Organizarea procesului de invatamant; lectia - microsistem de instruire

ORGANIZAREA PROCESULUI DE INVATAMANT; LECTIA - MICROSISTEM DE INSTRUIRE[1]

Cuvinte cheie: microsistem, clasa, lectie, lectie "mixta", evenimente ale lectiei, verigi (etape, momente), conexiune inversa (feed-back), obiective comportamentale (finale, terminale, observabile, masurabile).

1. Organizarea procesului de invatamant pe clase si lectii

Modul de organizare a procesului de invatamant cel mai raspandit este organizarea sa pe clase si lectii. Sintetic, caracteristicile acestui mod de organizare, cu perfectionarile de rigoare aduse in ultima vreme, sunt:

continutul este dispus pe discipline de studiu, fiecare cu programe proprii, esalonate pe ani de studii, divizate pe unitati de invatare ce se parcurg intr-un sir de lectii;

elevii sunt grupati pe clase, dupa varsta si nivelul de pregatire;

trecerea dintr-o clasa in alta se face anual, pe baza promovarii; programul de activitate este organizat pe ani scolari, cu o durata determinata si impartita in subperioade (trimestre, semestre) urmate de vacante;

ziua scolara se desfasoara dupa un orar, in care diferitele discipline se succed in unitati de timp egale, alternand cu recreatii;

lectiile se predau succesiv tuturor elevilor clasei (dupa orarul stabilit).

2. Tipuri, variante si structuri de lectii

Fiind un microsistem de instruire, lectia incorporeaza in ea toate componentele procesului de invatamant: obiective, continuturi, metodologie, relatii pedagogice, criterii de evaluare etc. Aceste componente, prin actiunea lor unitara, asigura eficienta microsistemului in ansamblul lui. Datorita virtutilor ei formative, lectia s-a mentinut, de-a lungul secolelor, ca forma fundamentala de organizare a instruirii. Structura fiecarei lectii, modul de organizare a diferitelor activitati ce au loc in cadrul ei, potrivit obiectivelor stabilite, dau lectiei un anume specific, ceea ce permite ca lectiile sa fie incadrate in tipuri, pe baza unor elemente comune, care dau identitate fiecareia dintre ele.

Potrivit acestui criteriu, tipurile fundamentale, de baza, principale, de lectii sunt: lectie de achizitionare de noi informatii ( de predare-invatare, de comunicare de noi cunostinte), lectii de repetare (recapitulare) si sistematizare a cunostintelor, lectii de aplicare in practica a cunostintelor, priceperilor si deprinderilor, lectii de verificare si evaluare a rezultatelor scolare. Deosebirea intre aceste tipuri de lectii, in privinta structurii lor, nu este transanta; fiecare tip de lectie contine in structura sa elemente din celelalte tipuri; este insa dominanta activitatea care ii da identitatea, precum si rolul pe care il are in procesul instructiv-educativ. Din acest punct de vedere este vorba de tipul cunoscut sub denumirea de lectie mixta (combinata sau cu toate verigile). Este tipul de lectie cel mai frecvent la clasele primare si gimnaziale datorita diversitatii activitatilor, care asigura mentinerea cu mai multa usurinta a atentiei, a interesului si a efortului intelectual al scolarilor pe parcursul intregii lectii. Adaptate la specificul fiecarei discipline si la nivelul capacitatilor de care dispun elevii fiecarei clase, asemenea lectii isi gasesc loc, fireste, si in celelalte trepte ale invatamantului.

3. Structura lectiei, ca succesiune a evenimentelor de instruire

Rezultatele cercetarilor intreprinse in ultimele decenii cu privire la tipologia si structura lectiilor converg spre inlocuirea vechilor "verigi", "etape" sau "momente" ale lectiei cu ceea ce se cheama "evenimentele" instruirii. Un eveniment inseamna o schimbare, iar lectia nu este altceva decat o succesiune de evenimente externe, care, valorificand resursele avute, conduce la declansarea evenimentelor interne, adica la invatare.

In aceasta perspectiva, structura generala a oricarui tip de lectie este urmatoarea:

Captarea si orientarea atentiei. Succesul in procesul invatarii este asigurat de o anume stare interioara a elevului, de promovare si mentinerea continua a unei stari de atentie a intregii clase, indispensabila receptarii, intelegerii si realizarii actului invatarii.

