Regimul juridic specific diferitelor categorii ale domeniului public

REGIMUL JURIDIC SPECIFIC DIFERITELOR CATEGORII ALE DOMENIULUI PUBLIC

1. Domeniul  public terestru

Regimul juridic al domeniului public terestru include portiuni din teritoriu, cat si dependintele lor, daca intrunesc conditiile pentru a fi bunuri care formeaza domeniul public. Intre-adevar, pamantul reprezinta un bun national, indiferent de fertilitatea si destinatia sa, de care este strans legata cresterea avutiei tarii si bunastarea poporului.

Intreaga suprafata a tarii, indiferent de cine este proprietar constituie avutie nationala, care trebuie utilizata, ocrotita si ameliorata permanent, in concordanta cu interesele generale ale societatii.

Domeniul public terestru cuprinde in primul rand fondul funciar. Dupa destinatie, terenurile care alcatuiesc fondul funciar se impart in: terenuri cu destinatie agricola, terenuri cu destinatie forestiera, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan, aferente localitatilor urbane si rurale, pe care sunt amplasate constructiile, alte amenajari ale localitatilor, inclusiv terenurile agricole si forestiere, terenuri cu destinatii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale si aeriene, cu constructiile si instalatiile aferente, constructii si instalatii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice si gazelor naturale, de telecomunicatii, pentru exploatarile miniere si petroliere, cariere si halde de orice fel, pentru nevoile de aparare, plajele, rezervatiile, monumentele naturii, ansamblurile si siturile arheologice si istorice si altele asemenea.   

Desigur, ca nu intregul fond funciar constituie domeniu public, ci doar anumite parti din acesta. Un loc important in cadrul domeniului public terestru, il ocupa drumurile. Regimul drumurilor[1] reglementeaza in mod unitar administrarea drumurilor publice si private, dobandirea si folosirea terenurilor, conducerea, coordonarea si controlul activitatilor in legatura cu drumurile publice. Administrarea drumurilor publice si private are ca obiect proiectarea, construirea, modernizarea, repararea, intretinerea si exploatarea drumurilor.

Drumurile sunt cai de comunicatie terestra special amenajate pentru circulatia vehiculelor si a pietonilor. Fac parte integranta din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, constructiile de aparare si consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclisti, locurile de parcare, oprire si stationare, indicatoarele de semnalizare rutiera si alte dotari pentru siguranta circulatiei, terenurile si plantatiile care fac parte din zona drumului, mai putin zonele de protectie. De asemenea, se considera ca facand parte din drum cladirile de serviciu si orice alte constructii, amenajari sau instalatii destinate apararii sau exploatarii drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente

Putem clasifica drumurile dupa mai multe criterii :

A. Din punct de vedere al destinatiei drumurile se impart in:

drumuri publice – obiective de utilitate publica destinate circulatiei rutiere, in scopul satisfacerii cerintelor de transport unitar ale economiei nationale, ale populatiei si de aparare a tarii;

drumuri de utilitate privata destinate satisfacerii cerintelor proprii de transport rutier si pietonal in activitatile economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale, si altora asemenea, de acces in incidente, ca si cele din interiorul acestora, precum si cele pentru organizarile de santier.

B. Din punct de vedere al circulatiei drumurile se impart in:

drumuri deschise circulatiei publice, care cuprind toate drumurile publice si acele drumuri de utilitate privata care asigura, de regula, accesul nediscriminatoriu al vehiculelor si pietonilor;

drumuri inchise circulatiei publice, care cuprind acele drumuri de utilitate privata care servesc obiectivelor la care publicul nu are acces, precum si acele drumuri de utilitate publica inchise temporar circulatiei publice.

C. Din punct de vedere functional si administrativ-teritorial, drumurile publice se impart in urmatoarele categorii:

a) - drumuri de interes national;

b) - drumuri de interes judetean;

c) - drumuri de interes local.

a) Drumurile de interes national apartin domeniului public a statului si cuprind drumurile nationale, care asigura legaturile cu Capitala tarii, cu resedintele de judet, cu obiectivele de interes strategic national, intre ele, precum si cu tarile vecine si pot fi:

autostrazi;

drumuri expres;

drumuri nationale europene;

drumuri nationale principale;

drumuri nationale secundare.

