Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei

1.1. Finantele, parte a activitatii economice a firmei

Activitatea economica a firmei este - de cele mai multe ori - foarte diversa. Un segment al acesteia este activitatea financiara, adica acea parte a activitatii economice care genereaza fluxurile de fonduri.

Si in cazul finantelor firmei fluxurile financiare se desfasoara in scopul obtinerii profitului in conditii de rationalitate si risc, pe baza informatiei complexe si a deciziei strategice.

In orice firma se realizeaza in primul rand, fluxuri monetare: deci fluxuri reale create de exemplu, pentru plata furnizorilor si a salariilor. Fluxurile acestea au la baza preturi si tarife negociabile. Tot fluxuri monetar-financiare reale se creeaza si in legatura cu valorificarea productiilor si serviciilor firmei.

Tot la nivelul firmelor se mai creeaza fluxuri monetare care nu au legatura directa cu fluxurile reale (de exemplu, fluxuri pentru constituirea capitalurilor sociale, fluxurile de formare si repartizare a profitului, alte fonduri sau fluxuri care stau la baza maximizarii valorii firmei).

Pentru o firma este foarte important sa se creeze un echilibru intre fluxurile financiar-monetare din amonte si din avalul acesteia. Acest echilibru asigura eficienta, rentabilitatea firmei.

Fiind veriga de baza a economiei, firma contribuie hotarator la existenta unei circulatii monetare foarte eficiente. Aceasta eficienta poate fi exprimata prin sporirea vitezei de rotatie a banilor, care la randul ei poate fi realizata intrucat firma mobilizeaza capitalurile actionarilor, bancilor etc. Marele merit al firmei consta insa ca transforma aceste capitaluri in fonduri productive (realizeaza cu ajutorul lor, productie, servicii, profituri).

Constituirea capitalului firmei se face pe piata de capital, prin unirea detinatorilor de capital de catre solicitantii de capital, adica tocmai de firme; care prin folosire, doresc sa realizeze un surplus.

Evolutia finantelor firmei

Finantele sunt un produs al economiilor institutionale care au incercat sa descrie diferite firme pentru a le explica comportamentul economic. Finantele au aparut ca un domeniu separat de studiu la inceputul secolului al XX-lea. De atunci continutul si esenta finantelor au suferit importante schimbari. Constituirea corporatiilor industriale in pragul secolului, a determinat aparitia unui curent de combinatii care a presupus asigurarea unor blocuri mari de venituri fixe si titluri de proprietate. Astfel; evidentierea acestei tendinte s-a facut pe baza unor probleme legale ca: fuziuni, combinatii, formarea de noi firme si asigurarea de garantii.

Legatura dintre finante si titlurile de proprietate a fost evidentiata inca din 1920. Un numar foarte mare de intreprinderi care au dat faliment in acea perioada au determinat focalizarea finantelor pe aspectele defensive ale falimentului, reorganizarii, lichiditatii si reglarii guvernamentale a pietei de titluri de valori. In cadrul finantelor, accentul s-a mutat de la expansiune la supravietuire si protectie sociala.

In timpul anilor '40, '50 finantele au continuat sa adopte abordarea traditionala la fel ca in deceniile precedente. In cadrul finantelor, firma este vazuta din punctul de vedere al unui intrus, precum un bancher, dar nu subliniaza luarea deciziilor financiare din interiorul firmei. Problemele financiare ale corporatiilor industriale, ce sperau intr-un mediu pasiv, se aflau in centrul preocuparii finantelor. Studiul finantelor era mai degraba descriptiv decat analitic. Oricum, in perioada postbelica expansiunea economica a determinat o schimbare treptata de la aspectul descriptiv, al finantelor inspre analizarea sistematica a sanselor de investitii si utilizarea eficienta a fondurilor, la fluxuri.

Ritmul de evolutie a finantelor a fost accelerat. Cresterea utilizarii computerelor si dezvoltarea modelelor matematice au contribuit la cresterea importantei analizei in luarea deciziilor interne.

