Limbajul gestual si comunitatea persoanelor surde

LIMBAJUL GESTUAL SI COMUNITATEA PERSOANELOR SURDE

De-a lungul celor peste 100 de ani de la instaurarea dominatiei absolute a limbajului oral (Milano, 1880) ca fiind un limbaj superior in comparatie cu limbajul gestual, elevii surzi nu au obtinut rezultatele scontate, in ciuda eforturilor materiale si umane depuse de o armata de profesori, logopezi, audiologi, medici s.a. Chiar si astazi, dupa opt ani de scoala speciala, elevii surzi abia ating nivelul de performanta scolara a unui elev auzitor de clasa a treia. In aceasta situatie cercetatorii au cautat alte solutii pentru ca elevii surzi sa fie mai bine instruiti. Printre cei dintai putem aminti studiile cercetatorului american William Stokoe de la Universitatea Gallaudet, care a evidentiat pentru prima data, in anul 1960, ca limbajul gestual folosit de surzi este un limbaj adevarat, cu structura si functii similare limbajului verbal (A.G.Reynolds, 1960). Astazi, tot mai multi oameni de stiinta din SUA si din Europa considera ca limbajul gestual poate contribui in mod decisiv la formarea cunostintelor si a priceperilor legate de competenta lingvistica in limbajul verbal-national al persoanelor surde.

In perspectiva mentionata mai sus putem considera ca limbajul gestual este limbajul matern al copiilor surzi din toate tarile, fiind cel mai bun model de limbaj care este inclus in cadrul limitelor biologice ale acestora. El este singurul limbaj care poate fi invatat in mod natural, cu usurinta cu care se invata limbajul matern de catre copilul auzitor. Deoarece limbajul gestual este un limbaj natural, el este guvernat de reguli gramaticale vizuale, este generator de noi semne, poate fi folosit ca mijloc de obtinere a informatiilor si ca instrument de comunicare intre surzi. Cu toate aceste aspecte pozitive, chiar daca sunt fluenti in folosirea limbajului gestual, copiii surzi vor ramane dezavantajati in privinta asimilarii limbajului verbal, deoarece forma lui scrisa implica reprezentarea sunetelor pe care copiii surzi poate ca nu le-au auzit niciodata. Totusi, dupa parerea noastra, abordarea invatarii limbajului verbal ca a doua limba, pe baza limbajului gestual, poate sa ofere cea mai buna sansa copilului surd pentru ca acesta sa reuseasca sa asimileze limbajul verbal, fapt mentionat si de alti autori (B. Kannapell,1989), (S.N.Mahshie,1995).

Cred ca nu surprinde pe nimeni faptul ca elevii sunt mai bine educati intr-un limbaj pe care il cunosc bine. Abia dupa ce au suficiente priceperi in acest prim limbaj, acestea se transfera la invatarea celui de al doilea limbaj pe care il pot invata cu mai multa usurinta. Pornind de la aceasta ipoteza Guvernul american a adoptat in 1965 „Legea educatiei bilinguale” care acorda finantare diverselor activitati care promoveaza folosirea limbajelor minoritare in scoli. De asemenea, „Legea drepturilor civile” a obligat scolile sa ofere sanse egale de educatie copiilor care nu au limba engleza ca limba materna, pentru a inlatura bariera de limbaj din calea educatiei lor. Pentru a beneficia de aceasta lege nu are importanta ce limba vorbesc parintii ci ce limbaj foloseste copilul (H.Lane, 1996). Prin urmare, pe baza limbajului gestual si a mostenirii culturale proprii, copilul surd ar putea sa invete limbajul verbal, dupa cum afirma acelasi autor.