Incadrarea in aceste categorii se face de catre ministerul transporturilor, cu exceptia drumurilor nationale europene, a caror incadrare se stabileste potrivit acordurilor si conventiilor internationale la care Romania este parte.

b) Drumurile de interes judetean fac parte din domeniul public al judetului si cuprind drumurile judetene, care asigura legatura intre:

- resedintele de judet cu municipiile, cu orasele, cu resedintele de comuna, cu statiunile balneoclimaterice si turistice, cu porturile si aeroporturile, cu obiectivele importante, legate de apararea tarii, si cu obiectivele istorice importante:

- orase si municipii;

- resedinte de comuna.

c) Drumurile de interes local apartin domeniului public al unitatii administrative pe teritoriul careia se afla si cuprind:

- drumurile comunale, care asigura legaturile:

intre resedinta de comuna cu satele componente sau cu alte sate;

intre orasul cu satele care ii apartin, precum si cu alte sate;

intre sate.

- drumurile vicinale sunt drumuri care deservesc mai multe proprietati, fiind situate la limitele acestora;

- strazile sunt drumuri publice din interiorul localitatilor indiferent de denumire: strada, bulevard, cale, chei, splai, sosea, alee, fundatura, ulita etc.

Strazile din localitatile urbane se clasifica in raport cu intensitatea traficului si cu functiile pe care le indeplinesc astfel: magistrale, de legatura, colectare ori de folosinta locala. Strazile din localitatile rurale se clasifica, in strazi principale si strazi secundare.

Ministerul transporturilor constructiilor si turismului este organul administratiei publice centrale care exercita prerogativele dreptului de proprietate publica a statului in domeniul drumurilor nationale. Administrarea drumurilor nationale se realizeaza de Autoritatea Rutiera Romana,  Administratia Nationala a Drumurilor si Compania Nationala de Autostrazi si Drumuri Nationale S.A..

Administrarea drumurilor judetene se asigura de catre consiliile judetene, iar drumurile de interes local, de catre consiliile locale pe raza administrativ-teritoriala a acestora.

Drumurile trebuie sa fie mentinute de catre administratorul drumului in stare tehnica corespunzatoare desfasurarii traficului in conditii de siguranta.

Aprobarea amplasarii de constructii si instalatii in zona drumului public, dobandirea sau folosirea unor terenuri se fac in conditiile legii.

Distrugerea sau degradarea drumurilor, a plantatiilor, a indicatoarelor si a altor mijloace de semnalizare rutiera destinate pentru siguranta circulatiei si a constructiilor si instalatiilor aferente se sanctioneaza penal sau contraventional, dupa caz.

2. Domeniul public al apelor

In literatura juridica de drept administrativ in ce priveste domeniul public teritorial, in afara domeniului terestru sunt evidentiate domeniul public maritim si domeniul public fluvial.

Domeniul public maritim cuprinde: tarmurile marii si iazurile cu apa sarata (ape maritime interioare), faleza si plaja marii, marea teritoriala (intinderea maritima de 12 mile marine cu pastrarea rezervei dreptului tertilor), solul si subsolul marii teritoriale si al apelor maritime interioare. Domeniul public fluvial cuprinde: cursuri de ape (fluvii, rauri) navigabile, lacuri navigabile, canalurile navigabile, ape subterane, izvoarele precum si cursurile de apa si lacurile incluse in acest domeniu prin decret in vederea asigurarii alimentarii cu apa a cailor navigabile, ori in vederea satisfacerii nevoilor agriculturii si industriei, alimentarii populatiei sau protectiei contra inundatiilor (de exemplu, lacurile de acumulare)[2].

Cea mai mare importanta in domeniul public maritim si fluvial o reprezinta apele care reprezinta domeniul public acvatic.

Regimul juridic al apelor este reglementat prin Legeanr. 107/1996[3].

Importanta apelor in Romania rezulta cu destula claritate din insasi prevederile art. 1 din lege, in care se arata ca acesta reprezinta o resursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata. Apa este un element indispensabil pentru viata si pentru societate, materie prima pentru activitati productive, sursa de energie si cele de transport, factor determinant in mentinerea echilibrului ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat si aparat ca atare.

Totodata, facand parte din patrimoniul public, apele reprezinta o importanta deosebita pentru populatie, protectia, punerea in valoare si dezvoltarea durabila a acestora fiind considerate actiuni de interes general.

