Etapele si conceptele terapiei de familie - constructionismul social

Convorbire telefonica initiala

Trebuie sa fie relativ scurta pentru a evita dezvoltarea unei aliante numai cu un membru al familiei

Primul interviu

Scopul primei intalniri este de a construi o alianta cu familia si de a dezvolta o ipoteza despre ce mentine problema prezentata.

Provocarea primelor interviuri este de a dezvolta o alianta, fara acceptarea vizibila a descrierii familiei unei persoane ca fiind problema.

Faza timpurie a tratamentului

Este dedicata finisarii ipotezei terapeutului int-o formulare despre ce mentine problema si inceperii lucrului pentru rezolvarea acesteia. Acum strategia se schimba de la a construi o alianta la provocarea actiunilor si ipotezelor.

Faza mediana a tratamentului

Atunci cand terapia nu este altceva decat scurta si focalizata pe problema, cea mai mare parte din faza mediana este destinata ajutarii membrilor familiei sa se exprime si sa realizeze intelegerea reciproca.

Sfarsitul terapiei

Vine pentru terapia de scurta durata imediat ce problema prezentata este rezolvata. Pentru terapeutii psihanalitici, terapia este un proces de invatare de lunga durata si poate continua pe perioada unui an sau mai mult.

In terapia individuala, acolo unde relatia cu terapeutul este instrumentul principal de schimbare, sarsitul terapiei se focalizeaza pe revizuirea relatiei si pe a spune la revedere.

In terapia de familie, focusul este mai mult asupra a ceea ce familia face, sfarsitul terapiei este de aceea un moment bun de a revedea si consolida ceea ce ei au invatat.

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE TERAPIEI DE FAMILIE

Cibernetica

Primul si poate cel mai influent model al felului in care familiile functioneaza a fost cibernetica, studiul mecanismelor feed-back-ului in sistemele de autoreglare. Ceea ce familia imparte cu alte sisteme cibernetice este tendinta de a mentine stabilitatea prin folosirea informatiilor despre performanta sa ca feedback.

La baza ciberneticii se afla conceptul de bucla feedback, procesul prin care un sistem preia informatia necesara pentru a mentine o siare stabila. Feedback-ul include informa­tii privind performanta sistemului, referitoare la mediul extern al acestuia, precum si la relatiile dintre partile sistemului. Buclele feedback pot fi negative sau pozitive. Aceasta distinctie se refera la efectul pe care acestea il au asupra deviatiilor de la starea homeo-statica, nu daca ele sunt benefice sau nu. Feedback-ul negativ indica o schimbare care ameninta integritatea sistemului; semnaleaza sistemul pentru a-si restaura sta-rus quo-ul. Feedback-ul pozitiv semnaleaza nevoia de a modifica sistemul.

Un exemplu familiar de feedback negativ apare intr-un sistem de incalzire a unei case. Atunci cand temperatura coboara sub un anumit punct, termostatul declanseaza focarul sa incalzeaaza casa la temperatura prestabilita. Bucla feedback de autocorectie este cea care face cibernetica sistemului si este raspunsul sistemului la schimbare ca un semnal de restabilire a starii lui anterioare care ilustreaza feedback-ul negativ.

Aplicata la familii, cibernetica si-a concentrat atentia asupra mai multor fenomene: (1) Regulile familiei care guverneaza o serie de comportamente pentru ca sistemul de familie sa poata sa le tolereze (seria homeostatica a familiei); (2) mecanismele de feedback negativ pe care familiile le folosesc pentru a intari regulile (de exemplu: vina, pedeapsa, simptomele); (3) episoadele interactiunii familiei din jurul problemei care caracterizeaza felul in care reactioneaza sistemul la aceasta (buclele feedback din jurul deviatiei); (4) Ce se intampla atunci cand feedback-ul negativ obisnuit al sistemului este ineficient, declansand buclele de feedback pozitiv.

Exemplele de bucle de feedback pozitiv sunt acele situatii dificile cunoscute ca «cercuri vicioase» in care fiecare actiune pe care o facem inrautateste lucrurile. Binecu­noscuta «profetie autorealizata» este o asemenea bucla de feedback pozitiv; temerile cuiva conduc la actiuni care precipita situatia de teama, care justifica, in schimb, teama unei persoane si asa mai departe.

Un alt exemplu de feedback pozitiv este „efectul celui mai tare' - tendinta unei cauze de a castiga sprijin pur si simplu datorita numarului sau de aderenti in crestere. Puteti probabil sa va ganditi la unele capricii si, mai mult, la unele grupuri de muzica pop, care datoreaza mult din popularitatea lor efectului celui mai tare.