Enuntarea (comunicarea)obiectivelor urmarite. Este un adevar de necontestat ca elevii (si nu doar ei) invata mai bine, sunt mult mai angajati in procesul invatarii, daca stiu de la inceput unde trebuie sa ajunga. Enuntarea obiectivelor e bine sa fie facuta nu atat prin termeni de continut, cat mai ales in termeni de invatare comportamentale.

Reactualizarea structurilor invatate anterior are in vedere faptul ca orice activitate didactica este o secventa instructionala legata de activitatea care o precede si de cea care o urmeaza. Raportarea continua, in mod rational, la structurile deja existente asigura invatarii un caracter constient, ceea ce poate reprezenta o garantie a succesului.

Prezentarea materialelor - stimul (a materiei noi), in functie de obiectivele fiecarei lectii, de continuturile invatarii, potrivit specificului fiecarei discipline de invatamant, si continutului stabilit pentru fiecare lectie.

Dirijarea invatarii presupune angajarea totala a efortului intelectual al elevilor in actul invatarii, antrenarea acestora in activitati teoretice si practice, aplicative, creative, indrumarea eforturilor de reamintire, de cautare si exprimare, de redescoperire, de fixare in memorie, de transfer.

Asigurarea conexiunii inverse (feed-back-ul). Obtinerea performantelor propuse in procesul invatarii depinde, de nivelul la care ei reusesc sa-si perfectioneze activitatea de invatare in functie de informatia imediata asupra rezultatelor inregistrate. Capacitatea de autocontrol presupune realizarea unor conexiuni inverse, pe baza cunoasterii performantelor atinse la un moment dat, ceea ce asigura autoreglarea activitatii, atat a profesorului cat si a elevilor.

Verificarea si evaluarea rezultatelor. Prin conexiunile inverse ce apar pe parcursul unei lectii se face si evaluarea, bazata pe masurarea cat mai riguroasa a rezultatelor. Aceasta operatie trebuie sa aiba in vedere nu doar informatii factuale, date si termeni de natura cantitativa, care solicita o simpla reproducere a acestora ci si insusirea unor teluri de munca intelectuala, a capacitatii de a opera cu elementele teoretice dobandite.

Intensificarea retentiei si a transferului. Chiar daca invatarea nu se confrunta cu memorarea, trainicia invatarii previne uitarea. Achizitiile cucerite in procesul invatarii au valoare daca se mentin drept cuceriri pe termen lung, daca devin operationale, daca sunt exprimate in concepte, idei, teze fundamentale, norme, reguli, principii etc., si daca sunt utilizate in scopul dobandirii, prin intermediul lor, a unor noi cunostinte. Modalitatile de aplicare in practica ne introduc in domeniul transferului cunostintelor, care presupune circulatia lor, folosirea lor dintr-un domeniu in altul, extinderea domeniului, a campului de aplicare a celor invatate initial spre alte domenii.

Formularea si explicarea temelor de lucru pentru acasa este un eveniment plasat cel mai adesea in finalul lectiei, dar care, uneori, poate fi realizat chiar in timpul prezentarii continutului, sau in procesul dirijarii invatarii.

Ordinea secventelor unei lectii este insa relativa, orice lectie fiind, un act de creatie; ea nu poate accepta schematismul si sablonismul metodic. Dar pentru a fi creator in acest domeniu este nevoie de o pregatire superioara, de specialitate si psihopedagogica, de calitati nu doar native, ci si formate prin studiu, prin cautari.

Situatii in care exceptiile intaresc regula: cand lectia noua constituie inceput de capitol (lectie introductiva) poate lipsi verificarea cunostintelor, mai ales in situatii in care - in sistemul de lectii - lectia combinata respectiva este precedata de o lectie de verificare si evaluare a cunostintelor; anuntarea subiectului si a scopului lectiei noi se poate face in timpul comunicarii - asimilarii noilor cunostinte, dupa ce elevii au aflat despre continutul unor concepte noi, care nu puteau fi prezentate inainte de intelegerea lor; fixarea cunostintelor se poate face pe parcursul receptarii lor, partial, pe unitati logice, pe fragmente sau dupa criteriul corpurilor (structurilor logice) de cunostinte distincte. In aceste cazuri, dupa asimilarea fiecarui corp de cunostinte, se face asimilarea lor; tema pentru acasa se poate da si in etapa comunicarii -receptarii noilor cunostinte; imediat dupa ce a fost efectuat, spre exemplu, un exercitiu de intarire, de ilustrare a unor reguli, teoreme, concepte etc. se fixeaza ca tema pentru acasa efectuarea unor exercitii asemanatoare; in felul acesta nu se mai consuma timp, la sfarsitul orei, pentru explicarea temei.