Dezvoltarea economiei, cresterea gradului de urbanizare a populatiei, precum si industrializarea au determinat sporirea considerabila a necesitatilor de apa si a gradului de poluare a apelor.

Avand in vedere insemnatatea imensa a apei, atat pentru economia nationala, cat si mai ales pentru asigurarea existentei populatiei tarii, in Romania gospodarirea apelor a devenit o problema de stat, actiunile privind valorificarea apei, folosirea rationala si protectia apelor realizandu-se in mod unitar, in concordanta cu dezvoltarea economico-sociala a tarii.

Conservarea, amenajarea si valorificarea resurselor de apa, protectia calitatii acestora impotriva poluarii, folosirea rationala si economisirea apei, prevenirea si apararea impotriva actiunilor nocive si distructive ale apelor, sunt sarcini la a caror infaptuire trebuie sa participe toate organele si organizatiile de stat, toti locuitorii tarii.

Regimul juridic al apelor priveste

- apele de suprafata si anume cursurile de apa naturale si artificiale, lacurile naturale si artificiale, baltile. Este vorba despre apele interioare care sunt ape curgatoare (fluviul Dunarea, raurile si paraiele, precum si izvoarele) sau statatoare (lacuri, balti, mlastini) cuprinse intre frontierele politico-geografice ale statului roman;

- apele subterane, freatice si de adancime, inclusiv izvoarele;

- apele maritime interioare; suprafata intre tarm si limita de baza a marii teritoriale[4].

- marea teritoriala; fasia de mare adiacenta tarmului sau dupa caz apelor maritime interioare, in latime de 12 mile marine;

- albiile cursurilor de apa, cuvetele lacurile, malurile faleza, plaja marii, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale, platoul continental ca si lucrarile ce se efectueaza pe ape sau au legatura cu apele, prin care, direct sau indirect, se produc modificari definitive sau temporare in regimul de scurgere sau in calitatea apelor.

Document online: Pozitia geopolitica a Romaniei Eseu: Principalii factori de risc si amenintare la adresa stabilitatii si pacii

Acele ape ce formeaza sau traverseaza frontiere de stat sunt supuse dispozitiilor legii romane, in masura in care, prin conventii internationale la care Romania este parte, nu se prevede astfel.

Apartin domeniului public al statului apele de suprafata cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km si cu bazine hidrografice ce depasesc suprafata de 10 km², malurile si cuvetele lacurilor, precum si apele subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja marii, cu bogatiile lor naturale si potentialul valorificabil, marea teritoriala si fundul apelor maritime. Apele din domeniul public se dau in administrare Administratiei Nationale 'Apele Romane' de catre autoritatea publica centrala din domeniul apelor , in conditiile legii.

Prin gospodarirea apelor se intelege totalitatea masurilor, lucrarilor, constructiilor si instalatiilor menite sa asigure in mod unitar regimul apelor cel mai corespunzator intereselor generale, in vederea prevenirii si combaterii actiunii distructive a apelor, folosirii lor rationale pentru satisfacerea nevoilor social-economice si protejarii lor impotriva epuizarii si poluarii[5].

Desigur ca gospodarirea apelor, inclusiv repartizarea cantitatilor de apa se realizeaza in functie de nevoile ce trebuiesc satisfacute.

Administratia Nationala Apele Romane executa controlul sistematic al aplicarii masurilor de protectie a calitatilor apelor, colaborand cu organele sanitare, piscicole, vanatoresti si alte asemenea.

Incalcarea prevederilor legale privind folosirea si gospodarirea apelor constituie dupa caz infractiune sau contraventie.

Infractiunile sunt in competenta organelor de cercetare penala, iar contraventiile in aceea a organelor administratiei statului, respectiv primarii, imputernicitii acestora, ofiterii si subofiterii de politie, inspectorii din cadrul Inspectiei de Stat a Apelor.

3. Domeniul public aerian

Desi, dupa cum se apreciaza in literatura juridica de drept administrativ, spatiul aerian are o utilizare publica mai mica, acesta prezinta o deosebita insemnatate, mai ales in ceea ce priveste asigurarea sigurantei statului[6].

Potrivit Constitutiei statul roman este titularul suveranitatii asupra spatiului sau aerian. Conform Codului aerian, Romania are suveranitate deplina si exclusiva asupra spatiului aerian national care face obiectul proprietatii publice.

