Provocarile managementului din administratia publica

Provocarile managementului din  administratia publica

In Romania era aplicat inainte de evenimentele din decembrie 1989, un sistem centralist al administratiei publice. Metodele centraliste s-au perpetuat o buna perioada si dupa, pana in 1999, schimbarile produse fiind lente, marcate de crizele societatii romanesti    (de proprietate, de cultura, de mentalitate).

Desi a constituit in toate programele de guvernare un capitol distinct, reforma administrativa nu a inregistrat rezultate importante. Dupa doua decenii de la evenimentele din 1989, reforma administrativa intampina rezistenta la nivelul institutiilor implicate. Este vorba in primul rand despre institutii administrative consacrate (ministere) care manifesta tendinta de a evita orice masuri ce aduc atingere marimii, structurii ori atributiilor lor si in al doilea rand institutiile nou create (agentii, autoritati, etc.) nu dovedesc capacitatea administrativa necesara care sa fundamenteze decizii sa implementeze activitati si actiuni eficiente.

Competentele constitutionale ale administratiei publice – de  organizare si de aplicare a prevederilor legale – dau aceleasi sensuri si managementului in domeniu[1].

In evolutia managementului din administratia locala un moment important l-a constituit aplicarea Legii 189/1998 privind finantele publice locale, care a avut un impact deosebit in activitatea autoritatilor locale. Reglementarile ulterioare stabilite prin OG 45 aprobate prin Legea 108/2003, modificata prin Legea 273/2006, precum si aplicarea Legii 215/2000 privind administratia publica locala

Pornind de la textul legii, pentru administratiile locale se impunea luarea unor masuri manageriale, in primul rand organizatorice, care sa intareasca capacitatea acestora de a-si realiza atributiile conferite de lege.

In acest context managementul unitatilor administrativ-teritoriale a fost nevoit sa proiecteze schimbarile necesare care au vizat:

modificarea organigramei si a statului de functiuni, completarea regulamentului de organizare si functionare a institutiei;

stabilirea atributiilor compartimentului respectiv si intocmirea fiselor pentru fiecare post nou-creat;

modificarea, in conformitate cu Legea  nr. 16/1996[2] modificata, a arhivelor nationale si a instructiunilor privind activitatea de arhiva, la creatorii si detinatorii de documente.

La aceste actiuni strict obligatorii, trebuiau avute in vedere si pregatirea profesionala a noilor incadrati in aceste compartimente, modificarea circuitului documentelor in cadrul institutiei etc.

Aparitia legii nr. 188/1999 si a legislatiei subsecvente privind statutul functionarilor publici completata cu celelalte acte normative a reglementat aplicarea principiilor care trebuie sa stea la baza functiei publice si anume:

asigurarea promta si eficienta, libera de prejudecati, coruptie, abuz de putere si presiuni politice a tuturor activitatilor efectuate de functionarii publici;

selectarea functionarilor publici exclusiv dupa criteriul competentei;

egalitatea sanselor la intrarea si promovarea in corpul functionarilor publici;

stabilitatea functionarilor publici.

Intarirea capacitatii organizatorice a administratiei publice se dezvolta pe baza atributiilor din lege[3], in principal a celor privind:

elaborarea strategiilor si politicilor privind managementul functiei publice si al functionarilor publici;

elaborarea si avizarea propunerilor de acte normative privind functia publica si functionarii publici;

verificarea modului de aplicare a legislatiei privind functia publica si functionarii publici in cadrul autoritatilor si institutiilor publice;

elaborarea reglementarilor comune tuturor autoritatilor si institutiilor publice privind functiile publice, gradarea si clasificarea posturilor;

elaborarea propunerilor pentru crearea unui sistem unitar de salarizare, aplicabil tuturor functionarilor publici;

stabilirea criteriilor pentru evaluarea activitatii functionarilor publici;

organizarea sistemului de formare profesionala a functionarilor publici;

elaborarea si urmarirea punerii in aplicare a unor programe de pregatire  si perfectionare a functionarilor publici;

intocmirea rapoartelor anuale cu privire la managementul functiilor publice si al functionarilor publici, pe care guvernul le supune spre dezbatere parlamentului;

coordonarea si monitorizarea implementarii prevederilor legale;

acordarea de asistenta de specialitate si coordonarea metodologica a compartimentelor de resurse umane din cadrul autoritatilor si institutiilor administratiei publice centrale si locale;

colaborarea cu organisme si organizatii internationale din domeniul managementului resurselor umane.

Legislatia in domeniu, ar trebui sa aiba in vedere urmatoarele directii de imbunatatire:

stabilizarea si profesionalizarea functiei publice astfel:

personal cu functii publice inalte (politicieni);

personal cu functii de raspundere executiva (manageri)

introducerea unui sistem eficient de evaluare in special privind investigarea sociologica;

modernizarea componentei de comunicare;

asimilarea de noi abilitati (limbi straine si informatica).

In acest context legislativ, se trecea lent de la o cunducere empirica la o conducere stiintifica, care sa aiba in vedere aplicarea formelor si metodelor din managementul administrativ, in ceea ce priveste calitatea resurselor umane.      Scopul este dezvoltarea unor valente reale a administratiei publice locale indeplinirea functiilor managementului public asa cum sunt definite in literatura de specialitate[4].

cu accent pe:

previziune,

organizare,

comanda,

coordonare,

control