Un manager financiar modern poate utiliza in mod extins tehnicile analitice si matematice pentru solutionarea sistematica a problemelor financiare.

Acum finantele se pot descrie ca fiind analitice, utilizand optim bunurile si fondurile, evidentiind deciziile din interiorul firmei.

1.2. Functia financiara a firmei

Exista decizii financiare pe care o intreprindere, fie ea mare sau mica, trebuie sa le ia. Astfel, principiile financiare fundamentale sunt aceleasi pentru toate tipurile de firme. Exista scopuri care trebuie atinse si metode care se folosesc pentru realizarea acestor obiective. managerii din departamentul financiar sunt cel mai mult preocupati de alocarea eficienta a fondurilor intre varietatea de bunuri si strangerea fondurilor in termeni favorabili.

In concluzie, putem afirma ca functia financiara a firmei consta in realizarea obiectivelor de baza ale acesteia, in primul rand a obtinerii de profit in conditii de rationalitate si risc.

Functia financiara a firmei se apreciaza (nu realizeaza) pe piata financiara (bursa etc.)

Teoria financiara moderna subliniaza ca functia financiara a intreprinderii cuprinde si gestiunea si decizia financiara, in masura in care acestea contribuie la maximizarea valorii firmei. Acest lucru presupune si un mare grad de lichiditate, ceea ce se poate transforma in mod temporar in obiectivul fundamental al functiei financiare a firmei.

Functia financiara a firmei mai consta si in asigurarea la costuri cat mai mici a fondurilor necesare firmei.

Functia financiara inseamna si luarea celor mai importante decizii de catre managementul firmei (de resurse, de investitii, de creditare, de repartizare a profitului). Cu alte cuvinte, functia financiara a firmei inseamna si gestionarea fluxurilor financiare si realizarea permanenta de fluxuri financiare cu mediul economic extern (atragerea de resurse, emiterea de titluri financiare, incasari si plati, impozite si taxe etc.).

Functia financiara a firmei cuprinde si evidenta, statistica si informatia firmei. De asemenea, organizarea financiara; este parte componenta a functiei financiare a firmei. Aceasta organizare depinde de marimea firmei, natura capitalului, profilul firmei, furnizorii, preturile si tarifele, trezoreria si bugetul firmei. Chiar organizarea compartimentelor financiare tin de functia financiara a firmei. De exemplu, in marile intreprinderi exista urmatoarele compartimente financiare: preturi, costuri, contabilitate, trezorerie, investitii, casierie, analiza, relatii cu banca, salarizare, decontari.

Functia financiara are si rolul de a pregati, de a fundamenta decizia financiara si de a exercita controlul intern.

Structura unei organizatii difera de la companie la companie. Ariile functionale ale unei fabrici sunt: productia, marketing-ul si finantele. Departamentele de productie si marketing sunt esentiale _;pentru mentinerea companiei la suprafata din cauza ca ele determina insasi existenta companiei - abilitatea sa de a produce si a vinde pentru a obtine profit. Dar, finantele fac parte din managementul financiar.

Astfel, pentru a evalua posibilitatile de alocare a resurselor, managerul financiar apeleaza la departamentele de productie si marketing. Decizia de a cumpara o masina noua de exemplu, nu poate fi luata de managerul financiar. Trebuie consultate si alte departamente: marketing-ul, productia, constructiile si contabilitatea. Departamentul de marketing estimeaza volumul vanzarilor, procentul anual al cresterii cererii pe piata a unui produs, starea actiunilor pe piata si pretul unitar de vanzare. Departamentul de productie estimeaza cererea de munca, materiale si facilitati. Ingineria estimeaza costul variabil mediu, costul fix mediu, costul total al proiectului dar si durata acestuia. Contabilitatea estimeaza beneficiile ce se vor obtine in urma acestei operatii. Problema managerului financiar consta in determinarea valorii proiectului si riscul pe care il implica realizarea acestui proiect.