Spatiul aerian national reprezinta coloana de aer situata deasupra teritoriului de suveranitate al Romaniei pana la limita inferioara a spatiului extraatmosferic. In spatiul aerian national se desfasoara atat trafic aerian civil, cat si trafic aerian militar.

Spatiul aerian cuprinde

- spatiul de trafic aerian ce reprezinta portiunea din spatiul aerian national unde se permite activitatea aeronautica, precum si terenurile destinate decolarilor si aterizarilor;

- zonele rezervate, reprezentand portiunile din spatiul aerian national destinate activitatilor aeronautice de scoala, de sport aeronautic, de incercare si de omologare a aeronavelor, de natura utilitara si altele similare.

- zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone restrictionate sau zone interzise, precum si caile aeriene conditionale si zonele de activitate comuna la granita.

Sunt asimilate, din punct de vedere al navigatiei aeriene, cu spatiul aerian national:

- spatiul aerian de deasupra zonei internationale a Marii Negre, alocat de Organizatia Aviatiei Civile Internationale in baza acordurilor regionale de navigatie aeriana;

- spatiul aerian al altor tari, stabilit prin acorduri si conventii internationale, cu delegarea permanenta sau pe termen limitat in scopul asigurarii serviciilor de trafic aerian, si numai pe durata delegarii.

Clasificarea spatiului aerian national din punct de vedere al asigurarii serviciilor de trafic aerian se stabileste in conformitate cu standardele elaborate de organizatiile internationale de aviatie civila la care Romania este parte contractanta.

In timp de pace, autoritatea publica centrala in domeniul transporturilor, impreuna cu Ministerul Apararii Nationale, organizeaza spatiul aerian national si stabileste principiile si regulile de folosire a acestuia pentru activitatile aeronautice civile sau militare, dupa caz.

Operatiunile aeriene civile care pot fi efectuate pe teritoriul Romaniei, se clasifica astfel:

a) - operatiuni de transport aerian public;

b) - operatiuni de aviatie generala;

c) - operatiuni de lucru aerian.

Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, spatiul aerian, precum si pistele de decolare-aterizare, caile de rulare si platformele pentru imbarcare-debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate constituie bunuri ce fac parte din domeniul public al statului roman.

Faptele prin care astfel de bunuri sunt distruse, deteriorate sau spatiul aerian este utilizat fraudulos ori este poluat, constituie contraventie sau infractiune, dupa caz.

4. Domeniul public cultural-national

Regimul juridic al bunurilor apartinand patrimoniului cultural-national, indiferent de proprietarul acestora este reglementat in prezent prin Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000[7] privind protejarea patrimoniului national mobil, precum si prin unele dispozitii cuprinse in ordonanta Guvernului nr. 27/1992, privind unele masuri pentru protectia patrimoniului cultural national si Ordonanta Guvernului nr. 68/1994, privind protejarea patrimoniului cultural-national.

Prin reglementarea activitatilor specifice de protectie aceste acte normative au in vedere: evidenta, expertizarea, clasarea, cercetarea, depozitarea, conservarea, restaurarea si punerea in valoarea, in vederea accesului democratic la cultura si transmiterii acestor valori generatiilor viitoare.

Patrimoniul cultural national cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezinta o marturie si o expresie a valorilor, credintelor, cunostintelor si traditiilor aflate in continua evolutie; cuprinde toate elementele rezultate din interactiunea, de-a lungul timpului, intre factorii umani si cei naturali.

Patrimoniul cultural national mobil este alcatuit din bunuri cu valoare istorica, arheologica, documentara, etnografica, artistica, stiintifica si tehnica, literara, cinematografica, numismatica, filatelica, heraldica, bibliofila, cartografica si epigrafica, reprezentand marturii materiale ale evolutiei mediului natural si ale relatiilor omului cu acesta, ale potentialului creator uman si ale contributiei romanesti, precum si a minoritatilor nationale la civilizatia universala.

Patrimoniul cultural imobil cuprinde, pana la adoptarea unei legi in acest domeniu: statui si monumente[8], ansambluri si situri istorice si arheologice, muzee, manastiri, biserici, cimitire si altele.

