Presedintele Romaniei - rolul Presedintelui si implicatiile privind calificarea regimului constitutional actual

Presedintele Romaniei

§ 1. Rolul Presedintelui si implicatiile privind calificarea regimului constitutional actual

Potrivit unei axiome a dreptului public, statul nu poate fi conceput fara un sef, oricat de simbolic ar fi rolul acestuia in unele sisteme politice.

In dreptul public modern, ideea sefului de stat este legata de forma de guvernamant, concept prin care, de regula, s-a raspuns la intrebarea, cine exercita puterea in stat: o singura persoana (monocratia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul in mod direct (democratia) ?

Forma de guvernamant, privita ca modalitatea in care sunt constituite si functioneaza organele statului, o raportam de regula, la trasaturile definitorii ale sefului de stat si la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Dupa forma de guvernamant, statele se clasifica de regula in doua categorii: monarhii, in care seful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viata, si republici, in care seful statului, numit cel mai adesea, presedinte, este ales pe o perioada determinata, fie de popor, prin vot direct sau indirect (republici prezidentiale sau republici semi-prezidentiale), fie de Parlament (republici parlamentare).

Constitutia Romaniei din anul 1991 “a proiectat” un Presedinte de Republica pentru a satisface, pe de-o parte necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de alta parte, necesitatea de arbitraj intre “puterile statului”, intre “stat si societate”.

Potrivit art.80 din Constitutia republicata:

“(1). Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. (2). Presedintele Romaniei vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate.”

Continutul art. 80 din Constitutie care consacra rolul Presedintelui reprezinta rezultatul disputei din Adunarea Constituanta, intre cele doua curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernamant, curentul republican, majoritar si curentul monarhic, minoritar.

Astfel, de la un regim semi-prezidential cu un Presedinte de Republica destul de puternic, dispunand de atributii largi, mai ales in raport cu Guvernul, consacrat prin Decretul-Lege nr.92/1990, actul normativ aflat la baza primelor alegeri parlamentare si prezidentiale libere, din 20 mai 1990, Constitutia din 1991 a reglementat un Presedinte mai apropiat de regimul republicii parlamentare, cu singura deosebire esentiala a alegerii acestuia de catre popor, prin vot universal, direct, secret si liber exprimat. Legea de revizuire din 2003 nu a schimbat aceasta optiune.

De aici, afirmatia din doctrina, potrivit careia, este vorba despre o institutie care pare a fi fost reglementata atipic in raport cu sistemele constitutionale clasice.

Doctrina romaneasca actuala, pornind de la continutul art.80 din Constitutie, apreciaza ca Presedintele Romaniei apare intr-o tripla ipostaza: de sef al statului, de sef al executivului alaturi de primul-ministru si de garant al Constitutiei si mediator intre puterile statului.

Cea de-a treia ipostaza conduce la necesitatea unui Presedinte de Republica, neutru si echidistant fata de partidele politice, motiv pentru care in art.84 alin.(1) din Constitutie, ramas neschimbat, s-a prevazut expres interdictia de a fi membru al vreunui partid politic, dupa dobandirea celei mai inalte functii in stat.

Consacrarea expresa a rolului Presedintelui, de arbitru intre “puterile statului, precum si intre stat si societate” nu poate fi interpretata in conotatia sa juridica. Cum seful statului nu poate interveni direct intre autoritatile publice ce realizeaza clasicele functii ale statului, o asemenea interpretare ar duce la concluzia de neacceptat ca acesta s-ar situa undeva deasupra celor trei puteri ale statului, eventual, ca o autoritate suprastatala.

Mai apropiat de un regim parlamentar decat de un regim semi-prezidential, acest regim a fost calificat de majoritatea specialistilor ca fiind un regim semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat, calificare pe care o intalnim pentru prima data in lucrarea aparuta in anul 1992, consacrata comentarii si adnotarii Constitutiei Romaniei din 1991.

In doctrina romaneasca actuala, pornind de la dispozitiile constitutionale privind raporturile dintre autoritatile publice care realizeaza functia legislativa si cea executiva au fost formulate o serie de argumente prin care este justificata aceasta calificare si anume:

1.     Atat Parlamentul cat si Presedintele sunt organe reprezentative la nivel national, alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, dar doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii [art.61 alin.(1) din Constitutia republicata].

2.     Dreptul Presedintelui de a dizolva Parlamentul prevazut expres in art.89 presupune indeplinirea cumulativa a mai multor conditii, aproape imposibil de realizat.

3.     Constitutia consacra in art.95 o forma de raspundere politica a Presedintelui, prevazand suspendarea acestuia din functie in anumite conditii, urmata de organizarea unui referendum pentru demiterea sa.

4.     Constitutia consacra in art.96 din Constitutia republicata o forma de raspundere penala a Presedintelui, caz in care dupa punerea sa sub acuzarea de inalta tradare, cu votul a doua treimi din totalul parlamentarilor, competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie

5.     Presedintele poate cere poporului sa-si exprime vointa cu privire la probleme de interes national, prin referendum, numai dupa consultarea Parlamentului, potrivit art.90 din Constitutie.

6.     Investitura Guvernului, desi initiata si finalizata de Presedinte presupune obligatoriu acordarea votului de incredere de catre Parlament.

7.     Guvernul in intregul sau si fiecare membru solidar cu ceilalti membrii, raspund politic numai in fata Parlamentului, potrivit art.109 alin.(1) din Constitutia republicata.

8.     Nu doar Presedintele ci si fiecare Camera a Parlamentului are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului, pentru faptele savarsite in exercitiul functiei lor, Presedintele putand dispune insa suspendarea acestora din functie, daca s-a cerut urmarirea penala, potrivit art.109 alin.(2) din Constitutia republicata.

9.     Presedintele nu are drept de initiativa legislativa, aceasta apartinand doar Guvernului, parlamentarilor sau unui numar de cetateni, potrivit art.74 alin.(1) din Constitutia republicata.

10.  Refuzul Presedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singura data dupa primire. Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii sau daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii ei, promulgarea se face in cel mult 10 zile.

11.  Cele mai importante atributii ale Presedintelui in domeniul politicii externe, al apararii, al starilor exceptionale sunt conditionate, in exercitarea lor, fie de interventia Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se afla sub controlul acestuia din urma.

12.  Decretele Presedintelui emise in exercitarea celor mai importante atributii ale sale trebuie contrasemnate de primul-ministru, potrivit art.100 alin.(2) din Constitutia republicata.