1.3. Sarcinile gestiunii financiare

Majoritatea lucrarilor moderne referitoare la gestiunea financiara desemneaza acestei discipline un rol fundamental: asigurarea maximizarii valorii intreprinderii sau a maximizarii avutiei proprietarilor sai. Formularile propuse sufera uneori adaptari pentru a tine seama de forma juridica a intreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avutiei actionarilor in cazul societatilor pe actiuni si de maximizarea cursurilor, cand titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursa. Dar, dincolo de aceste nuante, referirea la maximizarea valorii si a avutiei apare ca element integrator al finantelor moderne. Totusi, din cauza caracterului sau general, aceasta referire la bogatie si la valoare trebuie precizata in ceea ce priveste trei din implicatiile sale majore, pentru a ajunge la o formulare clara si distincta a sarcinilor gestiunii financiare.

Lucrare: Definitia si fizica culorilor - valuarea prin culoare Referat: Proiect la gestiunea financiara a intreprinderii

Maximizarea valorii necesita, mai intai, ca patrimoniul sa fie angajat in niste proiecte de investitii, care sa-I valorifice, gratie rentabilitatii lor viitoare. In acest sens, gestiunea financiara trebuie sa asigure calitatea si nivelul performantelor realizate de intreprindere in diversele sale proiecte si activitati. In plus, maximizarea valorii implica protejarea si conservarea sa. De aceea, gestiunea financiara are ca scop sa evite risipirea patrimoniului cauzata de un faliment si trebuie deci, sa vegheze la mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar al intreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decat o forma particulara a riscului financiar. Intreprinderea e supusa unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului sau financiar. Este deci sarcina gestiunii financiare sa puna la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura protectia necesara contra acestor riscuri.

1.3.1. Maximizarea valorii intreprinderii

Gestiunea financiara se ocupa in primul rand de maximizarea valorii intreprinderii. Aceasta valoare nu poate fi apreciata numai in raport cu patrimoniul sau, cu bogatiile acumulate de intreprindere pana la acel moment. Ea trebuie analizata si in raport cu proiectele si activitatile viitoare in care va fi angajat patrimoniul.

Bogatia acumulata de intreprindere la un moment dat nu constituie decat unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie sa tina seama si de rezultatul asteptat in viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea este o valoare anticipata; ea corespunde valorii actuale pe care o putem corela cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitatile intreprinderii. Acesta este motivul pentru care valoarea intreprinderii nu poate fi separata de calitatea proiectelor in care este angajat patrimoniul acesteia.

Din acest motiv putem intelege de ce doua intreprinderi care au patrimonii de valoare aproximativ echivalenta, pot face obiectul unor evaluari extrem de diferite. Sa luam de exemplu doua magazine care se situeaza in doua locuri invecinate si dispun la infiintare de marfuri si amenajari comparabile ca valoare. Activitatea primului magazin duce la obtinerea, inca din primele luni de activitate, a unei cifre de afaceri si a unor rezultate mai bune. In plus se pare ca in viitor diferenta dintre cele doua magazine se va confirma, tinand seama de produsele vandute si de calitatea gestiunii realizata de responsabilii lor. Valoarea primei intreprinderi va fi, in consecinta, mai mare decat valoarea celei de-a doua. Deci cele doua afaceri au in prezent acelasi patrimoniu, cel care va prelua, eventual, una din cele doua intreprinderi, va considera ca rezultatele de perspectiva legate de activitatea preconizata a uneia si a celeilalte justifica diferenta in evaluare.

Deci, valoarea unei intreprinderi nu poate fi asimilata valorii patrimoniului ei prezent. Chiar daca valoarea patrimoniului in prezent are o oarecare importanta, trebuie luate in considerare alte trei aspecte:

1) Valoarea intreprinderii este o valoare actuala, adica echivalentul prezent al rezultatelor viitoare preconizate.