Asa cum ar trebui sa fie clar acum. ciberneticienii de familie s-au concenrrat asupra buclelor feedback din cadrul familiilor, cunoscute ca patemuri de comunicare, ca sursa fundamentala a disfunctiei familiei. De aici, teoreticienii familiei, influentati in mare parte de cibernetica au fost cunoscuti sub denumirea de scoala de comunicare.

Teoria sistemelor

Cea mai mare incercare cu care s-a confruntat cineva care trateaza familiile este gasirea unei modalitati de a vedea personalitatile trecute ale paternurilor influentei care formeaza comportamentul membrilor familiei. Suntem atat de obisnuiti sa vedem ce se intampla in familii ca produs al calitatilor individuale, precum egoism, generozitate, rebeliune, pasivitate, toleranta, supunere si altele, incat a invata sa vezi paternurile relatiei cere o schimbare radicala de perspectiva.

Lucrare: Teorii privind consumul de alcool Document online: Religiile originare ale lumii - totemism si animism, iudaism, crestinism si religie islamica

Experienta nc invata ca ceea ce compor­tamentul arata unei persoane poate fi un produs al relatiilor. Acelasi individ poate fi supus intr-o relatie, dominant in alta. La fel ca multe alte calitati, pe care noi le atribuim indivizilor supunerea este numai o jumatate a unei ecuatii cu doi termeni. De fapt, terapeutii de familie folosesc o multime de concepte pentru a descrie cum doi oameni contribuie intr-o relatie la ceea ce merge intre ei, inclusiv ciclurile urmarit/urmaritor, suprafunctionare-subfunctionare, ciclurile control-si-rebel si asa mai departe. Avantajul evident al unor asemenea concepte este ca fiecare parte din relatie poate schimba partea acestora in patern. Dar, in timp ce este relativ usor sa descoperi teme in relatiile dintre doua persoane, este mult mai dificil sa vezi paternurile interactiunii in grupuri mai largi precum familiile intregi. Din acest motiv, terapeutii de familie au considerat teoria sistemelor atat de folositoare.

Dintre caracteristicile functionarii sistemice formulate de terapeutii de familie Timpurii, putine au fost mai influente - sau mai tarziu mai controversate - decat homeostaza, autoreglarea care pastreaza sistemele intr-o stare de echilibru dinamic. Notiunea lui Don Jackson de homeostaza a familiei subliniaza ca tendinta familiilor disfunctionale de a rezista schimbarii a parcurs un drum lung pentru a explica de ce, in ciuda eforturilor eroice de imbunatatire, atat de multi pacienti raman blocati (Jack­son 1959). Astazi privim inapoi la aceasta subliniere a homeostazei ca la familii schimbate prin exagerarea proprietatilor lor de conservare si subestimand flexibilitatea si resursele lor.

Astfel, cu toate ca multe concepte cibernetice folosite pentru a descrie masinile ar putea fi extinse prin analogie sistemelor umane, precum familia, se constata ca sistemele vii nu pot fi descrise in mod corespunzator prin aceleasi principii ca sistemele mecanice.

Teoria generala a sistemelor

In cursul anilor 1940, un biolog austriac, Ludwig von Bertalanffy, a incercat sa com­bine concepte diferite din gandirea sistemica si biologie intr-o teorie universala a sistemelor vii - de la mintea umana la ecosfera generala. incepand cu investigatiile sale privind sistemul endocrin, el a inceput sa le extrapoleze la sistemele sociale mai complexe si a dezvoltat un model care urma sa fie numit teoria generala a sistemelor.

Constructionismul social

Terapia de familie s-a nascut in momentul in care paradigma psihanalitica sublina conflic­tele inconstiente ca izvor al nefericirii umane.

Pentru a fi eficienta, terapia trebuie sa studieze profund pentru a descoperi aceste conflicte -si acesta a fost un proces lung si lent. Respingand acest model mental, terapeutii de familie s-au intors spre metaforele sistemice care se concentrau asupra comportamentului, interactiunii si feedback-ului. Asa cum am vazut, teoria sistemica ne-a invatat sa vedem cum vietile oamenilor sunt formate de interschimbarilc acestora cu cei din jurul lor. Dar, in focalizarea asupra paternurilor interactiunilor familiei, teoria sistemelor a lasat ceva de o parte. Si anume, doua lucruri: cum afecteaza convingerile membrilor familiei actiunile acestora si cum fortele culturale au format aceste convingeri.