§ 2. Clasificarea atributiilor Presedintelui Romaniei

Din punct de vedere al functiilor sale delimitam: atributii specifice sefului de stat (pe plan intern si extern); atributii de realizare a functiei de sef al executivului; atributii de aparare a Constitutiei si asigurare a bunei functionari a autoritatilor publice.

Din punct de vedere al subiectelor fata de care se exercita delimitam: atributii exercitate in raporturile cu Parlamentul; atributii exercitate in raporturile cu Guvernul; atributii exercitate in raporturile cu alte autoritati ale administratiei publice, in realizarea unor servicii publice nationale; atributii in raporturile cu justitia si Curtea Constitutionala; atributii in raporturile cu poporul.

Din punct de vedere al frecventei delimitam atributii obisnuite, curente activitatii de stat (cea mai mare parte) si atributii in situatii iesite din comun (in situatii exceptionale, in domeniul apararii etc., mult mai rar intalnite).

Din punct de vedere al procedurii delimitam atributii exercitate fara conditionari sau restrictii si atributii conditionate de termene, propuneri etc.

Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimitam: atributii care se realizeaza prin decrete; atributii care se realizeaza prin operatiuni administrative si atributii care se realizeaza prin acte exclusiv politice.

Din punct de vedere al continutului lor pot fi identificate urmatoarele categorii: atributii privind legiferarea, atributii privind organizarea si functionarea puterilor publice, atributii privind alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor autoritati publice, atributii in domeniul apararii tarii si asigurarii ordinii publice, atributii in domeniul politicii externe si alte atributii.

Pe baza analizei acestor categorii, unii autori se refera la o serie de atributii al caror exercitiu depinde exclusiv de vointa Presedintelui, fiind vorba despre puterea sa  discretionara, si respectiv, alte atributii care sunt expresia unei competente legate, cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de incredere acordat de Parlament.

§ 3. Atributiile Presedintelui Romaniei in raporturile cu autoritatea legiuitoare

De regula, atributiile Presedintelui sunt in principal analizate dupa doua criterii.

Astfel, dupa criteriul subiectelor in raport cu care se exercita sunt avute in vedere in principiu, atributiile pe care Presedintele le exercita in raporturile sale cu celelalte autoritati constitutionale care realizeaza clasicele functii ale statului.

Fata de puterea legislativa sunt analizate atributiile sale in raporturile cu Parlamentul.

Fata de puterea executiva, Presedintele intrand in componenta acesteia, dupa cum am precizat deja, sunt analizate atributiile sale in raporturile cu Guvernul si alte autoritati ale administratiei publice.

Fata de puterea judecatoreasca sunt analizate atributiile sale in raporturile cu justitia si distinct, datorita naturii juridice speciale a acestei autoritati publice, atributiile sale in raporturile cu Curtea Constitutionala.

Dupa criteriul domeniului in care intervin, specialistii in drept administrativ evoca de regula, atributiile Presedintelui in domeniul apararii si in cazuri exceptionale precum si in domeniul politicii externe.

In timp ce atributiile in domeniul apararii si in cazuri exceptionale sunt conditionate de acordul prealabil al Parlamentului, atributiile in domeniul politicii externe implica in principiu, interventia Guvernului. In consecinta, primele doua categorii le vom include in prezentarea atributiilor Presedintelui in raporturile sale cu Parlamentul, iar cea de-a treia categorie va fi evocata in sfera atributiilor Presedintelui in cadrul puterii executive.

Sub titlul, atributiile Presedintelui in raporturile sale cu Parlamentul, doctrina analizeaza urmatoarele atributii: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea si dizolvarea Parlamentului si promulgarea legii.

Legat de prima categorie de atributii, adresarea de mesaje Parlamentului, analiza porneste de la dispozitiile art.88 din Constitutie, potrivit carora: “Presedintele Romaniei adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii.”

O prevedere constitutionala cu privire la obligativitatea prezentarii unui mesaj de catre Presedintele Romaniei se regaseste si in art.92 consacrat atributiilor in domeniul apararii, ce dispune in alin.(3) ca, masurile de respingere a unei agresiuni armate impotriva tarii, luate de Presedintele Romaniei, trebuie aduse neintarziat la cunostinta Parlamentului, de catre acesta, printr-un mesaj.

Legat de exercitarea acestei atributii constitutionale, in absenta unui cadru legislativ adecvat, in doctrina s-au ridicat probleme cu privire la continutul mesajului, la forma de adresare a acestuia precum si la regimul juridic aplicabil si implicit, efectele mesajului.

In ce priveste primul aspect s-a apreciat ca sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinata, fiind lasata la libera apreciere a Presedintelui, care poate decide asupra continutului acestuia. Este vorba despre o veritabila putere discretionara de care dispune Presedintele in alegerea continutului mesajului, care urmeaza sa fie prezentat Parlamentului.

Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constitutia si nici vreun alt text legal nu contin vreo precizare, putand fi imaginate diverse forme de adresare si anume: prezentarea directa de catre Presedinte, citirea mesajului de catre un consilier prezidential sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.

Fata de continutul art.88, legat de regimul juridic si efectele mesajului, in practica parlamentara si implicit, in doctrina s-a ridicat problema daca dezbaterea efectiva a acestuia ar trebui sa aiba loc imediat sau poate fi facuta si ulterior.

Singura precizare constitutionala legata de mesajul Presedintelui, fara a se distinge daca este vorba despre un mesaj adresat in conditiile art.88 sau in conditiile art.92 alin.(3) este cea referitoare la obligatia celor doua Camere de a se reuni in sedinta comuna pentru a “primi mesajul Presedintelui Romaniei”, potrivit art.65 alin.(2) litera a) din Constitutia republicata. Mesajul poate constitui deci, o atentionare oficiala a Parlamentului, un motiv de reflectie si de meditatie, fara a fi absolut necesara o dezbatere ulterioara, cu sau fara participarea Presedintelui.

Sub acest aspect, la sesizarea Presedintilor celor doua Camere, in conditiile art.144 litera b) din Constitutia din 1991, Curtea Constitutionala a fost solicitata sa se pronunte cu privire la continutul art.7 alin.(1) din Regulamentul sedintelor comune ale celor doua Camere, potrivit caruia “prezentarea si dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se inscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.

