nu le scapa de sub control.

Prevenirea accidentelor majore a fost prima preocupare.  Ea a dictat aparitia Directivei Europene 82/501/CEE, din iunie 1982 supranumita Directiva Seveso, destinata prevenirii riscurilor majore. In 1996, 14 ani mai tarziu, dupa ce imperfectiunile acestei directive au fost mai puternice decat amendamentele cu care s-a incercat ca ea sa fie corectata, a aparut Directiva Europeana 96/82/CE, supranumita Directiva Serveso 2, care introducea notiunea de „sistem de gestiune a securitatii privind prevenirea accidentelor majore”.

Analiza si controlul poluarilor cronice, datorate productiei, au condus la aparitia unor instrumente specifice care sa faciliteze aplicarea reglementarilor in vigoare: studii de impact, bilanturi de mediu, studii de gestiune a deseurilor etc.

Analiza si controlul poluarilor sistematice, generate de produse si ambalaje reprezinta o noua etapa in lupta pentru pastrarea calitatii mediului in care traieste omul civilizatiei superindustrializate. Aici nu mai este vorba de poluari accidentale, ci de efectele negative durabile ale societatii de consum. Interesul trebuie extins de la produs la impactul produsului asupra mediului si, implicit, asupra omului.

Limitarea riscurilor tehnologice prin tinerea sub control a factorilor de crestere economica si sociala a devenit in zilele noastre o urgenta care poate fi rezolvata doar prin eforturi concentrate, printr-o abordare globala. Progresul tehnic, competitia mondiala, complexitatea proceselor si interactiunilor, puterea motoarelor si a instalatiilor, volumul productiei, cantitatea si diversitatea deseurilor, cresterea cererii si a consumurilor datorate  cresterii populatiei contin in ele tot atatia factori de risc pentru mediu si sanatatea umana.

Document online: La Mezza - una regione storica del Medio Oriente che include l'Antico Egitto Proiect: Italia - relieful, natalitatea, sistemul legislativ si Economia

In succesiunea factorilor mai sus enumerati, care au stimulat aparitia si imbogatirea actualului cadru legislativ referitor la mediu , se constata o evolutie de la simplu la complex, de la o reactie de aparare la una de prevenire. Aceasta evolutie ascunde, de fapt, drumul de la constientizare la sistematizare, de la luarea in considerare a mediului, la managementul de mediu.

Dezvoltare durabila

Cel care a utilizat pentru prima data sintagma „dezvoltare durabila” a fost premierul norvegiei, Gro Harlem Brundtland, in anul 1987. Atunci, el a prezentat raportul „Viitorul nostru comun”, in care definea dezvoltarea durabila ca fiind „dezvoltarea care corespunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati”.

Standardul ISO 14001 face si el referire la acest concept, in introducere precizand ca: „Toate tipurile de organizatii sunt preocupate din ce in ce mai mult sa atinga si sa demonstreze o performanta de mediu evidenta, controland impactul propriilor activitati, produse sau servicii asupra mediului si luand in considerare politica si obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se inscriu in contextul legislatiei din ce in ce mai stricte, al dezvoltarii politicilor economice si a altor masuri destinate sa incurajeze protectia mediului, a cresterii preocuparii partilor interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabila.”

Trebuie intreprins ceva, trebuie gasit un mod de dezvoltare care sa impace interesele economice cu cele sociale si de mediu. Actiune stimulata prin reglementarile nationale, regionale si cele internationale. Actiune care este in plina desfasurare si care pretinde participarea tuturor „actorilor” scenei economice.

Este un demers al carui succes se bazeaza pe adaptarea activitatilor umane la un model complex, care presupune inlocuirea multor tehnologii necorespunzatoare cu altele noi, a caror realizare presupune inovare, creativitate si resurse financiare considerabile. Din aceasta cauza se actioneaza gradual:

intr-o prima faza se incearca imbunatatirea sistemelor tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente de protectia mediului sa fie atacate imediat, cu mijloacele existente, astfel incat amplificarea efectelor negative sa fie stopata;

trebuie incepute/continuate cercetarile vizand definirea tehnologiilor viitorului;

pe parcurs vor fi promovate de catre fiecare tara acele solutii politice, economice, tehnologice, compatibile cu scopul propus, si anume asigurarea unei dezvoltari durabile.

Imbunatatire continua

In standardul ISO 14001, conceptul de „imbunatatire continua” este definit ca procesul de dezvoltare a sistemului de management de mediu pentru obtinerea imbunatatirii performantei globale in domeniul mediului, in acord cu politica de mediu a organizatie”. Potrivit aceluiasi standard, nu este necesar ca procesul sa aiba loc simultan in toate sectoarele de activitate ale organizatiei.

Aceasta este insa o definitie adaptata problematicii de mediu. Nu trebuie inteles ca imbunatatirea continua este un concept propriu doar acestei problematici, deoarece ar fi o eroare: el a fost folosit in anterior in domeniul asigurarii calitatii, pentru a defini o strategie integratoare a intreprinderii numita „strategia imbunatatirii continue”. Aceasta strategie s-a nascut in Japonia si a fost denumita KAIZEN, strategie despre care s-a discutat in capitolele anterioare.