Constructivismul

Constructivismul a captat imaginatia terapeutilor dc familie in anii 1980, cand studiile modului in care creierul lucreaza au aratat ca nu putem cunoaste niciodata lumea asa cum exista ea „in exterior'; tot ceea ce putem cunoaste este experienta noastra subiectiva despre aceasta. Cercetarile privind retelele neurale (von Foerster, 1981) si experimentele asupra vazului broastei (Maturana & Varela, 1980) au indicat faptul ca creierul nu proceseaza imagini ale lumii, ca un aparat fotografic, ci inregistreaza experienta in paternuri organizate de sistemul nervos al observatorului[1]. Nimic nu este perceput direct. Totul este filtrat prin mintea observatorului.

Constructivismul si-a gasit mai intai drumul sau prin psihoterapie in teoria constructiei personale a lui George Kelly (1995). Dupa parerea lui Kelly, noi dam un sens lumii prin crearea constructiilor noastre proprii unice ale mediului inconjurator. Noi interpretam si organizam evenimente si facem predictii care conduc actiunile noastre pe baza acestor constructii. Ati putea compara acest mod subiectiv de interpretare a experientei vazand lumea printr-o pereche de ochelari. Deoarece putem avea nevoie sa alteram sau sa inlaturam constructiile, terapia a devenit un subiect de revizuire a vechilor constructii si de dezvoltare a unora noi - incercand sa vada cu diferite lentile care dintre ele permit persoanei sa navigheze in lume intr-un mod mai satisfacator si mai functional.

Primul exemplu al constructivismului in terapia de familie a fost tehnica strategica a reformularii - reetichetarea comportamen­tului pentru a schimba felul in care raspund membrii familiei la aceasta. Clientii vor raspunde foarte diferit unui copil care este vazut ca „hiperactiv' decat unuia care este perceput „ca neascultator'. Mai mult decat atat, parintii demoralizati de copilul lor rebel in varsta de 10 ani se vor simti mai bine daca devin convinsi ca decat sa fie „disciplinatori ineficienti', ei au un „copil cu tulburari de opozitie'. Primul diagnostic sugereaza ca parintii trebuie sa se descurce, dar si ca probabil ei nu vor reusi. Al doilea diagnostic sugereaza ca a se descurca cu un copil dificil poate cere strategizare. Problema nu este aceea ca o descriere este in mod inerent mai buna decat alta, ci ca, indifierent ce eticheta aplica o familie problemelor sale, conduce la strategii ineficiente de rezolvare, apoi poate o noua eticheta va altera suficient punctul lor de vedere pentru a declansa un raspuns mai eficient.

Cand constructivismul a pus stapanire pe terapia de familie, la jumatatea anilor 1980, a declansat o schimbare fundamentala in punerea accentului. Metaforele sistemice s-au focalizat asupra actiunii; constructi­vismul a subliniat semnificatia cognitiva si interpretarea personala. in loc sa se concentreze asupra paternurilor interactiunii, constructivismul si-a schimbat focalizarea spre explorarea ipotezelor pe care oamenii le aveau despre problemele lor.

Constructivismul este, desigur, o teorie a cunoasterii, nu un set de tehnici. Cu toate acestea, punctul de vedere constructivist a condus spre un model al terapiei ca o cautare conversationala a semnificatiei. Semnificatia, ea insasi, a devenit tinta primordiala. Scopul terapiei s-a schimbat de la paternurile problematice intrerupte ale comportamentu­lui, la ajutarea clientilor sa gaseasca noi per­spective in vietile lor prin procesul liberatoi al dialogului.

Constructionismul so­cial sublinieaza ca aceste interpretari sunt for­mate de contextul social in care traim.

Atat constructivismul, cat si construc­tionismul social se concentreaza asupra interpretarii experientei ca un mediator al comportamentului. Dar, in timp ce construc-tivistii subliniau mintea subiectiva a indivi­dului, constructionistti sociali au accentuat asupra interpretarii sociale si influentei intersubiective a limbajului si culturii. Con­form constructivismului, oamenii au probleme nu datorita conditiilor obiective ale vietilor lor, ci si datorita interpretarii pe care o dau acestor conditii. Ceea ce adauga con-structionismul social este recunoasterea a cat de multe asemenea intelesuri apar si se schimba in procesul vorbirii cu alti oameni.

Terapia devine apoi un proces al demolarii si reconstructiei - al eliberarii clientilor din tirania convingerilor inradacinate si al ajutorarii lor sa dezvolte noi si mult mai promitatoare perspective. Cum se aplica aceasta in practica este ilustrat in doua noi versiuni foarte influente ale terapiei de familie: modelul focalizatat pe solutie si terapia narativa.