Prin Decizia nr.87/1994, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionala aceasta prevedere, in ceea ce priveste obligativitatea dezbaterii, intrucat reuneste doua aspecte ce nu pot fi decat distincte, cu exceptia situatiei avute in vedere de art.92 alin.(3), referitor la aducerea la cunostinta Parlamentului a masurilor luate pentru respingerea unei agresiuni.

In ce priveste convocarea si dizolvarea Parlamentului, in doctrina occidentala s-a admis in mod traditional ca, de regula, seful statului este cel care convoaca si corespunzator “concediaza” Parlamentul, declarand sesiunea inchisa. De aici si dreptul sefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori, dupa o simpla consultare cu presedintii Camerelor si a Primului-ministru.

Convocarea Parlamentului de catre Presedintele Romaniei intervine in doua situatii.

Astfel, potrivit art.63 alin. (3) din Constitutia republicata: “Parlamentul nou ales se intruneste la convocarea Presedintelui Romaniei, in cel mult 20 de zile de la alegeri”, si potrivit art.66 alin.(2) din Constitutie, Presedintele Romaniei (biroul permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor sau senatorilor) poate cere intrunirea Camerei Deputatilor si a Senatului in sesiune extraordinara.

In primul caz, Presedintele are obligatia constitutionala de a convoca noul parlament dupa alegerile parlamentare generale, in sesiune ordinara, daca termenul se implineste in perioada celor doua sesiuni ordinare (de la inceputul lunii februarie pana la sfarsitul lunii iunie sau de la inceputul lunii septembrie pana la sfarsitul lunii decembrie) sau in sesiune extraordinara daca implinirea termenului are loc in perioada vacantei parlamentare. Termenul de 20 de zile incepe sa curga de la data stabilita pentru desfasurarea alegerilor parlamentare, indiferent de rezultatul acestora si indiferent de numarul tururilor de scrutin  stabilit prin legea electorala.

In al doilea caz, Presedintele este unul din subiectele de sesizare a unei sesiuni extraordinare, alaturi de biroul permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor. Convocarea propriu-zisa insa revine presedintilor celor doua Camere, prevedere de natura sa dea expresie principiului independentei Camerelor in raport cu executivul.

Dizolvarea Parlamentului reglementata expres in art.89 din Constitutie, poate sa intervina doar in caz de criza guvernamentala grava cu indeplinirea cumulativa a nu mai putin de sase conditii, aspect care o face aproape imposibil de realizat in practica de Stat.

Astfel, din continutul prevederii constitutionale, rezulta ca, dizolvarea Parlamentului este o atributie lasata la latitudinea Presedintelui, “dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, daca acesta nu a acordat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura ”.

ESEU: Dezvoltare regionala - test grila ESEU: Politicile de solidaritate, politici sociale si coeziunea europeana

In plus, “in cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data si el “nu poate fi dizolvat in ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui Romaniei si nici in timpul starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta.”

Dupa cum s-a apreciat in primul comentariu al acestui articol, in sistemul nostru constitutional s-a optat pentru restrangerea acestei atributii a sefului statului numai la situatia in care trebuie format un nou Guvern, fie dupa alegerile legislative, fie in urma exprimarii unui vot de neincredere in cel existent. Masura dizolvarii Camerelor trebuie sa fie rezultatul esecului evident de formare a unui Guvern care sa aiba acceptul Parlamentului.

Este clar ca masura dizolvarii Parlamentului este o masura grava, s-a apreciat intr-un alt comentariu al art.89 din Constitutie, ce nu poate fi luata decat in situatii cu totul deosebite, dar in conditii normale ale vietii politice si in nici un caz in timpul starii de asediu, de urgenta sau in ultimele sase luni ale mandatului prezidential, intr-un asemenea caz existand temeri ca dizolvarea ar putea fi facuta de Presedinte pentru a-si asigura in continuare, influenta politica.

A treia atributie a Presedintelui in raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezinta o constanta a dreptului public contemporan constand in recunoasterea in favoarea sefului de stat, fie monarh constitutional, fie presedinte de republica, a dreptului de a investi legile adoptate de Parlament cu formula executorie, obligand autoritatile publice sa treaca la executarea prevederilor lor.

Potrivit art.77 din Constitutie ramas neschimbat in urma revizuirii din 2003:

“(1).Legea se trimite, spre promulgare Presedintelui Romaniei. Promulgarea legii se face in termen de cel mult 20 de zile de la primire. (2).Inainte de promulgare, Presedintele poate cere Parlamentului, o singura data, reexaminarea legii. (3). Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii ori daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii ei, promulgarea se face in cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate dupa reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat constitutionalitatea.”

In doctrina s-a apreciat ca, este vorba de o solutie constitutionala apropiata de formula legiuitorului constituant francez, ce adauga insa unele reguli de drept substantial si de drept procesual in ce priveste drepturile si obligatiile Presedintelui legate de cererea de reexaminare.

Ca regula, Presedintele trebuie sa promulge legea in 20 de zile de la primirea ei.

Daca Presedintele are insa indoieli cu privire la continutul legii in intregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constitutionalitatii, fie sub aspectul oportunitatii, Constitutia ii ofera doua parghii de actiune.

Pe de-o parte, Presedintele poate cere reexaminarea legii, pentru orice motive, care pot merge de la neacceptarea unor texte pana la indreptarea erorilor materiale, caz in care legea se va intoarce la Parlament, fiind puse in discutie observatiile facute de acesta.

Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot apare doua situatii: fie parlamentarii isi insusesc in totalitate sau doar partial punctul de vedere al Presedintelui, acesta fiind obligat apoi sa o promulge in termen de 10 zile, fie parlamentarii isi mentin punctul de vedere initial, refuzand sa tina cont de propunerile facute de Presedinte, votul fiind acelasi ca si la inceput, dupa tipul de lege adoptata, Presedintele fiind de asemenea obligat sa promulge legea in maxim 10 zile, dupa ce i-a fost returnata.

Pe de alta parte, potrivit art.146 litera a) din Constitutia republicata, Presedintele Romaniei, alaturi de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constitutionala inainte de promulgarea legii, cu aspecte de neconstitutionalitate ale acesteia.

Daca solutionand sesizarea, Curtea Constitutionala decide ca legea este constitutionala, o retrimite Presedintelui care va fi obligat sa o promulge in termen de 10 zile.

Daca dimpotriva, Curtea Constitutionala impartaseste pozitia Presedintelui, total sau doar partial, legea se retrimite Parlamentului care, potrivit art.147 alin.(2) din Constitutia republicata, va fi obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale.

