Politici de combatere a tendintelor inflationiste

Politici de combatere a tendintelor inflationiste

Avand in vedere dimensiunile foarte diferite ale inflatiei, conditiile concrete ale diferitelor tari si economii nationale, si politicile antiinflationiste pot fi abordate sub numeroase puncte de vedere: dupa scoala (doctrina) economica, ce reprezinta fundamentul programelor antiinflationiste, dupa obiectivele imediat urmarite, dupa instrumentele (parghiile) folosite prioritar in vederea reducerii si stapanirii sale etc.

Dupa obiectivele imediat urmarite putem distinge:

I.         Programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suporta anumiti agenti economici de pe urma inflatiei;

II.       Programe si masuri pentru reducerea inflatiei prin minimizarea costurilor sociale ale acesteia;

1          Indexarea salariilor si altor categorii de venituri

Ea reprezinta componenta antiinflationista, avand ca obiectiv compensarea puterii de cumparare pe care au pierdut-o salariatii si alte categorii de persoane cu venituri fixe.

Indexarea ( salariilor, pensiilor, burselor, alocatiilor de somaj, numite generic venituri fixe) reprezinta o tehnica ce permite evolutia veniturilor in functie de cresterea preturilor pentru a influenta puterea de cumparare a veniturilor. Aceasta presupune cresterea veniturilor indexate cu acelasi procent de crestere a inflatiei (indexarea totala) sau cu un procent inferior (indexarea partiala).

Indexarea totala, desi practicata foarte rar, nu reuseste sa mentina neschimbata puterea de cumparare a veniturilor, cauza: exista un decalaj intre momentul cresterii generalizate a preturilor si cel al cresterii veniturilor compensate, decalaj care se incadreaza in intervalul de cel putin 1-3 luni pentru salariile care se indexeaza la fiecare doua luni.

Indexarea partiala inseamna indexarea veniturilor cu o anumita cota procentuala din rata inflatiei, daca sunt indeplinite mai multe conditii. Se practica mai multe forme de indexare partiala:

a)     indexare cu limita inferioara presupune ca indexarea are loc numai daca cresterea preturilor atinge o anumita rata ( de exemplu 3%). Majorarile de preturi mai mici decat acest procent nu se compenseaza, ceea ce atrage o pierdere a puterii de cumparare din partea salariatilor si a celor cu venituri indexabile, egala cu cresterea preturilor.

b)     indexarea cu limita superioara , cand pe baza negocierilor sau a deciziei autoritatilor se stabileste o limita superioara a indexarii, indiferent de nivelul inflatiei.

c)      indexarea fixa in raport de inflatia variabila.

La incheierea contractelor colective de munca nu se cunoaste cu certitudine evolutia inflatiei, de aceea se stabileste indexarea trimestriala sau semestriala a veniturilor cu un anumit procent din cresterea preturilor. Este o masura cu un cost redus pentru ca micsoreaza consumul de timp si de resurse pentru negocierea periodica; in general, se reduc actiunile sociale revendicative. In fata indexarii oferta cunoaste anumite socuri pentru ca indexarile sunt transferate pe costuri (sau cheltuieli ale bugetului de stat si cel al asigurarilor sociale), ceea ce genereaza un puseu al spiralei inflationiste salarii-preturi prin mijlocirea cresterii costurilor ofertei.

Indexarea este, in esenta, o masura de protectie sociala.

Strategiile antiinflationiste pentru reducerea inflatiei au ca obiectiv stoparea inflatiei, micsorarea acesteia cu cele mai mici costuri sociale posibile[1]

Reducerea ratei inflatiei vizeaza   actiuni de politica economica diferite in functie de optiunile doctrinare[2] si conditiile concrete din economie: reducerea cererii agregate, prin micsorarea masei monetare si cresterea costului banilor, stimularea ofertei agregate, un mixt intre cele doua tipuri de politica economica.

