Didactica – teorie generala a procesului de invatamant - caracterul formativ – educativ al procesului de invatamant

DIDACTICA – TEORIE GENERALA A PROCESULUI DE INVATAMANT - CARACTERUL FORMATIV – EDUCATIV AL PROCESULUI DE INVATAMANT

Privita din punct de vedere etimologic, Didactica isi gaseste originea in substantivul grecesc didactike –  arta invatarii si in verbul didaskein – a invata pe altii.

Generalizarea termenului de didactica are loc odata cu aparitia lucrarii „Didactica Magna” a pedagogului ceh Ian Amos Comenius (1592 – 1670). In urma raspandirii acestei lucrari, didactica este promovata „ca arta de a invata pe toti, totul”, iar autorul ei dobandeste, in timp, pe drept cuvant, numele: „parintele didacticii”.

Daca in secolul al XVII-lea, didactica are inca sensul de arta, treptat reflectia teoretica realizata asupra procesului de invatamant devine tot mai mult o problematica de natura stiintifica, sistemic abordata. In aceasta faza, didactica se bazeaza pe o viziune sistemica-psihologica a invatarii si ajunge a fi considerata teorie generala a procesului de invatamant (primul pas in acest sens este facut de J. Fr. Herbart).

Ca teorie generala a procesului de invatamant Didactica cuprinde in arealul sau epistemic, problematica unor concepte ca: principiile de normativizare a procesului de invatamant, metodologia educationala, mijloacele de invatamant, modurile si formele de organizare a procesului de invatamant, proiectarea procesului educational, problemele de interrelationare a subiectilor implicati in activitatile didactice si problematica comunicarii didactice.

Fata de toate aceste concepte, Didactica nu este doar o teorie descriptiva – explicativa (observa si explica anumite aspecte ale procesului de invatamant), ci si una de ordin prescriptiv – normativ, emitand reguli, norme, standarde si criterii generale privind modul cel mai eficient de a aborda procesul instructiv-educational in vederea cresterii eficientei si randamentului acestuia.

Didactica are ca scop elaborarea bazelor teoretice ale procesului de invatamant. Ea este o teorie cu un grad mare de aplicabilitate, oferind metode si modele de concepere a unor strategii proprii de explorare si valorificare a resurselor umane si materiale ale scolii, implicate in construirea si desfasurarea procesului educativ.

Interactiunea didacticii cu fiecare din disciplinele predate in cadrul sistemului de invatamant a dus la dezvoltarea asa-ziselor didactici aplicate sau speciale. Acestea au ca obiect de activitate procesul de invatamant realizat pe un anumit obiect de studiu (nu intr-un mod universal valabil ca didactica generala), de pilda: matematica, chimie, fizica, limba si literatura romana etc.

In concluzie, didactica este teoria generala a procesului de invatamant privit din perspectiva interna, anume cea a relatiei predare – invatare – evaluare (adap. Surdu, E., 1999, p. 153).

CARACTERUL FORMATIV – EDUCATIV AL PROCESULUI DE INVATAMANT

Procesul de invatamant poate fi definit ca activitatea fundamentala ce are loc in cadrul sistemului de invatamant, organizata si planificata sub indrumarea si conducerea unor persoane specializate, prin care se realizeaza obiectivele educationale, privind formarea personalitatii.

Eseu: Fisa de lucru - cu ce calatorim in cosmos Eseu: Comunicarea si climatul organizational - procesul de schimbare

O caracteristica perena a procesului didactic o reprezinta cel trei functii ale sale:

1.     functia de informare – prin intermediul careia procesul didactic urmareste inzestrarea educabilului cu un anumit bagaj informational prin transmiterea elementelor de continut al invatamantului;

2.     functia de formare – vizeaza dezvoltarea capacitatilor de care dispune educabilul;

3.     functia de educare – presupune formarea si reconceperea permanenta de catre individ a unor atitudini sanatoase din punct de vedere social, atitudini care sa-i permita o relationare optima cu semenii.

Se poate observa usor ca formarea atitudinilor cerute de societate nu este posibila fara ajutorul unui continut informational si decat prin intermediul abordarii acestuia pe baza capacitatilor de care dispune educabilul, exercitate in functie de nivelul de dezvoltare atins de acestea la un moment dat. Cu alte cuvinte, un educabil isi interiorizeaza anumite continuturi educationale restructurandu-le pe baza capacitatilor de care dispune si formandu-si, astfel, o anumita conceptie si atitudine fata de lume si viata.