Statul garanteaza proprietatea si asigura, potrivit legii, protejarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural-national. De asemenea, asigura baza materiala si resursele financiare necesare in vederea descoperirii, evidentei, expertizarii, clasificarii, cercetarii, depozitarii, conservarii, restaurarii, protectiei si punerii in valoare.

Bunurile apartinand patrimoniului cultural-national fac parte, in functie de importanta sau semnificatia lor, din ceea ce se numeste pe de o parte tezaurul patrimoniului cultural national alcatuit din bunuri culturale de valoare exceptionala, iar, pe de alta parte din colectiile publice care figureaza in inventarele muzeelor, arhivelor si fondurilor bibliotecilor oricolectiile cultelor religioase si ale institutiilor ecleziastice

Bunurile culturale pot fi proprietate publica sau privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale sau proprietate privata a persoanelor fizice si a persoanelor juridice de drept privat.

Ministerul Culturii si Cultelor si Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor coordoneaza activitatile specifice din domeniul patrimoniului cultural national mobil.

Autoritatile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum si titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural national mobil au obligatia de a le proteja impotriva oricaror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora.

Bunurile culturale de patrimoniu, aflate in proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, sunt inalienabile, insesizabile, si imprescriptibile.

Pentru organizarea unei expozitii sau realizarea unor proiecte culturale institutiile publice pot imprumuta, dupa caz, unor institutii publice sau persoane juridice de drept privat din tara, in conditiile dreptului comun, bunuri culturale mobile pe care le detin in administrare, cu avizul Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor si cu aprobarea Ministerului Culturii si Cultelor.

Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare, precum si detinatorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile clasate au urmatoarele obligatii:

sa asigure cele mai bune conditii de pastrare, conservare si, dupa caz, de depozitare a bunurilor, prevenind orice degradare, deteriorare sau distrugere a acestora;

sa nu deterioreze si sa nu distruga aceste bunuri, iar in cazul celor din metal nici sa nu le topeasca;

sa asigure securitatea acestor bunuri;

sa instiinteze in termen de maximum 5 zile serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor in cazul constatarii unui pericol iminent de distrugere sau de degradare grava a acestor bunuri;

sa nu utilizeze si sa nu permita utilizarea acestor bunuri la organizarea de spectacole, parade ale modei, ca recuzita cinematografica sau teatrala, precum si in orice alte scopuri care le-ar periclita integritatea sau le-ar expune pierderii, deteriorarii ori sustragerii;

sa permita accesul specialistilor din cadrul serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor in scopul constatarii starii de conservare a acestor bunuri; in cazul detinatorilor persoane fizice si al persoanelor juridice de drept privat accesul specialistilor servicii publice deconcentrate ale Ministerului Culturii si Cultelor va fi posibil numai cu acordul scris al proprietarului privind conditiile de acces

- sa asigure restaurarea bunurilor si sa incredinteze executarea lucrarilor de restaurare exclusiv restauratorilor acreditati de Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor.

Persoanele fizice si juridice de drept privat pot imprumuta institutiilor publice sau persoanelor juridice de drept privat, in conditiile dreptului comun si ale legii speciale, bunuri culturale mobile.

Vanzarea publica a bunurilor culturale mobile, aflate in proprietate privata sau intermedierea vanzarii se efectueaza numai prin agenti economici autorizati.

Bunurile culturale mobile, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate ca fiind tezaur, pot face obiectul unei vanzari publice numai in conditiile exercitarii dreptului de preemtiune de catre statul roman, nerespectarea acestei dispozitii atragand nulitatea absoluta a vanzarii.

Bunurile arheologice descoperite intamplator prin lucrari de orice natura, efectuate in locuri care fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, potrivit Constitutiei, intra in proprietate publica.

Persoanele fizice care au descoperit in mod intamplator bunuri arheologice sunt obligate sa le predea in termen de 48 de ore de la descoperire, primarului unitatii administrativ-teritoriale in a carei raza teritoriala a fost facuta descoperirea, care le va preda directiei judetene pentru cultura.

Din cele expuse, rezulta o serie de trasaturi ce caracterizeaza patrimoniul cultural-national. O prima trasatura consta in aceea ca, prin natura lor, acestea intra in categoria celor care trebuie protejate si transmise generatiilor viitoare. O alta trasatura consta in aceea ca ele au semnificatia unei valori de interes public, fiind destinate acestuia. In al treilea rand, aceste obiecte sunt socotite inalineabile, fiind destinate uzului tuturor. In plus, aceste bunuri sunt imprescriptibile si insesizabile.