In 1974 Congresul SUA a analizat din nou „Legea sanselor egale la educatie” si a pus accent pe educatia biculturala, cerind autoritatilor din educatie sa-i informeze pe profesori in legatura cu problemele culturale speciale ale copiilor cu limbaj minoritar, sa-i pregateasca pe profesori in predarea limbii nationale ca a doua limba si sa angajeze instructori din randul aceluiasi grup minoritar de unde provin elevii Cercetarile lui A.Willig, (1985) au aratat ca favorizarea educatiei bilinguale a copiilor minoritari a dus la rezultate superioare la probele de citire, ascultare, competente lingvistice, matematica, stiinte sociale, atitudinea fata de sine si fata de scoala. Alte studii efectuate in SUA asupra copiilor hospanici (Mace-Matluch, Hoover si Calfee, 1984 ) sau in Canada asupra copiilor proveniti din Rusia (Swain si Lapkin, 1991), au ajuns la rezultate similare. Ei au constatat, in plus, ca performantele se datoreaza competentei lingvistice in limba lor materna. In acest domeniu s-au efectuat numeroase cercetari, dar toate au realizat ca cu cat este mai mare incorporarea limbajului si culturii elevilor minoritari in programa scolara, cu atat este mai semnificativ succesul acestor elevi (Cummings si Swain, 1986). Astfel, in timp ce folosirea limbajului elevilor minoritari le da acces spre informatii si le dezvolta competenta in a doua limba, incorporarea culturii lor contribuie la crearea unei atitudini pozitive fata de propria identitate si fata de scoala iar toate acestea pot spori performanta scolara. Alte studii au constatat ca elevii auzitori bilinguali sunt superiori celor monolinguali in ceea ce priveste realizarea sarcinilor cognitive, sunt mai flexibili sub aspect cognitiv, mai sensibili la relatiile semantice intre cuvinte, mai buni la analizarea structurii propozitiei si la descoperirea regulilor in general, mai capabili sa reorganizeze situatiile perceptive, mai creativi in rezolvarea de probleme (K.Hakuta, 1986, W.Lambert, 1977, A.Reynolds, 1991 s.a.).

Din cele expuse mai sus rezulta implicatiile pentru cei mai multi elevi surzi care trebuie sa invete limbajul verbal ca a doua limba. Limba de predare in clasa trebuie sa fie la inceput limbajul gestual pana la formarea priceperilor lingvistice si a cunostintelor de baza legate de limbajul gestual, care sa faciliteze apoi invatarea limbajului verbal. Cu toate ca nu s-au efectuat cercetari legate de bilingualismul copiilor surzi, H. Lane considera ca rezultatele teoretice si practice obtinute in cazul elevilor auzitori minoritari pot fi aplicate si asupra copiilor surzi. Mai mult, nu sunt necesare astfel de cercetari in cazul elevilor surzi, conchide autorul citat.

Spre deosebire de alte limbaje minoritare, limbajul gestual nu poate fi inlocuit de nici un limbaj verbal. In cei peste 100 de ani de folosire a limbajului verbal-oral si a diverselor sisteme artificiale de codificare manuala a limbajului nu s-a ajuns la realizarea succesului scolar si nici la performanta scontata in limbajul oral. Actualmente, sistemul de educatie bilinguala moderna care se aplica, de exemplu, in Suedia, a dovedit ca elevii surzi au obtinut o imbunatatire atat a performantelor scolare cat si a cunoasterii limbajului verbal. In fine, limbajul verbal nu va putea niciodata sa inlocuiasca total limbajul gestual ca limbaj de instruire, deoarece surzii nu vor putea sa auda limbajul conversational.

Desigur, succesul ce s-ar putea obtine prin aplicarea educatiei bilinguale la copiii surzi nu va veni in mod automat doar prin schimbarea orientarii sistemului de invatamant spre limbajul gestual. Nici in prezent nu s-a ajuns ca profesionistii sau oficialii din invatamantul special sa-i accepte pe surzi ca apartinand unei minoritati lingvistice. Ca orice nou proces, trebuie sa existe o faza de dezvoltare, in care sa se conceapa metode si materiale noi, sa se experimenteze, sa se corecteze neajunsurile. De pilda, o abordare rationala a predarii limbajului verbal ca a doua limba pentru utilizatorii de limbaj gestual poate incepe cu o analiza, prin opozitie, a gramaticii celor doua limbaje.