Prin legea de revizuire a fost inlaturata astfel vechea prevedere, criticata de unii specialisti de-a lungul vremii, potrivit careia, Parlamentul putea adopta legea in aceeasi forma, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere, caz in care obiectia de neconstitutionalitate era inlaturata, iar promulgarea devenea obligatorie.

Este adevarat insa, ca, exista si posibilitatea ca, in Parlament sa nu se poata atinge votul de doua treimi necesar inlaturarii vointei Curtii Constitutionale, situatie in care legea sau dispozitiile considerate de Curtea Constitutionala ca avand un caracter neconstitutional nu puteau intra in vigoare.

Din considerente didactice, analizam in continuare atributiile Presedintelui Romaniei in situatii exceptionale care includ la o analiza atenta atat atributiile in domeniul apararii (declararea mobilizarii, respingerea agresiunii armate) cat si atributiile privind masuri exceptionale, prin instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta.

In statele occidentale, potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat, s-a dezvoltat mai ales o practica administrativa si in baza ei a evoluat doctrina, in absenta de regula, a unui cadru legislativ adecvat si cu atat mai putin a unor prevederi exprese de natura constitutionala. Este vorba despre teoria circumstantelor exceptionale, luarea unor masuri exceptionale fiind de regula incredintata executivului, dar supusa unor forme variate de control parlamentar. Este ratiunea pentru care analizam aceste atributii in contextul mai larg al atributiilor Presedintelui in raporturile cu Parlamentul.

In domeniul apararii, Presedintele Romaniei este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, potrivit art.92 alin.(1) din Constitutie. In exercitarea acestei functii, prevede art.92 alin.(2) din Constitutie, “el poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau totala a fortelor armate. Numai in cazuri exceptionale, hotararea Presedintelui se supune ulterior aprobarii Parlamentului, in cel mult 5 zile de la adoptare.” Aceasta norma constitutionala atrage doua observatii.

In primul rand, o astfel de decizie nu va putea fi luata decat dupa dezbaterea in Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, al carui presedinte este Presedintele Romaniei, intr-o asemenea situatie neputand fi vorba despre exercitiul unei puteri discretionare.

Regula enuntata prevede ca aprobarea Parlamentului trebuie sa fie prealabila si numai in cazuri cu totul exceptionale ea poate surveni ulterior, in maxim 5 zile.

Cu alte cuvinte, in primul caz, oportunitatea si necesitatea luarii acestei masuri si deci aprecierea situatiilor de fapt care ar justifica-o este lasata la aprecierea Parlamentului. In al doilea caz, al unor situatii exceptionale, aceasta apreciere este lasata, intr-o prima etapa la indemana Presedintelui, deoarece el poate sa o dispuna fara aprobarea prealabila a Parlamentului, dar sub conditia aprobarii ulterioare a acestuia si inca intr-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.

Aceste dispozitii trebuie coroborate cu dispozitiile art.65 alin.(2) litera c) din Constitutia republicata, care prevad ca declararea mobilizarii totale sau partiale se face de catre Camerele reunite in sedinta comuna.

Constitutia nu precizeaza care sunt aceste cazuri exceptionale, dar ele nu ar putea fi decat situatii de o urgenta cu totul deosebita, cum ar fi iminenta unei agresiuni, amenintarea tarii cu deschiderea ostilitatilor impotriva sa etc.

In al doilea rand, refuzul Parlamentului de a aproba hotararea Presedintelui Romaniei are ca efect anularea decretului prezidential de mobilizare.

In plus, mai observam, fata de dispozitiile initiale ale art.92 din Constitutia din 1991, ca legea de revizuire a remediat o deficienta evidenta de redactare, si anume, absenta oricarei precizari cu privire la situatia in care Parlamentul nu se afla in sesiune, spre deosebire de prevederea imediat urmatoare care reglementeaza atributiile Presedintelui, in cazul unei agresiuni armate.

Astfel, potrivit alin.(4) din art.92, nou introdus: “In caz de mobilizare sau de razboi, Parlamentul isi continua activitatea pe toata durata acestor stari, iar daca nu se afla in sesiune, se convoaca de drept in 24 de ore de la declararea lor.”

Potrivit art.92 alin.(3): In caz de agresiune armata indreptata impotriva tarii, Presedintele Romaniei ia masuri pentru respingerea agresiunii si le aduce neintarziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in 24 de ore de la declansarea agresiunii. Aceasta prerogativa a Presedintelui trebuie interpretata insa, in lumina dispozitiei constitutionale potrivit careia, Camerele reunite in sedinta comuna declara starea de razboi.

In ce priveste cea de-a doua categorie de atributii constand in masuri exceptionale, conform art.93 din Constitutia republicata: “Presedintele Romaniei instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele unitati administrativ-teritoriale, si solicita Parlamentului incuviintarea masurii adoptate, in cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in cel mult 48 de ore de la instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta si functioneaza pe toata durata acestora.”

In aceasta materie a fost adoptata Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.453/2004.

In continutul acestei reglementari, starea de asediu si starea de urgenta sunt calificate ca privind “situatii de criza ce impun masuri exceptionale care se instituie in cazuri determinate de aparitia unor pericole grave la adresa apararii tarii si securitatii nationale, a democratiei constitutionale ori pentru prevenirea, limitarea sau inlaturarea urmarilor unor dezastre” (art.1).

Instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta presupune restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, in conditiile art.53 din Constitutia republicata.

Tot din sfera atributiilor prezidentiale care necesita interventia Parlamentului, de data aceasta in raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Presedintele Romaniei, dupa consultarea Parlamentului, putand cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national (art.90 din Constitutie).

Pe aceasta cale se realizeaza imbinarea democratiei reprezentative cu procedee ale democratiei semi-directe, prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes national.

Formularea referitoare la “probleme de interes national” a fost criticata in doctrina ca avand un caracter prea general, intr-o acceptie extensiva, toate problemele importante fiind de interes national, indiferent daca sunt de ordin economic, militar sau politic. O interpretare corecta, ar putea fi aceea ca, referendumul ar trebui sa se refere la alte probleme decat cele care sunt in mod expres date in competenta puterii legislative.

Termenul de “consultare” nu trebuie sa constituie un motiv de minimalizare a interventiei Parlamentului; in cazul in care acesta ar da un aviz negativ, dar referendumul ar avea loc totusi, exista pericolul unui conflict cu urmari imprevizibile, motiv pentru care nici una din cele doua autoritati publice implicate nu ar putea fi interesata  intr-o asemenea eventualitate.