2) In acest sens, valoarea nu este o marime "fixata" intr-o bogatie statica, ci o marime dinamica, inseparabila de procesul de valorificare a patrimoniului. Perceptiile legate de calitatea proiectelor desfasurate, indicatiile privitoare la perspectivele lor viitoare in ceea ce priveste rezultatele, determina o reexaminare permanenta a valorii intreprinderii. Asa se explica sensibilitatea evaluarii la informatiile noi care orienteaza anticiparile intr-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei actiuni la bursa creste in mod constant odata cu anuntarea unui fapt susceptibil sa amelioreze perspectivele intreprinderii care a emis-o (descoperirea unui nou procedeu, succesul comercial al unui produs, obtinerea unei piete importante pe termen mediu). Dar cursul poate si sa scada brusc in urma anuntarii unui eveniment care nu este in sensul celor anticipate (miscari sociale, litigii, dificultati tehnice, catastrofe).

3) Evaluarea este sensibila la toate riscurile percepute ca susceptibile sa afecteze nivelul si stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate, fie de caracteristicile proprii intreprinderii, fie de evolutiile mediului inconjurator. Perceperea unei agravari a riscului determina o depreciere a valorii intreprinderii respective. Astfel, o criza socio-politica majora (un razboi, o perioada de instabilitate guvernamentala sau de tulburari sociale) atrage dupa sine aparitia unor anticipari mai pesimiste asupra perspectivelor economice globale si deci o scadere a valorii ansamblului intreprinderilor respective. La fel, perceperea unei agravari a riscurilor specifice la care se expune o intreprindere in mod deosebit (din cauza contractarii unor datorii prea mari, a unor esecuri in plan international, a unor tulburari sociale majore, etc.) determina o degradare a evaluarilor al caror obiect il constituie, indeosebi pe pietele bursiere, daca este o intreprindere cotata la bursa. Dimpotriva, o ameliorare a perspectivelor legate de riscurile venind din partea mediului inconjurator sau specifice unor intreprinderi aduce dupa sine o crestere a valorii acestora.

Fig. 1.2. Determinantele valorii intreprinderii.

In final putem spune ca maximizarea valorii intreprinderii apare ca fiind dependenta de nivelul performantelor asigurate de activitatile intreprinderii si de stapanirea riscurilor de faliment si a riscurilor financiare in general.

1.3.2. Mentinerea nivelului performantelor financiare

Gestiunea financiara trebuie sa vegheze asupra mentinerii performantelor intreprinderii la un nivel satisfacator. Formularile teoretice ale finantelor intreprinderii enunta chiar principiul maximizarii rezultatelor. Dar majoritatea formularilor se limiteaza sa precizeze cautarea unui nivel satisfacator al rezultatelor pe termen mediu si lung.

Cautarea unui anumit nivel al rezultatelor reflecta, pe de o parte, o constrangere majora suferita de intreprindere si pe de alta, alegerea deliberata a proprietarilor si a conducatorilor sai.

Intreprinderea foloseste resurse care implica un anumit cost. Ea trebuie sa-si plateasca diversii parteneri care furnizeaza aceste resurse, dobandind acesti bani din veniturile obtinute in activitatea sa. Gestiunea financiara trebuie deci sa verifice mai intai daca, activitatea este destul de eficienta pentru a obtine veniturile care sa permita plata furnizorilor de resurse si, daca va fi cazul, sa asigure restituirea acestor resurse. Astfel, in cazul unui imprumut, un responsabil financiar va trebui sa se asigure ca resursele financiare obtinute vor fi utilizate in conditii suficient de eficiente pentru a permite plata de catre intreprindere a dobanzilor si rambursarile la termenele convenite cu cel de la care a luat imprumutul.

Obtinerea de catre intreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, daunatoare, atat pentru intreprindere, cat si pentru furnizorii sai de fonduri si pentru economia nationala.