De asemenea, trebuie sa se elaboreze manuale, cursuri, diverse materiale care sa permita elevului surd sa studieze limbajul gestual asa cum fac elevii auzitori cu limbajul lor matern. Limbajul gestual ca limbaj minoritar poate fi folosit ca resursa ce trebuie cultivata si promovata nu numai ca auxiliar, cum se procedeaza astazi in scolile noastre. Profesorii trebuie sa fie pregatiti sa abordeze teme noi, obiecte noi de invatamant unde studierea limbajului gestual sa nu fie plasata pe ultimul loc. Angajarea de profesori surzi poate fi o resursa valoroasa pentru colegii lor auzitori si ca modele de roluri pentru elevii surzi. Desigur, acesti profesori surzi trebuie sa cunoasca bine structura limbajului gestual, principiile care stau la baza lui comparativ cu limbajul verbal. De asemenea, toti profesorii auzitori trebuie sa cunoasca bine limbajul gestual, daca vor sa lucreze in scolile pentru surzi. Poate ca daca atat profesorii cat si elevii surzi vor fi fluenti in folosirea limbajului gestual, nu va mai fi nevoie de clase cu efective reduse de elevi.

Opozitia manifestata de profesorii auzitori fata de limbajul gestual a dat nastere la crearea si raspandirea unor sisteme artificiale de codificare manuala a limbajului verbal care presupun nu numai „imprumutarea” semnelor din limbajul gestual si folosirea lor in ordinea cuvintelor din limbajul verbal ci si inventarea de semne care sa ofere o „potrivire vizuala” cu structura gramaticala a limbajului verbal. Insa, luarea unui limbaj vizual natural si crearea unui sistem artificial care isi propune sa reprezinte limbajul verbal natural pe cale vizuala nu poate sa imbunatateacsa fluenta in limbajul oral si nici competenta lingvistica a elevilor surzi. Cel mai bine este, dupa parerea noastra, sa recomandam copiilor surzi sa achizitioneze mai intai limbajul gestual in mod natural, sa-si dezvolte cultura in limbaj gestual si sa studieze limba majoritara pe fundatia pusa de limbajul gestual.

Una dintre cele mai controversate probleme este aceea ca se intelegea foarte putin functionarea limbajului gestual ca prima forma de limbaj la surzi si ca limbaj capabil sa acopere aceleasi nevoi de comunicare. Limbajul gestual, despre care se discuta intens, era privit ca un substitut, inlocuitor inadecvat, sarac, folosit de catre surzi in comunicare.

Trebuie sa specificam aici ca numai o mica proportie de surzi au acces la limbajul mimico-gestual de la nastere. Majoritatea copiilor surzi nu sunt nascuti in familii unde limbajul mimico-gestual este prima limba a parintilor si a fratilor. Aceasta datorita faptului ca aproximativ 90% dintre copiii surzi sunt nascuti din parinti auzitori, aproximativ 5% au un parinte auzitor si unul surd si numai in jur de 5% sunt nascuti intr-o familie unde ambii parinti sunt surzi (dupa H.Lane, 1996).

Majoritatea copiilor cu parinti surzi isi vor insusi limbajul gestual in mod natural, in contextul comunicarii cu membrii familiei. Masura in care copiii auzitori isi dezvolta si isi mentin competenta in limbajul mimico-gestual difera considerabil in conformitate cu circumstantele, experientele si atitudinile individuale. Odata ce copilul auzitor incepe sa-si dezvolte limbajul verbal, acesta poate influenta maniera si masura folosirii limbajului mimico-gestual. Oricum, este neobisnuit pentru copiii auzitori ai parintilor surzi sa nu foloseasca cat de putin limbajul mimico-gestual.