Analizand aceste trasaturi, ajungem la concluzia ca bunurile din patrimoniul cultural-national, reprezinta mai mult decat obiect al dreptului de proprietate publica sau privata. Prin semnificatia, importanta si valoarea lor, acestea fac obiectul domeniului public, institutie a dreptului administrativ.

Intr-adevar, dreptul comunitatii asupra acestor bunuri, este un drept absolut, opozabil tuturor, erga omnes, chiar si celor de buna-credinta, in cazul in care aceste bunuri au fost scoase in mod ilegal din posesia titularului.

Generatia actuala are obligatia de a efectua operatii necesare conservarii si protejarii valorii bunurilor impotriva factorilor distructivi naturali sau umani. Faptul ca astfel de bunuri sunt destinate unei folosinte de interes public nu inseamna ca toti subiectii de drept trebuie, in mod obligatoriu sa se foloseasca de ele. Folosinta acestor valori se face in mod indirect, ele fiind puse la dispozitia publicului printr-un serviciu al administratiei publice si plata unei taxe de vizitare.

Potrivit Codului penal, instrainarea, ascunderea sau orice alta fapta prin care se pricinuieste pierderea pentru patrimoniul cultural-national a unui bun constituie infractiune. Fapta nu se pedepseste daca inainte ca hotararea sa fi ramas definitiva, faptuitorul inlatura rezultatul infractiunii facand ca bunul sa reintre in patrimoniul cultural-national .

5. Domeniul public al arhivelor nationale

Aceasta categorie a domeniului public este reglementata in prezent prin Legea Arhivelor Nationale nr. 16/1996[10].

Fondul Arhivistic National se constituie din izvoare istorice alcatuite din documentele create de-a lungul timpului de catre organele de stat, organizatiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare si religioase, precum si de catre persoanele fizice.

Prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei se intelege: acte oficiale si particulare, diplomatice si consulare, memorii, manuscrise, proclamatii, chemari, afise, planuri, schite, harti, pelicule cinematografice si alte asemenea marturii, matrice sigilare, precum si inregistrari foto, video, audio si informative, cu valoare istorica, realizate in tara sau de catre creatori romani in strainatate.

Acestor documente statul roman le acorda protectie speciala. Administrarea, supravegherea si protectia speciala a Fondului Arhivistic National al Romaniei se realizeaza de catre Arhivele Nationale, unitate bugetara in cadrul Ministerului de Interne.

Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic National pot fi folosite pentru cercetarea stiintifica, rezolvarea unor lucrari administrative, informari, actiuni educative, elaborarea de publicatii si eliberarea de copii, extrase si certificate.

Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic National al Romaniei pot fi consultate, la cerere, de catre cetateni romani si straini, dupa 30 de ani de la crearea lor. Pentru documentele la care nu s-a implinit acest termen, cercetarea se poate face numai cu aprobarea unitatii creatoare sau detinatoare de documente.

Documentele de valoare deosebita nu se expun public in original, ci doar sub forma de reproduceri.

Creatorii si detinatorii de documente sunt obligati sa elibereze persoanelor fizice si persoanelor juridice, certificate, copii si extrase de pe documentele pe care le creeaza si le detin, inclusiv daca nu s-a implinit termenul de 30 de ani, daca acestea se refera la drepturi care il privesc pe solicitant.

Documentele a caror cercetare poate afecta interesele nationale, drepturile si libertatile cetatenilor, prin datele si informatiile pe care le contin, sau cele a caror integritate fizica este in pericol nu se dau in cercetare, la fel, cele care: a) sunt intr-o stare necorespunzatoare de conservare; b) nu sunt prelucrate arhivistic.

Instrainarea, ascunderea sau orice alta fapta prin care se pricinuieste pierderea pentru fondul arhivistic national a unui bun constituie infractiune[11].

Fapta nu se pedepseste daca inainte ca hotararea sa fi ramas definitiva, faptuitorul inlatura rezultatul infractiunii facand ca bunul sa reintre in fondul arhivistic national.