Cu alte cuvinte, s-a apreciat in doctrina, riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. De aici rezulta si faptul ca referendumul prevazut de art.90 din Constitutie este un referendum facultativ, Presedintele nefiind obligat sa-l declanseze.

§ 4. Atributiile Presedintelui Romaniei in cadrul puterii executive

Intr-o formulare generala s-ar putea spune ca, toate atributiile Presedintelui Romaniei care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului si respectiv, de “mediere intre puterile statului, intre stat si societate” sunt atributii din sfera executivului.

Presedintele Romaniei fiind unul din cei doi sefi ai executivului, potrivit tezei devenita traditionala, atributiile sale in cadrul puterii executive se exercita in raport cu Guvernul, si in principal, cu conducatorul acestuia, cu primul-ministru si apoi cu alte autoritati ale administratiei publice, potrivit dispozitiilor constitutionale si legale in materie.

In raport cu primul-ministru, figura politica centrala a Guvernului, care poate fi un om politic sau o personalitate neutra fata de partidele politice (un tehnocrat), Presedintele are atributii limitate.

In primul rand, Presedintele initiaza si finalizeaza procedura de investitura a Guvernului, exercitand urmatoarele doua atributii in acest scop: desemnarea candidatului la functia de prim-ministru si numirea Guvernului pe baza votului de incredere acordat de Parlament [art.85 alin.(1) si art.103 din Constitutia republicata].

Tot in raporturile cu Guvernul, Constitutia mai prevede urmatoarele atributii in sarcina Presedintelui: revocarea si numirea unor membri ai Guvernului, in caz de vacanta a postului sau de remaniere guvernamentala, la propunerea primului-ministru [art.85 alin.(2) si (3) din Constitutie], consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita (art.86 din Constitutie) si participarea la sedintele Guvernului (art.87 din Constitutie).

Toate aceste categorii de atributii vor fi prezentate cu ocazia analizei Guvernului, fiind legate strans de formarea, organizarea si functionarea acestuia.

In ce priveste atributiile sale in raporturile cu alte autoritati ale administratiei publice am aratat deja cu prilejul evocarii atributiilor in domeniul apararii ca, Presedintele Romaniei este comandantul fortelor armate si presedintele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, calitate in care, potrivit legii speciale in materie, convoaca lucrarile, coordoneaza si indruma intreaga activitate a acestuia.

Conform art.119 din Constitutia republicata:

“Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva in sistemele de alianta militara, precum si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii.”

Art.65 alin.(2) litera g) din Constitutia republicata prevede obligatia Camerelor de a se reuni in sedinta comuna pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.

Din aceasta perspectiva, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii a fost calificat ca fiind o autoritate autonoma colegiala, formata din membri de drept.

Actele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii pot avea atat caracter normativ, cat si individual. In spiritul exigentelor impuse de Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in 2004, hotararile Consiliului Suprem de Aparare a Tarii ar trebui publicate in Monitorul Oficial, sub semnatura Presedintelui Romaniei si a primului-ministru, cu exceptia hotararilor cu caracter militar, care se comunica numai institutiilor interesate.

Din pacate, Legea nr.415/2002 care reglementeaza aceasta autoritate publica a prevazut necesitatea comunicarii acestor hotarari, autoritatilor administratiei publice la care se refera, integral sau in extras, cu exceptia celor pentru care se hotaraste altfel, desi firesc ar fi fost sa se prevada invers, in sensul ca, acestea se comunica autoritatilor administratiei publice si institutiilor interesate, daca se decide astfel.

Tot in categoria atributiilor in raporturile cu alte autoritati ale administratiei publice, Presedintele Romaniei propune numirea conducatorilor unor autoritati ale administratiei publice. Spre exemplu, potrivit art.65 alin.(2) litera h) din Constitutia republicata, astfel cum acesta a fost completat, Parlamentul reunit in sedinta comuna, numeste la propunerea Presedintelui Romaniei, pe directorii serviciilor de informatii si exercita controlul asupra activitatii acestor servicii.

Astfel, fata de varianta initiala a acestei dispozitii constitutionale care se rezuma la a prevedea atributia de numire, la propunerea Presedintelui, doar a directorului Serviciului Roman de Informatii, prin legea de revizuire s-a folosit pluralul, fiind vorba de un domeniu in care isi desfasoara activitatea mai multe autoritati, si nu doar una singura, alaturi de Serviciul Roman de Informatii, fiind organizat prin lege si Serviciul de Informatii Externe precum si un serviciu de informatii cu caracter tehnic in sfera comunicatiilor. Se intelege, ca vor fi numiti de Parlament numai directorii autoritatilor cu atributii in aceasta materie, nu si sefii compartimentelor de informatii din cadrul diferitelor ministere.

De asemenea, potrivit art. 94 litera c) din Constitutie:

“Presedintele Romaniei numeste in functii publice in conditiile prevazute de lege.”

Spre exemplu, conform unei dispozitii din Legea audiovizualului, Presedintele Romaniei numeste doi membri in Consiliul National al Audiovizualului.

Totodata, Presedintele numeste in functii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Roman de Informatii si pe cei trei adjuncti ai acestuia, la propunerea directorului Serviciului Roman de Informatii, potrivit legii speciale in materie.

In plus, potrivit art.94 literele a) si b) din Constitutie:

“Presedintele Romaniei confera decoratii si titluri de onoare si acorda gradele de maresal, de general si de amiral.”

Considerand politica externa tot o dimensiune a administratiei publice rezulta ca reglementarea unor atributii si pentru seful de stat in acest domeniu prezinta si semnificatia implicarii sale in procesul decizional administrativ.

Art.91 din Constitutie consacrat atributiilor in domeniul politicii externe, reglementeaza doua mari categorii de atributii in acest domeniu, prin care se exprima rolul de reprezentare a intereselor tarii noastre de catre Presedintele sau, in relatiile internationale.

Potrivit art.91 alin.(1) din Constitutia republicata:

“Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern, si le supune spre ratificare Parlamentului, intr-un termen rezonabil. Celelalte tratate si acorduri internationale se incheie, se aproba sau se ratifica potrivit procedurii stabilite de lege. ”

Fata de varianta initiala a art. 91 alin.(1), cu ocazia revizuirii au intervenit doua modificari esentiale.