Acei copii surzi, nascuti in familii de auzitori, de obicei, nu-si vor insusi nici limbajul mimico-gestual nici limbajul verbal la varsta optima de invatare a limbajului. Parintii auzitori au, de obicei, putine contacte sau chiar deloc cu comunitatea surzilor inainte de nasterea copilului lor surd. Specialistii, cum ar fi consultantii medicali, profesorii copiilor surzi, psihologii si audiologii au sfatuit constant pe parinti sa se axeze in principal pe dezvoltarea limbajului verbal la copiii lor. Recent, raspandirea tot mai larga a cunostintelor despre comunitatea surzilor si a limbajului mimico-gestual au produs schimbari majore in atitudinea specialistilor si a familiilor cu copii surzi. Un anumit numar de specialisti incearca acum sa faciliteze accesul timpuriu la limbajul mimico-gestual si unii parinti cauta in mod activ sa invete acest limbaj si sa asigure un mediu in care copiii lor sa-si poata dezvolta competentele gestuale. Cu toate acestea, numai o mica proportie de copii surzi ai parintilor auzitori sunt efectiv expusi la limbajul mimico-gestual in primii ani de viata.

O potentiala ruta pentru ca acesti copii sa-si dezvolte limbajul semnelor poate parea a fi in cadrul sistemului educational. In Romania folosirea limbajului gestual in scolile primare si secundare dupa o metoda verificata este inca rara. Sunt foarte putini profesori surzi in scolile speciale cu toate ca a crescut numarul absolventilor surzi ai invatamantului superior. Reducerea scolilor cu internat pentru copiii surzi, unde copiii din medii diferite puteau sa formeze comunitati gesticulatoare de sine statatoare, a limitat, de asemenea, oportunitatile ca un copil surd sa-si dezvolte limbajul mimico-gestual.

Astfel, folosirea limbajului gestual variaza considerabil de la copil la copil. Un mic numar de copii surzi si-l pot insusi prin expunerea la acest limbaj acasa si in contact cu comunitatea de surzi; altii si-l pot dezvolta in timpul primilor ani de scoala, prin contact cu auzitorii gesticulatori, in timp ce altii pot sa nu-l invete pana la pubertate sau imediat ce au parasit scoala. Asemenea cai variate spre competenta in limbajul mimico-gestual pot conduce la variatii specifice in folosirea limbajului si, posibil, chiar la diferente in asimilarea in comunitatea surzilor.

Preferinta pentru limbajul mimico-gestual nu exclude in mod necesar limbajul verbal, chiar in cadrul comunitatii de surzi insasi, dar limbajul mimico-gestual ocupa invariabil un rol primar in cultura surzilor. Daca copiii surzi sunt expusi la el destul de devreme, atunci ei isi vor insusi limbajul in mod normal, intocmai precum copiii romani invata romana sau copiii englezi invata engleza. (U.BELLUGI, E. KLIMA, J. KYLE s.a.).

In contrast cu alte limbi minoritare, care au tendinta sa dispara dupa 2-3 generatii, limbajul mimico-gestual si-a mentinut pozitia de-a lungul secolelor, ca pivot al culturii surzilor. Acest fapt este remarcabil, cu atat mai mult cu cat trebuie sa tinem cont ca doar 5-10% dintre copiii ce se nasc surzi provin din familii de surzi. Ceilalti copii, nascuti in familii de auzitori, care cresc si se dezvolta printre auzitori, sunt nevoiti sa comunice in limba vorbita de acestia, o limba pe care nu pot sa si-o insuseasca in mod normal.

Familiile de auzitori cu copii surzi nu au avut aproape deloc contacte cu persoane surde sau cu limbajul mimico-gestual. De aceea, cei mai multi copii surzi cresc in mediu de auzitori in cadrul caruia acesti copii sunt priviti ca fiind 'altfel' si unde evenimentele culturale sau sociale sunt privite si resimtite in mod diferit. Toate acestea declanseaza aparitia frustrarilor la copilul surd, care nu vor putea fi inlaturate decat atunci cand parintii si copilul lor surd vor avea un cod comun de comunicare.