Dar urmarirea atingerii unui anumit nivel al performantelor trebuie sa tina seama si de durata. Contrar unei idei prea mult raspandita, finantele intreprinderii nu preconizeaza cautarea cu orice pret a obtinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciaza, dimpotriva, in mod foarte favorabil stabilitatea performantelor si introducand notiunile de valoare actuala si de risc cauta sa obtina un compromis satisfacator intre stabilitate si rentabilitate.

Fig. 1.3. Constrangerea intreprinderii de a fi eficienta.

1.3.3. Stapanirea riscurilor financiare

Stapanirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. In general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active si deci de o intreprindere care foloseste un anumit volum de fonduri poate fi definit in raport cu variabilitatea anticipata a rezultatelor susceptibile a fi obtinute. Aceasta notiune generala de risc se bazeaza pe luarea in consideratie a instabilitatii sau a variabilitatii prevazute a performantelor financiare viitoare.

Totusi, gestiunea financiara completeaza aceasta abordare generala a problemei riscului, propunand niste abordari mai specifice. Astfel, ea studiaza si cauta sa controleze instabilitatea legata de anumite situatii sau operatiuni (riscul in exploatare legat de structura costurilor, riscul indatorarii legat de efectul structurii financiare a intreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuala insolvabilitate). De asemenea, gestiunea financiara cauta sa controleze influentele exercitate asupra intreprinderii de instabilitatea inerenta a unor variabile ale mediului (riscul de schimb, riscul ratei dobanzii), sau de unele transformari deosebite care au loc in mediul institutional (riscul administrativ si riscul politic).

Dimensionarea globala a riscului financiar

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci cand sunt valorificate, speranta unor rezultate viitoare care sa aiba o rata de rentabilitate anticipata R_j. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de randament anticipate R₁, R₂, . , R_n corespunzand diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enuntate in legatura cu viitorul intreprinderii, cu activitatea si cu mediul sau. Fiecare din aceste rate e afectata de o probabilitate subiectiva P_j, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilitati (P₁, P₂, . , P_n) la ansamblul de rate preconizate (R₁, R₂, . , R_n).

Distributia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea sperantei matematice corespunzatoare ratelor de randament preconizate, ponderate cu probabilitatile asociate lor.

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate asteptate, avandu-se in vedere amploarea distantei fata de medie pentru diferitele rate preconizate. Abaterea medie patratica si dispersia sunt marimile care masoara aceasta instabilitate sau volatilitate a randamentelor prevazute.

Riscul obtinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, dupa cum sunt rezultatele acestor calcule.

Riscuri financiare specifice

Nu numai forma generala a riscului financiar definita prin variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar si formele specifice ale riscului trebuie sa fie analizate si stapanite de gestiunea financiara.

a) Riscul in exploatare determinat de structura costurilor. Riscul in exploatare are in vedere structura costurilor intreprinderii. De fapt, repartitia intre costurile fixe si costurile variabile face rezultatele intreprinderii mai mult sau mai putin sensibile la variatia nivelului productiei si vanzarilor. O intreprindere avand cheltuieli fixe sau de structura foarte ridicate va avea rezultatele mai volatile si este deci mai riscanta. In cazul cand productia e scazuta, intreprinderea nu va putea sa repartizeze cheltuielile sale fixe asupra unui numar suficient de produse si va obtine astfel pierderi ridicate.

Invers, daca piata si activitatea permit o productie ridicata, cheltuielile fixe sunt repartizate asupra unei productii suficiente, putandu-se obtine beneficii. La modul general, cresterea partii cheltuielilor fixe in cheltuielile intreprinderii se exprima prin cresterea diferentei intre rezultatele obtinute in ipotezele cele mai favorabile si cele obtinute in ipotezele cele mai pesimiste. Aceasta relatie intre dispersia rezultatelor (deci a riscului) si structura costurilor pune in discutie activitatea curenta a intreprinderii, adica activitatea de productie, de aprovizionare si de vanzare, care constituie exploatarea curenta. Structura costurilor exercita astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.

b) Riscul indatorarii ca efect al structurii financiare. Riscul indatorarii e legat de structura finantarii intreprinderii. Cand intreprinderea creste apelul sau la datorii, ea se obliga sa obtina beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea si rambursarea imprumuturilor contractate.