Pe de-o parte, de la termenul fix de 60 de zile, in care Presedintele trebuia sa trimita tratatul international spre ratificare, Parlamentului, a fost introdusa o formulare generica, (termen rezonabil), consacrata inclusiv prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In acelasi timp, textul constitutional, astfel cum a fost completat, permite o delimitare intre tratatele internationale semnate de Presedinte, urmare a negocierilor Guvernului, si restul tratatelor de mai mica importanta, care se negociaza de experti din diferite ministere, fiind semnate de ministrii de resort sau, dupa caz, de ministrul de externe ori aprobate de catre Guvern.

Vom retine in acest context, aprecierea din doctrina potrivit careia, tratatele internationale devin opera comuna a Presedintelui, Guvernului si Parlamentului.

Prin modalitatea de reglementare, Constitutia a urmarit sa-l puna pe Presedinte sub control in ce priveste “miscarile externe”, impiedicandu-l sa pertracteze si sa semneze tratate secrete.

Semnatura Presedintelui nu va avea nici o relevanta daca Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Presedintele fiind doar obligat sa-l trimita Parlamentului intr-un termen rezonabil.

O alta categorie de atributii in domeniul politicii externe, prevazuta in art.91 alin.(2) si (3) din Constitutie, priveste asigurarea legaturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei, la propunerea Guvernului; aprobarea infiintarii, desfiintarii sau schimbarii rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului si acreditarea reprezentantilor diplomatici ai altor state (una din putinele atributii prezidentiale exercitata neconditionat).

In ce priveste primele doua atributii rezulta ca cei doi sefi ai executivului trebuie sa negocieze, sa se inteleaga asupra persoanelor si rangului misiunilor diplomatice, conditionarea instituita de Constitutie scotand in evidenta caracterul temperat al semi-prezidentialismului specific regimului constitutional actual.

In plus, reprezentantii diplomatici ce urmeaza a fi acreditati sunt supusi unui vot consultativ in comisiile de specialitate ale celor doua Camere, potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare si functionare a Camerelor. De remarcat ca initial aceasta a fost o cutuma parlamentara, consacrata apoi expres de Regulamentele celor doua Camere.

Decretele Presedintelui de acreditare si rechemare a reprezentantilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru, potrivit art.100 alin.(2) din Constitutia republicata.

In practica Romaniei dupa 1990 a fost folosita si o institutie noua, aceea de ambasador cu misiuni speciale, numit de Presedintele Tarii. Aceasta institutie nu se suprapune insa cu institutia de ambasador in sensul clasic al termenului.

§ 5. Atributiile Presedintelui Romaniei in raporturile cu justitia si alte autoritati jurisdictionale

In ce priveste atributiile Presedintelui in raporturile cu justitia, in mod obisnuit, in doctrina au fost analizate doua categorii de atributii si anume: numirea magistratilor si acordarea gratierii individuale.

Fata de schimbarile profunde aduse dispozitiilor constitutionale referitoare la autoritatea judecatoreasca, prin Legea de revizuire din 2003, si in special, fata de noua configuratie a Consiliului Superior al Magistraturii, se impune a adauga si atributia Presedintelui de a putea participa la sedintele acestui organism.

Astfel, art.133 alin.(1) din Constitutia republicata, consacra expres rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independentei justitiei, esentiala pentru mentinerea stabilitatii in raporturile juridice, pentru ordinea de drept si constitutionala, in general.

Potrivit alin.(6) al aceluiasi articol, “Presedintele Romaniei prezideaza lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii la care participa”.

Este o solutie interesanta si inedita, spre deosebire de alte tari (Franta sau Italia) unde Presedintele Republicii este si presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. La noi, Presedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat, ales prin rotatie pe un mandat unic de un an, dintre membrii acestuia, fara a se exclude insa posibilitatea pentru Presedintele tarii de a participa la lucrarile Consiliului.

Astfel, acesta este invitat de drept la lucrarile Consiliului, el participand de cate ori considera ca prezenta sa la dezbateri este necesara, se intelege, din proprie initiativa, fara a fi nevoie de o invitatie. Fata de rangul sau, el va prezida lucrarile acestui organism atunci cand participa la sedintele sale, fara drept de vot, nefacand parte din membrii Consiliului.

Potrivit art.134 alin.(1) din Constitutia republicata: “Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, in conditiile legii.”

Consiliul Superior al Magistraturii, in virtutea atributiilor sale constitutionale, astfel cum acestea au fost reglementate in varianta initiala a Constitutiei din 1991 era posesorul a doua functii izvorate din necesitatea protejarii independentei judecatorilor si a impartialitatii procurorilor, si anume: functia de a asigura numirea judecatorilor si functia de a veghea la respectarea principiului inamovibilitatii judecatorilor, in calitate de consiliu de disciplina.

In realizarea primei functii, Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui Romaniei, numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, care continua sa fie recrutati de Ministerul Justitiei. In cadrul prevederilor constitutionale privitoare la numirea magistratilor, se poate observa proiectarea unui sistem complex, sistem ce este detaliat prin lege. Astfel, in activitatea de numire a magistratilor este implicat si Presedintele Romaniei care va proceda la numire in baza unei competente legate.

In considerarea unor situatii aparute in practica, in doctrina romaneasca actuala s-a admis ca, Presedintele poate refuza numirea unor persoane dar nu poate adauga nici un nume pe lista propusa de Consiliul Superior al Magistraturii.

Numirea judecatorilor semnifica dobandirea inamovibilitatii, privita ca un statut juridic special care presupune protectia judecatorilor in fata oricaror imixtiuni exterioare, acestia neputand fi transferati, detasati si nici chiar promovati fara acordul lor.

Potrivit art.134 alin (2) din Constitutia republicata:

“Consiliul Superior al Magistraturii indeplineste si rolul de instanta de judecata, prin sectiile sale, in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organica. In aceste situatii, ministrul justitiei, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie (care fac de drept parte din Consiliul Superior al Magistraturii – subl.ns.) nu au drept de vot.”

Este vorba despre cea de-a doua functie a Consiliului Superior al Magistraturii, in materie disciplinara, Constitutia prevazand expres, in art.134 alin.(3) din Constitutia republicata, posibilitatea ca hotararile acestui organism in materie disciplinara sa poata fi atacate la Inalta Curte de Casatie si de Justitie.