Ori de cate ori se naste un copil surd, se naste, in acelasi timp nevoia educatiei speciale pentru copil dar si pentru parinti. Astfel se afirma nevoia de a-i invata pe parintii acestor copii limbajul mimico-gestual, in cadrul unor cursuri speciale. Astfel acestia pot oferi copilului lor posibilitatea de a-si insusi limbajul si capacitatea de comunicare pe baza simtului vizual. Limbajul mimico-gestual este tot atat de dificil de invatat ca si celelalte limbaje, de aceea nu toti parintii vor reusi sa-l stapaneasca in intregime, ci doar cateva din elementele sale.Chiar daca limbajul mimico- gestual pe care si-l insusesc parintii nu este intotdeauna bogat si nu respecta cu strictete rigorile de gramatica si chiar daca acest limbaj este destul de diferit fata de cel pe care il folosesc adultii surzi, totusi, copilul surd va invata de la parintii sai cateva principii de baza ale sistemului lingvistic vizual. In acest sens, se poate afirma ca este foarte important sa i se ofere copilului posibilitatea interactiunii sociale cu ceilalti copii surzi sau adulti surzi.

In momentul in care copilul surd incepe sa relationeze din punct de vedere social cu ceilalti, limbajul sau gestual se va imbunatati intr-un ritm rapid, astfel incat parintii lui vor reusi tot mai greu sa-l urmareasca. Copilul isi iubeste parintii, acestia fiind suportul lui afectiv. Cei mai multi copii surzi care comunica cu copiii mai mari sau cu adultii isi formeaza, cu timpul, doua categorii de coduri lingvistice, una care opereaza in comunicarea cu ceilalti surzi, iar alta pe care o folosesc in comunicarea cu familia de auzitori.

Copilul surd nu este cu nimic mai prejos fata de cel auzitor in ceea ce priveste posibilitatile de adaptare a curiozitatii si atentiei sale, el putand fi intotdeauna stimulat prin comunicare activa, cu toate ca de cele mai multe ori se intampina obstacole pe linia acestei comunicari. Atentia si curiozitatea copilului surd pot fi usor intretinute, insa numai atunci cand acesta intelege comunicarea, chiar daca intr-o mica masura. Neintelegerea comunicarii celor din jur il poate face pe copil agresiv, deoarece el nu reuseste nici sa inteleaga nici sa se faca inteles.

Exista niveluri diferite de insusire a limbajului vebal de catre surzi. Foarte putini surzi stapanesc limbajul verbal la un nivel care sa le permita sa se considere 'vorbitori' ai acestei limbi in contexte diferite. Cei mai multi dintre ei nu cunosc limba atat de bine si de aceea sunt vazuti ca persoane handicapate in raport cu populatia majoritara a auzitorilor; altii nu poseda decat un vocabular restrans pe care-l combina in propozitii simple. Studiile intreprinse au aratat ca exista o legatura clara intre nivelul pierderii auzului, varsta la care s-a instalat surditatea si posibilitatile concrete pe care le au surzii si auzitorii pentru invatarea limbii vorbite si a scrisului. Astfel, gradul pierderii auzului este cauza primara care genereaza dificultati in insusirea limbii vorbite.

Daca nivelul de insusire a limbajului verbal de catre surzi este unul superior, cu siguranta ca acestia sunt cu adevarat 'specialisti' in folosirea limbajului mimico-gestual. Problema nu este, deci, legata de abilitatea surzilor in invatarea unei limbi si este posibil ca acestia sa se foloseasca de disponibilitati innascute pentru comunicare in sensul achizitionarii unei limbi 'straine'. De aceea, este foarte important sa le fie oferita copiilor surzi posibilitatea dezvoltarii normale a acestora, dezvoltare bazata pe comunicarea prin limbaj mimico-gestual, inca din momentul in care a fost diagnosticata surditatea, dar si posibilitatea de instruire a acestora cu ajutorul metodelor bilingve. Abordarea bilingva a educatiei surzilor presupune folosirea limbajului mimico-gestual in predare. Daca un profesor care lucreaza cu acesti copii cunoaste atat limbajul mimico-gestual cat si cel verbal el ar putea sa-i ajute pe elevi sa aiba deprinderi in conformitate cu virsta lor. El poate sa descopere de unde si de ce apar obstacolele, sa explice diferentele dintre cele doua limbaje si cum sa se evite eventualele capcane gramaticale.