Inerenta, in cele mai multe forme ale terapiei, este ideea ca inainte ca o problema sa poata fi rezolvata, clientul si terapeutul trebuie sa-si imagineze ce este rau. Aceasta idee pare cel putin evidenta de la sine, dar aceasta este o constructie - numai o moda­litate dc a privi lucrurile. Terapia focalizata pe solutie intoarce pe cealalta parte ipoteza folosind o constructie total diferita - si anume, ca cea mai buna modalitate de a rezolva problemele este sa descopere ce fac oamenii atunci cand ei nu au o problema si apoi sa construiasca pe aceasta.

La fel ca si colegii lor focalizati pe solutie terapeutii narativi ajuta sa se creeze o schimbare in experienta clientilor lor, ajutandu-i sa reexamineze modul in care privesc lucrurile. Dar, oricum, terapia focalizata pe solutie schimba atentia de la esecurile obisnuite la succesele trecute pentru a mobiliza solutiile comportamentale, pe cand scopul terapiei narative este mai larg si mai atitudinal. Tehnica decisiva in aceasta abordare - externalizarea - cuprinde recon­structia radicala a problemei definite, nu ca proprietati ale persoanei care le sufera, ci ca opresori straini. Astfel, de exemplu, in timp ce parintii unui baiat care nu-si face temele pentru acasa l-ar putea defini ca pe un lenes sau ca pe „un lasa-ma sa te las', un terapeut narativ va vorbi, in schimb, despre perioadele in care „amanarea' era cel mai bun lucru la ei - si cand acesta „nu era'.

Atat terapeutii focalizati pe solutie, cat si cei narativi au un rol activ in ajutarea clientilor sa se intrebe despre constructiile autoinvingerii. Ambii sunt concentrati asupra premisei ca noi ne dezvoltam ideile despre lume in conversatia cu alti oameni (Gergen, 1985). Mai mult, daca unele din aceste idei ne impotmolesc in problemele noastre, atunci perspectivele noi si mai productive pot sa evolueze in mod folositor in cadrul reconstructiei narative. Daca problemele sunt povestile pe care oamenii au invatat sa le spuna ei insisi, atunci demolarea acestor povesti poate fi un mod eficient de a ajura oamenii sa-si stapaneasca problemele lor.

Teoria atasamentului

Teoria atasamentului s-a nascut ca un instrument important pentru descrierea radacinilor adanci ale dinamicii relatiilor stranse.

Teoria atasamentului a fost deosebit de rodnica in terapia de cuplu (de exemplu Johnson, 2002) unde ajuta la explicarea modului in care adultii sanatosi, chiar, depind unul de altul. In anii de inceput ai terapiei de familie, tratamentul cuplurilor a fost o terapie fara o teorie. Cu putine exceptii, cei mai multi terapeuti au tratat cuplurile cu aceleasi modele concepute pentru familii (de exemplu Bowen, 1978, Haley, 1976; Minuchin, 1974). Excep­tiile au fost behavioristii, care presupuneau ca intimitatea a fost un produs al intaririi, iar psihologii cognitivi au sugerat ca daca noi schimbam modul in care cuplurile gandesc si comunica, emotiile acestora vor urma. Nimeni nu a vorbit mult despre dragoste sau iubire sau incredere. Dependenta ar putea fi buna pentru copii, dar pentru adulti, ni s-a spus, era un semn de „implicare'

In terapia de cuplu focalizata emotional, Susan Johson foloseste teoria atasamentului pentru a demola dansul familiar in care un partener invinovateste si se plange in timp ce altul devine defensiv si retras. Ce sugereaza teoria atasamentului este ca a invinovati si a se plange reprezinta un pro­test impotriva degradarii atasamentului - cu alte cuvinte, partenerul cicalitor poate fi mai mult incurabil decat suparat. In momentul in care sentimentele partenerului nesecurizat sunt ameliorate si el sau ea poate arata vulnerabilitate, celalalt partener este mai putin probabil sa se simta speriat si poate sa ofere mult mai mult confort si reasigurare.

Ideea cum se descurca cuplurile unul cu celalalt reflecta istoria atasamentului, care poate fi trasa inapoi la studiile de pionierat ale lui John Bowlby si Mary Ainsworth. Cand Bowlby a absolvit, la Cambridge, in anii 1940, se estima ca si copiii devin atasati de mamele lor ca o consecinta a alaptarii.

Atasamentul inseamna cautarea apro­pierii in fata stresului.

Atasamentul este reglementat de emotia puternica. „Formarea unei legaturi este descrisa prin a se indragosti, mentinerea unei legaturi prin a iubi pe cineva si a pierde un partener inseamna intristarea cuiva. In mod similar, teama de a pierde alimentaza anxieta­tea si pierderea adevarata provoaca regretul; in timp ce fiecare dintre aceste situatii este evident ca fac sa apara supararea. Mentinerea incontestabila a legaturii este traita ca o sursa de bucurie' (Bowlby, 1979)