In plus, spre deosebire de reglementarea constitutionala initiala, exista si un text de trimitere [art.134 alin.(4) din Constitutie] ce permite ca prin legea sa organica sa i se stabileasca si alte atributii Consiliului, “in realizarea rolului sau de garant al justitiei ”.

Potrivit art.94 litera d) din Constitutia republicata, Presedintele acorda gratierea individuala.

Acordarea gratierii individuale este un drept universal al sefului de stat, ce consta intr-o masura de clementa in virtutea careia o persoana condamnata penal este scutita de executarea totala sau partiala a pedepsei stabilite prin hotarare judecatoreasca de condamnare ramasa definitiva.

Fata de aceasta prevedere, in doctrina au fost formulate doua concluzii si anume:  gratierea poate fi si colectiva, caz in care ea va fi acordata doar prin lege organica conform art.73 lit. i) din Constitutie; acordarea gratierii individuale este o atributie exclusiva a Presedintelui Romaniei, fiind exercitata fara vreo alta conditionare prealabila, dar nu si ulterioara, decretele emise de Presedinte in exercitarea acestei atributii urmand a fi contrasemnate de primul-ministru.

In ce priveste raporturile Presedintelui cu Curtea Constitutionala, reglementata in titlul V din Constitutie (art.142-147), vom retine ca potrivit art. 142 alin.(3), Presedintele Romaniei numeste trei din judecatorii Curtii Constitutionale, trei fiind numiti de Camera Deputatilor si trei de catre Senat.

In plus, potrivit art.146 lit.a), Presedintele poate sesiza Curtea Constitutionala, cu privire la neconstitutionalitatea unei legi, inainte de promulgare.

In sfera raporturilor dintre Presedinte si Curtea Constitutionala se inscriu si cele referitoare la: sesizarea Curtii, alaturi de alte subiecte de sesizare, pentru solutionarea conflictelor juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice [art.146 litera e) din Constitutia republicata, atributie introdusa in anul 2003]; controlul respectarii procedurii alegerii Presedintelui Romaniei si confirmarii rezultatelor sufragiului, de catre Curte [art.146 litera f) din Constitutia republicata]; constatarea existentei imprejurarilor care justifica interimatul in exercitarea functiei de Presedinte al Romaniei si comunicarea celor constatate Parlamentului si Guvernului, de catre Curte [art.146 litera g) din Constitutia republicata]; acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei, de catre Curte [art.146 litera h) din Constitutie].

§ 6. Actele Presedintelui Romaniei

Potrivit art.100 din Constitutia republicata: “(1). In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite decrete care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta decretului. (2). Decretele emise de Presedintele Romaniei in exercitarea atributiilor sale prevazute in articolul 91 alineatele (1) si (2), articolul 92 alineatele (2) si (3), articolul 93 alineatul (1) si articolul 94 literele a), b) si d) se contrasemneaza de primul-ministru.”

Desi art.100 din Constitutie are ca titlu marginal “Actele Presedintelui”, in realitate sunt avute in vedere doar actele juridice ale sefului statului, numite decrete, a caror publicare in Monitorul Oficial al Romaniei este obligatorie, sub sanctiunea inexistentei.

In exercitarea atributiilor sale constitutionale, Presedintele poate fi insa si autorul unor acte cu caracter politic, care nu se concretizeaza in decrete, deci in acte producatoare de efecte juridice. Un exemplu, il reprezinta mesajele adresate Parlamentului, potrivit art.88 din Constitutie.

Prin urmare, Presedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea insa si o conotatie politica, precum si mesaje, declaratii etc., ca acte exclusiv politice.

Termenul de inexistenta a unui act are, in dreptul public, acceptiunea lipsei totale de valoare juridica, considerandu-se ca actul nici nu a existat vreodata.

In ce priveste regimul juridic aplicabil decretelor Presedintelui, in principiu, ele sunt supuse regulii contrasemnarii de catre primul-ministru.

Contrasemnarea este ceruta expres pentru decretele prin care Presedintele: inainteaza Parlamentului, spre ratificare, tratatele internationale pe care le-a incheiat; acrediteaza sau recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declara mobilizarea totala sau partiala a fortelor armate sau ia masuri de respingere a unei agresiuni armate declansate impotriva tarii, instituie starea de asediu sau de urgenta; confera distinctii, face avansari in gradele superioare ale armatei si acorda gratierea individuala.

Daca aceasta reprezinta regula, exceptia o constituie doar decretele care concretizeaza atributii inerente Presedintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la functia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea in functii publice.

Din enumerarea art.100 alin.(2) nu trebuie sa se traga concluzia ca, realizarea respectivelor atributii presupune obligatoriu, emiterea de decrete.

Contrasemnarea decretelor Presedintelui contribuie in esenta, la angajarea raspunderii sefului Guvernului pentru continutul actului, atestand conformitatea acestuia atat cu prevederile legale, cat si cu vointa organului pe care il reprezinta primul-ministru.

Astfel, in cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru intra in sfera relatiilor Presedintelui Romaniei cu Parlamentul, emiterea acestora fiind conditionata de consultarea sau incuviintarea Parlamentului, iar o alta categorie de decrete, in special cele de numiri in functii, sunt supuse unor conditii stabilite de lege, majoritatea fiind conditionate de propunerile altor autoritati publice.

In ce priveste natura juridica a decretelor Presedintelui, acestea sunt calificate de specialisti ca fiind acte administrative, producatoare de efecte juridice.

Prin urmare, decretele pot fi atacate in instanta de contencios administrativ, potrivit legii speciale in materie, cu exceptia decretelor care intra in sfera actelor exceptate de la controlul in contencios administrativ.

Desi o parte a doctrinei actuale sustine ca, decretele Presedintelui pot fi si acte administrative normative, exemplificand cu decretele de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate sau cu cele de instituire a starii de asediu sau de urgenta emise in conditiile art.92 si 93 din Constitutie, in ce ne priveste consideram si noi, alaturi de alti autori, ca ele nu pot fi decat acte administrative individuale.

In opinia noastra, Presedintele nu ar putea lua decizii fundamentale pentru soarta tarii cum sunt cele ce pot fi instituite prin decretele mai sus mentionate, decat in fruntea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, in calitate de Presedinte al acestuia, autoritate care in situatiile evocate (mobilizare totala sau partiala si instituire a starii de asediu sau de urgenta) ar trebui sa se intruneasca imediat. In acest caz, decretele Presedintelui vor avea doar rolul de a face incidente hotararile colective ale Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, si de fapt de a declansa aplicarea cadrului legal in materie.