6. Domeniul public al subsolului Romaniei

la care Romania este parte, fac Reglementarea domeniului public al subsolului Romaniei isi afla sediul in Constitutia Romaniei, Legea petrolului nr. 238/2004, Legea minelor nr. 85/2003[12] si Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.

Potrivit Constitutiei, art. 135(4), bogatiile de orice natura ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. Conform art. 135(5) aceste bunuri sunt inalienabile, dar in conditiile legii ele pot fi date in administrarea regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.

In baza listei-anexa la Legea nr. 213/1998, bogatiile de orice natura ale subsolului in stare de zacamant, fac parte din domeniul public al statului. In acest sens, Legea minelor nr. 61/1998, precizeaza in art. 1 ca resursele minerale situate in subsolul tarii si al platoului continental, in zona economica a Romaniei din Marea Neagra, delimitate conform principiilor dreptului international si reglementarilor din conventiile internationale obiectul exclusiv al proprietatii publice si apartin statului roman.

Prin urmare, bogatiile subsolului nu pot face obiectul domeniului public judetean sau local al comunelor, oraselor si municipiilor.

Resursele care fac obiectul domeniului public al statului conform Legii minelor, sunt: carbunii, minereurile feroase, neferoase, de aluminiu si roci aluminofere, metale nobile, radioactive, de pamanturi rare si disperse, sarurile haloide substantele utile nemetalifere, rocile utile, pietrele pretioase si semipretioase, turba, namolurile si turbele terapeutice, rocile bituminoase, gazele necombustibile, apele, gazele care le insotesc si caldura din sistemele geotermale, apele plate, apele minerale, apele termominerale precum si produsele reziduale miniero-metalurgice din holde, iazuri de decantare si alte depozite tehnologice. Prevederile legii se aplica si apelor subterane pentru activitatile de exploatare, evaluare si evidenta a rezervelor.

Statul poate acorda prin Agentia Nationala pentru Resurse Minerale dreptul unei institutii publice, de a efectua activitati miniere in baza unei licente. De asemenea, se poate acorda dreptul unui concesionar de a efectua activitati miniere in baza unei licente.

Accesul la terenurile necesare efectuarii activitatilor miniere se face prin:

- vanzare-cumparare a terenurilor si, dupa caz, a constructiilor situate pe acestea, la pretul convenit de parti. Este vorba, evident de terenuri din proprietatea privata;

- schimb de terenuri, insotit de stramutarea proprietarului afectat si de reconstructia cladirilor pe terenul nou acordat pe cheltuiala titularului care beneficiaza de terenul eliberat;

- inchirierea terenului pe durata determinata, cu stabilirea uzufructului, pe baza de contracte incheiate intre parti;

- exproprierea pentru cauza de utilitate publica;

- concesionarea terenurilor proprietate publica;

- asocierea dintre proprietarul terenului si titularul de licenta.

Resursele minerale se pun in valoare prin activitati miniere care se concesioneaza companiilor si societatilor nationale miniere, precum si persoanelor juridice romane sau straine sau se dau in administrare institutiilor publice de catre autoritatea competenta.

Autoritatea competenta abilitata pentru aplicarea dispozitiilor legii privind regimul juridic al minelor este Agentia Nationala pentru Resurse Minerale, organizata in subordinea Guvernului.

O alta bogatie a subsolului ce face obiectul domeniului public este petrolul. Resursele de petrol situate in subsolul tarii si al platoului continental romanesc al Marii Negre, delimitat conform principiilor dreptului international si reglementarilor din conventiile internationale la care Romania este parte, fac obiectul exclusiv al domeniului public si apartin statului roman.

Petrolul reprezinta substantele minerale combustibile constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate in scoarta terestra si care in conditii de suprafata, se prezinta in stare gazoasa, sub forma de gaze naturale, sau lichida, sub forma de titei si condensat.

Gazele naturale cuprind gazele libere din zacaminte de gaz metan, gazele dizolvate in titei, cele din capul de gaze asociat zacamintelor de titei, precum si gazele rezultate din extractia sau separarea hidrocarburilor lichide.

Si in acest domeniu, autoritatea competenta este Agentia Nationala pentru Resurse Minerale, agentie care reprezinta in domeniul resurselor de petrol interesele statului.

Resursele de petrol se pun in valoare prin operatiuni petroliere, in care scop acestea se dau in administrare regiilor autonome sau se concesioneaza de catre Agentia Nationala pentru Resurse Minerale. Durata concesiunii nu poate fi mai mare de 30 de ani.