Pornind de la aceste trei functii, procesului didactic i se pot determina doua caractere: unul informativ-formativ si cel de al doilea formativ-educativ.

Caracterul informativ – formativ presupune dezvoltarea capacitatilor individului pe baza interiorizarii unui bagaj de cunostinte. In cadrul acestui caracter de-a lungul timpului accentul a cazut, mai intai, pe latura informativa – atunci cand scopul educatiei viza reproducerea de catre educabil a informatiilor receptate intr-o maniera cat mai exacta atat ca volum cat si ca forma – si mai apoi pe latura formativa – atunci cand scopul educatia a avut in vedere, mai cu seama, dezvoltarea capacitatilor de care este capabil individul prin intermediul continuturilor educative. 

Caracterul formativ – educativ presupune construirea de catre educabil a unor atitudini pe baza capacitatilor dezvoltate prin intermediul restructurarii cunostintelor interiorizate. Pedagogia contemporana impune procesului educativ dominanta acestui ultim caracter, rasturnand piramida cerintelor, formulata de pedagogia traditionala. Inceputurile reflectiei pedagogice a educatiei au plasat spre „varful piramidei cerintelor educationale” achizitia informationala, fenomen pe care pedagogia contemporana il neaga vehement plasand ca deziderat educational suprem „formarea atitudinilor” – premise ale relationarii sociale corecte (vezi fig. 1).  

Pentru didactica actuala procesul de invatamant este in acelasi timp formare, educare si informare. Asa dupa am vazut, noua orientare a didacticii are in vedere accentuarea caracterului formativ-educativ, fara a neglija caracterul informativ – formativ si nici importanta paideutica a cunostintelor.

Procesul de invatamant este principalul mijloc de instruire, de pregatire a tinerei generatii pentru o viata sociala activa. Unitatea celor doua caractere ale procesului de invatamant in virtutea indeplinirii celor trei functii ale sale este o premisa logica a organizarii, planificarii si desfasurarii efective a acestuia. Eficienta si valoarea educativa a procesului de invatamant este data de modul in care se realizeaza unitatea dintre cele trei aspecte: informativ, formativ si educativ.

Intarirea caracterului formativ-educativ este o atitudine fireasca a pedagogiei contemporane, impusa procesului paideutic in virtutea educatiei permanente, ca cerinta bazilara a societatii contemporane. Educatia contemporana aduce in actualitate afirmatii de genul: „Copilul nu este un vas gol ce trebuie umplut” (Fénelon) sau „Decat un cap plin, mai bine unul bine facut” (Montaigne).

Pornind de la premise precum „educatia influenteaza dezvoltarea personalitatii in intregimea dimensiunilor sale” sau/si „continuturile de invatamant au o pronuntata valoare formativ-educativa”, didactica contemporana propune atitudini educative de genul celor de mai jos (aceasta caracteristica formativ-educativa nu se manifesta de la sine, ea trebuie pusa in valoare de cadrul didactic):

accesibilizarea cunostintelor transmise fata de potentialul comprehensiv al educabilului, prin raportarea lor la potentialul cronologic si individual al acestuia;

realizarea unui discurs didactic esentializat, golit de elementele nerelevante;

vizarea cu preponderenta a unor obiective formativ – educative (ceea ce nu inseamna omiterea celor informative);

implicarea activa a educabilului in actul didactic;

cadrul didactic sa ofere o prezenta umana exemplara prin intensificarea relatiilor de comunicare cu educabilii;

restructurarea permanenta a procesului de invatamant in functie de situatia educationala concreta;

considerarea educabilului concret ca obiect al actului educativ si nu a celui mediu, determinat statistic;

predarea – invatarea – evaluarea, ca activitati de natura logica – psihologica  – pedagogica sunt considerate activitati comune atat cadrului didactic cat si elevului, deopotriva;

invatarea privita ca proces si nu ca produs, este o succesiune de operatii, nu un ansamblu de rezultate concretizat in noi cunostinte;              

egalizarea sanselor la instruire, prin diversificarea invatarii si oferirea posibilitatii fiecarui educabil de a invata in ritmul propriu, deci, considerarea curbei in forma de “J” si nu a celei in forma de clopot exprimata de Gauss.