Bilingvismul copiilor surzi este foarte asemanator cu cel al copiilor auzitori, care traiesc intr-un mediu in care se vorbesc doua limbi diferite. Cu toate acestea, putem depista cateva trasaturi de specificitate intalnite. In primul caz, atat limbajul mimico-gestual, cat si limbajul verbal apartin aceleiasi culturi nationale. In al doilea rand, limbajul mimico-gestual este singura limba pe care copiii surzi si-o insusesc in mod spontan, prin interactiunea sociala cu cei care folosesc aceasta limba, in timp ce alti copii (auzitori) depind de instructia pe principiul invatarii unei limbi straine pentru asimilarea unei limbi vorbite corect, oral si in scris. In al treilea rand, limbajul mimico-gestual si limbajul verbal se utilizeaza in contexte diferite, de catre persoane diferite. Limbajul mimico-gestual este limba comunitatii surzilor si faciliteaza achizitia de cunostinte si informatii precum si interrelationarea cu ceilalti. Limbajul verbal este limbajul colectivitatii majoritare si permite aceesul la informatia vehiculata in cadrul acestei societati, fie sub forma informatiei scrise, dar si sub forma celei obtinute prin comunicarea directa dintre indivizii auzitori.

Surzii nu vor putea sa dobandeasca o fluenta asemanatoare in vorbirea celor doua limbi. Pierderea de auz va fi intotdeauna un obstacol in calea insusirii perfecte a limbii vorbite, de aceea, surzii intampina dificultati atunci cand sunt antrenati intr-o conversatie cu persoane auzitoare pe care nu le cunosc sau atunci cand intra in contact cu noi prieteni si colegi de scoala, in orice context social in care limba majoritatii este limba dominanta pentru stabilirea contactului social.

Experienta dureroasa resimtita de surdul care traieste intr-o lume de auzitori are ca efect dorinta acestuia de a fi in compania celor ca el, ori de cite ori se iveste ocazia. Cei mai multi surzi se casatoresc intre ei. De cele mai multe ori, adultii surzi traiesc o viata sociala bogata ca membri ai comunitatii de surzi, o comunitate cu propriile sale evenimente culturale, festivaluri, conferinte, evenimente sportive, intruniri sociale etc. Persoanele surde care nu au cunoscut contextul comunicarii prin limbaj mimico-gestual sau care nu au invatat aceasta limba la un nivel superior, risca sa nu fie acceptate nici in lumea auzitorilor si nici in lumea surzilor.

O consecinta importanta a acceptarii bilingvismului a fost conttientizarea rolului imens pe care il au adultii surzi in munca didactica cu copiii si in predarea limbajului mimico-gestual. Cu toate ca pana in anii 70 nu au fost instruiti in acest sens, astazi numarul de profesori surzi specializati care muncesc alaturi de colegii lor auzitori, in scolile sau centrele educationale, este din ce in ce mai mare.

Totusi, aceasta reconsiderare pozitiva a generat noi probleme si discutii. Este adevarat ca s-a acceptat un nou statut social al persoanei surde si o noua abordare a activitatii didactice de zi cu zi cu copiii si adultii surzi, dar societatea nu este inca suficient de pregatita sa accepte pe deplin implicarea profesorilor surzi in procesul instructiv-educativ, sau sa inteleaga semnificatia culturii surzilor si a limbii acestora in conditiile in care cultura majoritara este cea a profesorilor auzitori. Este foarte greu de tinut piept unor mentalitati si unei traditii educationale vechi de peste 100 de ani, pe care putini directori de scoala sunt capabili sa le depaseasca.

Raportate la scopul insusirii limbajului verbal, aceste metode au dat rezultate diferite. Oralismul traditional a esuat total, oralismul structural a dat rezultate numai pentru un numar foarte mic de copii, metoda maternal reflectiva a avut succese partiale, auralismul natural a format deprinderi fluente in vorbirea surzilor atunci cand a fost aplicat de profesori talentati si sustinuti de parinti si de o amplificare corespunzatoare. Cei care practica metoda aurala sustin ca metodele care contin elemente manuale sunt un impediment in calea insusirii limbajului verbal.