Darea in concesiune sau in administrare se realizeaza prin acord petrolier, incheiat de autoritatea competenta cu persoane juridice romane sau straine. In vederea concesionarii, persoanele juridice romane si/sau straine vor fi selectionate prin apel public de oferta.

Dreptul obtinut prin dare in administrare sau in concesionare este un drept distinct de cel de proprietate asupra terenurilor si nu poate fi nicidecum afectat de catre titular in beneficiul vreunui tert.

Titularii dreptului de administrare sau de concesiune sunt supusi la plata catre bugetul de stat a unei taxe pe activitatea de exploatare a resurselor minerale si a unei redevente petroliere.

7. Utilizari private asupra domeniului public

Dupa cum se apreciaza in doctrina, domeniul public este susceptibil nu numai de utilizari in comun, ci poate face obiectul unor trebuinte private, in masura in care asemenea utilizari sunt compatibile cu destinatia generala a domeniului[14]. Se da ca exemplu fapta particularului ce se instaleaza pe o portiune a domeniului public pentru a desfasura o activitate cu excluderea celorlalti care nu poseda autorizatia administrativa.

Regimul juridic al utilizarilor private este destul de complex, in sensul ca acesta nu poate functiona decat in urma unei autorizari prealabile. Trebuie remarcat faptul ca utilizarea privata rezulta numai dintr-o investitura prealabila in favoarea particularului. Aceasta investire reprezinta elementul de diferentiere intre aceste utilizari private si cele in comun.

In general, scopul utilizarilor private este organizarea unor activitati comerciale, industriale sau pentru satisfacerea unor nevoi legate de circulatia pe drumurile publice, asigurand atat satisfacerea unor interese generale ale colectivitatii, cat si interese ale beneficiarilor particulari.

Regimul juridic al utilizarilor private are o serie de particularitati, care il deosebesc de utilizarile directe si colective ale domeniului public. Astfel, ele nu pot fi exercitate decat in urma unei autorizari prealabile din partea administratiei, emisa prin organul competent. Prezenta actului de investitura reprezinta o abatere de la folosinta generala si de aceea titularul proprietatii publice, prin organele sale, este indrituit sa aprecieze cand asemenea utilizari nu impiedica destinatia fireasca a domeniului public, sa aprecieze deci oportunitatea actului si conformitatea acestuia cu afectiunea bunului.

Reprezentand pentru beneficiarii lor o folosinta speciala, deosebita de utilizarea colectiva, utilizarile private sunt supuse platii unor sume de bani, care au caracterul unor taxe, in cazul permisiunii de stationare, sau al unor redevente, in cazul permisiunii lor de ocupare temporara. Este de remarcat caracterul precar si revocabil al utilizarilor private, care decurge pe de o parte din principiul inalienabilitatii proprietatii publice, iar pe de alta din dreptul recunoscut administratiei publice, care serveste interesul general, de a aprecia oportunitatea mentinerii sau nu a autorizarii date in functie de conditiile concrete.

Autoritatea administrativa poate sa retraga unilateral sau sa rascumpere permisiunea de utilizare privata a unui bun al domeniului public, daca conditiile avute in vedere la eliberarea autoritatii sau schimbul esential, iar interesul general impune incetarea utilizarii private.

Retragerea autorizatiei precum si dreptul de apreciere cu privire la acordarea sau refuzul acordarii acesteia, constituie acte administrative de autoritate supuse controlului de legalitate pe calea actiunii la instanta de contencios administrativ[15].

Se distinge intre utilizarile private, conforme cu destinatia normala a deprinderilor domeniului public, cum ar fi spre exemplu stationarea autovehiculelor intr-o parcare autorizata si utilizarile anormale, la care beneficiarul aduce unele modificari in structura exterioara a domeniului, neconforme destinatiei firesti a acestuia, cum ar fi instalarea de cabluri, conducte, retele edilitare, in subsolul cailor de comunicatie. Clasificarea utilizarilor private poate avea drept criteriu si natura actului juridic care sta la baza constituirii lor. Astfel, putem distinge intre utilizari intemeiate pe un act administrativ cum sunt permisiunea sau autorizatia de stationarea ori de ocupare temporara a domeniului public si utilizari private intemeiate pe un contract[16].