Strategia standard promovata de FMI s-a bazat si se bazeaza pe reducerea cererii agregate prin cooperarea politicilor fiscale si monetare restrictive pentru a determina o redimensionare a masei monetare aflata la dispozitia agentilor economici pentru cumparari, corelata cu oferta de bunuri marfare. In fond ea vizeaza reducerea ecartului inflationist absolut si relativ.

Masurile de politica bugetara si fiscala vizeaza: reducerea cheltuielilor bugetare reale sau mentinerea celor nominale la niveluri strict controlate, cresterea obligatiilor fiscale pentru firme si a fiscalitatii, pentru menaje, in special pe seama impozitarii indirecte.

Referat: Integrarea cerealelor in elaborarea si implimentarea tehnologiei ecologice de producere a fainoaselor aglutenice: produse de panificatie si biscuiti Referat: Documentatia investitiilor si studiul de fezabilitate

Masurile de politica monetara si fiscala restrictive pot fi:

v      Lente, de mici proportii, graduale;

v      Bruste, dure, rapide si de mari proportii.

Prima optiune va duce la restrangerea cresterii economice, cresterea lenta a ratei somajului peste cea naturala, iar inflatia se poate reduce lent, in timp.

A doua optiune duce la reducerea brusca si substantiala a inflatiei (Strategia Cold Turkey - "curcanul rece"), o recesiune de mari proportii, sporirea rapida, dar pentru o perioada scurta a ratei somajului, urmand ca, dupa o perioada de timp, productia si ocuparea sa revina la nivelurile anterioare, dar inflatia sa ramana restransa.[3]

Pe langa masurile incluse in strategia standard a FMI sunt posibile si alte masuri care sa completeze solutiile de politica monetara si bugetara:

Politica veniturilor care presupune actiuni directe asupra salariilor si preturilor, mergand, in situatii extreme, pana la inghetarea acestora ( practicata, spre exemplu, in SUA pentru o perioada de 3 luni in intervalul 1973-1974). Politica veniturilor poate da rezultate partiale doar daca este conjugata cu masuri care vizeaza stimularea ofertei totale (dar lasa neschimbata alocarea resurselor si preturilor relative) si reducerea cererii totale, mai ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De regula, ea presupune incheierea unui pact social guvern-sindicate-patronat.

Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizeaza sporuri de productivitate si nu maresc preturile si salariile peste un anumit procent (desi controlul aplicarii unei asemenea masuri este foarte dificil).

Esentiale si definitorii sunt acele masuri si parghii economico-financiare care stimuleaza cresterea productivitatii factorilor de productie si reducerea costurilor, care conciliaza aspiratia fireasca de crestere a cererii agregate, insotita de majorarea productiei si ofertei pe cale intensiva

Pe termen scurt, lupta impotriva inflatiei comporta in general alte trei categorii de politici: blocajul monedei, blocajul cheltuielilor publice si blocajul veniturilor. Dar pentru a invinge inflatia trebuie atacate cauzele sale profunde:

v      Blocajul monedei pare natural. Rationamentul este simplu: incat moneda pierde din valoarea sa, inseamna ca apare un excedent de moneda. Trebuie deci sa se evite crearea suplimentara de moneda si pentru aceasta, sa se limiteze creditul.

Blocajul monedei blocheaza deci activitatea si risca sa provoace recesiune si cresterea somajului chiar inaintea reducerii inflatiei.

v      Blocajul cheltuielilor publice. Mai putine piete publice pentru intreprinderi inseamna o activitate mai redusa si somaj mai mult.

v      Blocajul veniturilor si costurilor . Blocajul poate lua forma unui blocaj al salariilor (si concomitent al preturilor).

Lupta impotriva inflatiei trebuie sa atace cauzele profunde ale cresterii preturilor, crescand productivitatea si intarind concurenta. Productivitatea reduce costurile de productie; compenseaza cresterile de salarii conform relatiei: Pret=Salarii- Productivitate.

2          Politica monetara si a cursului de schimb

Obiectivul fundamental al politicii monetare este reducerea inflatiei, in conditiile mentinerii unui proces de crestere economica consistenta. Conform "Programului de convergenta", pentru 2007, tinta de inflatie este stabilita la 4% (dec./dec.), cu o marja de toleranta de un punct procentual intr-o directie sau alta; pentru 2008, tinta centrala este stabilita la 3,8 % (dec./dec.), cu aceiasi marja de toleranta.