Persoanele surde sau cu deficiente de auz severe si profunde poseda aceleasi caracteristici in ceea ce priveste asimilarea limbajului verbal (oral si scris) dar intr-o maniera diferita fata de aceea a persoanelor auzitoare, tocmai datorita pierderii auzului pe care au suferit-o. Lipsa auzului este, fara doar si poate, punctul de plecare pentru orice discutie legata de natura bilingvismului la surzi. Cei mai multi surzi au fost nevoiti sa devina bilingvi incetul cu incetul. Astfel, pentru a reusi sa se integreze optim si sa devina membri ai societatii majoritare de auzitori, ei trebuie sa-si insuseasca limba acestora cat mai bine posibil. Totodata, pentru a fi membri ai unei comunitati sociale si lingvistice minoritare a surzilor, copiii trebuie sa cunoasca si sa foloseasca limbajul mimico-gestual.

A considera ca o persoana surda este, de fapt bilingva, reprezinta o noua maniera de abordare a termenului de 'surditate'. In ultimii 30 de ani, cercetarile in domeniul limbajului mimico-gestual efectuate mai ales in S.U.A., Marea Britanie si Danemarca au condus la schimbari radicale in atitudine si in abordarea limbajului semnelor.

Cu toate ca profesorii din scolile de surzi isi dadeau toata silinta sa-si invete elevii sa vorbeasca, sa citeasca si sa scrie, acestia nu reuseau sa obtina rezultate deosebite prin abordarea oralista a procesului de instruire si educare si, in acest fel, elevii nu erau suficient de inzestrati cu aptitudini sociale si instrumente cognitive care sa le permita o integrare deplina in societate. Acestia aveau un statut inferior in societate, iar potentialul lor era, in mod constant, neglijat tocmai datorita faptului ca sistemul educational isi concentra atentia, in principal, asupra deficientei, a posibilitatilor limitate, generate de pierderea auzului. Surzii erau stigmatizati, ca indivizi si ca grup, fenomen valabil si astazi, cand se incearca diferite forme de „normalizare”, din care amintim cateva in continuare:

Desi la Congresul profesorilor de surzi de la Milano (1880) s-a hotarat sa nu se mai foloseasca limbajul gestual in sistemul educational, acesta a continuat sa se dezvolte si sa se foloseasca in cadrul culturii surzilor. Aproape fiecare persoana surda are un fond de glume, povestiri sau anecdote in care sunt abordate aspecte hilare sau tragice legate de eforturile bizare ale unor auzitori care au incercat sa-i faca sa vorbeasca corect dar le-au interzis sa foloseasca limbajul gestual. In loc sa se indeparteze de acest limbaj, surzii si-au format o puternica constiinta a apartenentei la un grup comun, cu o identitate si un limbaj comun. Asa cum minoritatile lingvistice prefera limbajul propriu, la fel si surzii au aceeasi preferinta.

Cu toate ca unele scoli din tara noastra au incurajat folosirea dactilemelor si a limbajului gestual, aceste forme de comunicare nu au constituit componente acceptabile ale sistemului educational. Nici la ora actuala nu s-au elaborat cursuri de calificare pentru profesorii surzi care sa dobandeasca fluenta in folosirea acestor forme de comunicare in procesul didactic.

Esecul educatiei surzilor, determinat de mai multi factori, cu care se confrunta copiii surzi, parintii lor si profesionistii din domeniu nu mai poate fi tolerat. Noi traim acum intr-o lume a tehnologiei informatiei tot mai complexa, care solicita ca locurile de munca viitoare sa fie ocupate de persoane cu pregatire scolara cel putin la nivel de liceu. Faptul ca tot mai multi surzi se inscriu la liceu sau urmeaza un tip de educatie superioara este imbucurator, cu toate ca persista unele neajunsuri. Noua societate cere ca educatia surzilor sa fie reconceptualizata si restructurata sau invatamntul special sa se dovedeasca destul de adaptativ, pentru a satisface necesitatile de educatie ale acestui grup minoritar si cultural deosebit.