In consecinta, daca activitatea sa are ca rezultat venituri din exploatare mediocre, intreprinderea va fi afectata prin faptul remunerarii datoriilor si va obtine un rezultat global defavorabil.

Din contra, daca veniturile din exploatare sunt abundente, cheltuielile pentru datorii vor fi acoperite fara dificultate si indatorarea va permite ameliorarea rentabilitatii intreprinderii. Dar cresterea indatorarii amplifica dispersia rezultatelor si determina un risc financiar propriu. Se maresc sperantele de rentabilitate asteptata daca evolutia viitoare confirma ipotezele favorabile, dar rezultatele asteptate se reduc in cazul cand ipotezele defavorabile se confirma.

c) Riscul de faliment. Situatia de criza sau falimentul constituie sanctiunea posibila pentru insolvabilitatea intreprinderii. Insolvabilitatea determina mai intai, pur si simplu, amenintarea cu disparitia intreprinderii. Riscul de faliment constituie astfel un risc vital, care pune in pericol insasi supravietuirea intreprinderii. El justifica atentia ce se acorda controlarii acestui risc si explica pentru ce mentinerea solvabilitatii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Bineinteles, crizele de solvabilitate nu conduc totdeauna la faliment si cand criza poate fi in final depasita, intreprinderea va scapa de amenintarea disparitiei si isi asigura supravietuirea. Dar, chiar si in acest caz, criza antreneaza costuri specifice care trebuie sa fie luate in calcul cand se urmareste a se aprecia riscul de faliment.

d) Riscul cursului de schimb valutar si riscul ratei dobanzii. Intreprinderea suporta riscuri financiare specifice legate de evolutia cursului de schimb al monedei nationale in raport cu monedele straine si legate de evolutia posibila a ratei dobanzii.

Pe de o parte, de fiecare data cand intreprinderea efectueaza operatiuni exprimate in devize sau moneda straina, ea se expune riscului de pierdere legat de evolutia defavorabila a ratelor de schimb. Astfel, o intreprindere exportatoare, care realizeaza o vanzare in strainatate si factureaza in devize risca o pierdere din schimb daca moneda straina utilizata se depreciaza in raport cu moneda nationala. Invers, un imprumutator care s-a angajat sa-si plateasca furnizorii straini in devize se expune unei pierderi daca rata de schimb a acestor devize in raport cu moneda nationala creste inainte ca plata sa se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauza a variabilitatii rezultatelor. Ea creeaza riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiara trebuie sa-l controleze si sa-l stapaneasca.

Pe de alta parte, multe intreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variatia ratelor dobanzii pe pietele de capital. O intreprindere care face apel la imprumuturi bancare pe termen scurt va fi de exemplu obligata sa suporte cheltuieli financiare majorate in cazul cresterii dobanzii. Dimpotriva, un imprumutator, care a acordat un credit cu dobanda fixa si care obtine deci, un randament plafonat sufera o "pierdere de castig" daca dobanzile cresc pe piata, atunci cand remunerarea pe care el o primeste nu este insotita de aceeasi crestere. Evolutia ratelor dobanzii constituie deci si ea o sursa de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobanzilor, a carui urmarire si stapanire creeaza o responsabilitate deosebita pentru gestiunea financiara.

1.3.4. Mentinerea solvabilitatii sau stapanirea echilibrului financiar

Analiza riscurilor financiare carora trebuie sa le faca fata intreprinderea a dus la sublinierea importantei riscului de faliment. Sursa fundamentala a unui astfel de risc se afla in insolvabilitatea posibila a intreprinderii. De aceea e necesar sa se puna accentul pe importanta mentinerii solvabilitatii (printre sarcinile avute de gestiunea financiara), chiar daca aceasta sarcina nu constituie de fapt, decat o forma particulara a sarcinii generale referitoare la stapanirea riscurilor financiare.