Pe termen mediu, tintele de inflatie vor fi stabilite avand in vedere necesitatea mentinerii procesului de dezinflatie pe o traiectorie care sa fie conforma cu criteriile de convergenta.

Dupa parerea noastra, atingerea acestor obiective este pe deplin realizabila, cu conditia continuarii aplicarii setului de politici economice urmate in ultimii ani, care, dupa cum am aratat, au condus la o reducere substantiala a inflatiei.

Trebuie totusi spus ca un ritm al dezinflatiei mult prea rapid, necorelat cu ritmul de ajustare a economiei reale, ar fi nesustenabil pe termen mediu si ar favoriza instalarea unei politici de tip stop and go. De asemenea, ritmul dezinflatiei trebuie sa tina seama de diferentialul de inflatie fata de zona euro, provocat de " efectul Balassa-Samuelson".

In fine, mai trebuie adaugat ca, dupa liberalizarea contului de capital, intre obiectivele intermediare ale politicii monetare exista un anumit conflict, care submineaza capacitatea BNR de a-si aplica politica deflationista. Astfel, cresterea ratei dobanzii in scopul limitarii inflatiei determina cresterea intrarilor de capital, ceea ce exercita presiuni puternice asupra cursului de schimb.

Principalele elemente ale politicii monetare duse in prezent de BNR sunt urmatoarele:

a) adoptarea strategiei numite "tintirea directa a inflatiei" (inflation targeting, ciblage d'inflation);

b) flexibilitatea cursului de schimb;

c) trecerea la euro - ca obiectiv pe termen mediu.

In ultimii ani, politica monetara a Bancii Nationale a Romaniei s-a bazat pe controlul agregatelor monetare (monetary targeting), utilizind "baza monetara"-Mca obiectiv operational si "masa monetara in sens larg"-M ca obiectiv intermediar.

Incepand din august 2005, in Romania a fost adoptata strategia de politica monetara numita "tintirea directa a inflatiei" (inflation targeting). In anul 2005, tinta de inflatie (7,5% +/- 1 punct procentual) a fost usor depasita (8,6%), insa, in 2006, obiectivul privind inflatia (5% +/- 1 punct procentual) a fost realizat (4,9%).

Analiza politicii monetare duse de BNR in aceasta perioada invedereaza ca principalii factori care au permis aceasta performanta sunt urmatorii:

- cresterea rolului ratei dobanzii ca element al procesului de transmisie;

- cresterea capacitatii de previzionare a bancii centrale - prin elaborarea si implementarea unui model de echilibru general dinamic;

- sporirea credibilitatii BNR si intarirea capacitatii sale de a ancora anticipatiile privind inflatia.

Cu toate acestea, amintitul conflict intre obiectivele intermediare ale politicii monetare a constrans BNR sa oscileze in permanenta intre deciziile de crestere a ratei dobanzii in scopul reducerii si inflatiei si masurile de reducere a dobanzilor, impuse de necesitatea evitarii presiunilor asupra cursului. Astfel, in 2005, BNR a redus substantial rata dobanzii si a decis totodata sa nu sterilizeze complet excedentul de lichiditati la rata dobanzii de referinta pentru politica monetara. Aceste masuri au reusit sa diminueze presiunea asupra cursului de schimb, ceea ce a permis BNR sa-si inceteze interventiile pe piata valutara, iar, incepand cu octombrie 2005, sa majoreze treptat rata reala a dobanzii. Totusi, rata reala a dobanzii de politica monetara a fost in mai multe randuri negativa.

Rata dobanzii de politica monetara

* - De la 12,50% la 8,50%. Incepand cu aprilie 2005, rata dobanzii practicata la operatiunile de sterilizare a devenit mai mica decat rata dobanzii de politica monetara (de exemplu, in iulie 2005, rata dobanzii la operatiunile de sterilizare a fost de 7,7%).