Solvabilitatea exprima aptitudinea unui agent economic oarecare de a face fata datoriilor sale, cand acestea ajung la scadenta. Mai concret, mentinerea solvabilitatii consta in executarea scrupuloasa a rambursarilor promise imprumutatorilor si altor creditori.

Importanta unui astfel de imperativ e legata de sanctiunile implicate de o eventuala insolvabilitate. Intr-adevar, insolvabilitatea expune debitorul respectiv unor consecinte neplacute, care pot fi de o gravitate extrema. In cazul unui individ insolvabil, creditorii carora nu li s-au inapoiat banii promisi pot incepe o actiune judecatoreasca, cerand sechestrarea bunurilor debitorului falimentar. Daca se porneste o astfel de actiune, insolvabilitatea e sanctionata prin pierderea unei parti a patrimoniului de catre debitorul falimentar.

In cazul unei organizatii si in special al unei intreprinderi insolvabilitatea ii conduce pe creditori la constatarea incetarii platilor prin intermediul instantei judecatoresti. Procedura judecatoreasca de "faliment", sau de "redresare pe cale judecatoreasca", astfel inceputa poate duce la lichidare si deci la disparitia intreprinderii.

Astfel, mentinerea permanenta a solvabilitatii apare ca o constrangere majora deoarece permite indepartarea riscului de faliment si deci se evita disparitia intreprinderii.

Se poate discuta, bineinteles, daca imperativul solvabilitatii este un imperativ categoric si absolut. Intr-adevar, evolutia moravurilor si, in anumite cazuri a reglementarilor juridice, pot sa atenueze importanta sanctiunilor la care e supus un debitor falimentar. In unele tari, justitia lasa o portita de iesire particularilor supraindatorati prin contractarea unor imprumuturi imprudente, sau ca urmare a unei degradari imprevizibile a situatiei lor profesionale. Pe de alta parte, anumite intreprinderi, in special din sectorul public, par mai putin preocupate de efectele posibile ale insolvabilitatii. In sfarsit, in unele tari, practica si morala afacerilor dovedesc o relativa ingaduinta fata de insolvabilitate. Gratie acestei ingaduinte, anumiti particulari reusesc sa scape de constrangerile rambursarii. De exemplu, intreprinzatori imprudenti ajung in repetate randuri la faliment si isi deschid noi intreprinderi fara a-si fi onorat datoriile contractate de intreprinderile precedente. Astfel, se pot cita multe situatii de insolvabilitate, in aparenta nesanctionate. Toate cazurile de insolvabilitate nesanctionate reflecta situatii in care debitorii falimentari accepta o perturbare grava a situatiei lor economice pentru a se sustrage de la obligatiile lor. Astfel un particular insolvabil va putea sa se protejeze de sechestrarea bunurilor, ascunzandu-si patrimoniul, dar el se condamna in acest caz la o existenta partial clandestina, care comporta inconveniente majore. La fel, intreprinzatorul care accepta   sa-si declare intreprinderea in stare de faliment pentru a scapa de creditori, se expune unor perturbari grave si unor costuri severe. Chiar daca aparent intreprinderea nu este sanctionata, insolvabilitatea implica totusi niste costuri si antreneaza o degradare a situatiei economice a debitorului falimentar.

Aceste inconveniente ale insolvabilitatii sunt preponderente in sistemele economice puternic structurate. Chiar daca sunt mai putin perceptibile, ele exista si in sistemele economice mai putin evoluate. Atat in tarile mai putin dezvoltate, cat si in cele dezvoltate din punct de vedere economic exista loc destul, pentru o "economie subterana", aparent favorabila eschivarii debitorilor falimentari. In majoritatea cazurilor insa, insolvabilitatea produce efecte daunatoare care perturba functionarea intreprinderii, adesea in mod dramatic si iremediabil. Mentinerea solvabilitatii ramane deci un imperativ financiar major, universal, absolut, al tuturor economiilor in care schimburile monetare ocupa un loc important.