In mod firesc, reglementarile ce vor fi puse in aplicare in astfel de situatii consacra restrangeri ale exercitiului unor drepturi sau unor libertati cetatenesti, tocmai ca urmare a situatiei de razboi sau a unor stari exceptionale aparute. Dar ele sunt continute in acte normative speciale (ca de exemplu, O.U.G. nr.1/1999 privind regimul starii de asediu si al starii de urgenta aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.453/2004) iar decretul Presedintelui nu face decat sa instituie regimul juridic prevazut in astfel de acte normative.

§ 7. Raspunderea Presedintelui Romaniei

In ce priveste problema raspunderii Presedintelui Romaniei, Constitutia din 1991 a consacrat doua texte distincte acestei institutii [art.84 alin.(3) si art.95], solutie tehnica ce a determinat o serie de consecinte sub aspectul naturii si a regimului juridic aplicabil fiecarei forme de raspundere.

Aceasta deficienta de redactare initiala a regimului constitutional consacrat raspunderii Presedintelui Romaniei a fost remediata, prin legea de revizuire, prin deplasarea fostului art.84 alin.(3) referitor la punerea sa sub acuzare, imediat dupa textul constitutional consacrat suspendarii sale din functie, cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrina, rezultate din analiza comparativa a celor doua reglementari.

In noua conceptie, dupa textul consacrat raspunderii politice pentru fapte care nu au semnificatie penala, se reglementeaza tragerea la raspundere penala a Presedintelui Romaniei pentru fapte penale deosebit de grave, care in constitutiile democratice sunt exprimate generic prin sintagma “inalta tradare”.

Art.95 din Constitutia republicata prevede suspendarea din functie privita ca o raspundere politica a Presedintelui, urmata de sanctiunea demiterii prin referendum, fiind vorba, fata de formele raspunderii administrative, de o raspundere administrativ-disciplinara.

Art.84 alin.(3) din Constitutia din 1991, devenit art.96 in Constitutia republicata, cu unele modificari si completari, primind titlul marginal “punerea sub acuzare” instituie posibilitatea inlaturarii imunitatii Presedintelui si a punerii sale sub acuzare pentru o fapta deosebit de grava, acuzarea de inalta tradare, consacrand o forma de raspundere penala a acestuia.

Deoarece, in mod obisnuit analiza raspunderii Presedintelui Romaniei porneste de la dispozitiile constitutionale in materie, autorii de drept administrativ prezinta institutia, delimitand raspunderea politica de raspunderea penala a acestuia.

In ce priveste regimul raspunderii politice a Presedintelui Romaniei, Constitutia leaga procedura acesteia de initiativa parlamentara, de pozitia autoritatii ce exercita jurisdictia constitutionala si, in final, de votul poporului.

Procedura tragerii la raspundere, in cazul savarsirii unor fapte grave prin care Presedintele incalca prevederile Constitutiei poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor si trebuie adusa neintarziat la cunostinta Presedintelui.

Propunerea trebuie temeinic motivata, iar treimea de parlamentari se raporteaza la totalul acestora si nu la membrii uneia din Camere. Propunerea de suspendare motivata si lista celor care o sustin se depune la Secretarul General al Camerei unde cei ce au formulat-o au ponderea, iar data depunerii semnifica declansarea procedurii de suspendare. Secretarul General al Camerei unde a fost depusa propunerea are obligatia sa comunice Presedintelui o copie de pe lista si motivele sesizarii si sa aduca la cunostinta celeilalte Camere, continutul propunerii de suspendare. Competenta dezbaterii si votarii propunerii apartine Camerelor reunite in sedinta comuna.

Inainte de dezbaterea propunerii de suspendare, este obligatorie sesizarea Curtii Constitutionale in vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art.95 alin.(1) coroborat cu art.146 litera h) din Constitutia republicata. Abia dupa primirea avizului se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. Potrivit Constitutiei, Presedintele poate da Parlamentului explicatii cu privire la faptele ce i se imputa, aspect lasat la latitudinea sefului de stat, la libera sa apreciere.

Procedura de suspendare este dezbatuta dupa procedura stabilita de Regulamentul sedintelor comune, iar pentru a deveni efectiva trebuie sa fie votata de majoritatea deputatilor si senatorilor. In cazul aprobarii ei, in cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea presedintelui. In urma referendumului pot apare insa, doua situatii.

Intr-o prima ipoteza, poporul poate sa confirme votul parlamentar, caz in care, Presedintele se considera demis pe data organizarii referendumului, intervenind vacanta functiei si declansandu-se procedura organizarii de noi alegeri prezidentiale.

Intr-o a doua ipoteza, se poate intampla ca populatia sa aiba o pozitie diferita fata de cea a Parlamentului, sa nu voteze in favoarea demiterii Presedintelui, situatie ce a fost apreciata in doctrina actuala, ca echivaland cu un vot de blam adresat forului legislativ, aspect care ar putea determina punerea in discutie a dizolvarii sale. Desi perfect argumentat punctul de vedere exprimat mai sus, pentru a putea fi efectiv aplicat, el ar fi trebuit sa-si gaseasca o consacrare expresa in Constitutie, iar acest lucru nu s-a intamplat cu ocazia revizuirii.

In practica parlamentara s-a confirmat acest ultim punct de vedere, stiut fiind faptul ca in primavara anului 2007 a fost declansata procedura de suspendare a Presedintelui in exercitiu, 322 parlamentari au votat in favoarea suspendarii, iar cu ocazia referendumului din 19 mai 2007, populatia a avut un punct de vedere diferit de cel al majoritatii parlamentare, astfel ca, dupa respingerea demiterii Presedintelui, de catre popor, acesta si-a reluat exercitarea atributiilor, Parlamentul la randul sau, continuandu-si activitatea.

Astfel, dizolvarea Parlamentului, reglementata expres in art.89 din Constitutie si supusa unor multiple conditionari nu poate sa intervina, in opinia noastra, decat cu respectarea in totalitate a acestor prevederi, ceea ce o face aproape imposibil de realizat.

Prin urmare, in cazul in care populatia se va pronunta contrar demiterii Presedintelui si implicit, contrar pozitiei exprimate de Parlament, Presedintele ar trebui sa–si reia activitatea, cu toate consecintele juridice ce decurg de aici.

Presedintele, asemeni parlamentarilor se bucura de imunitate, de unde concluzia necesitatii unui regim special al raspunderii pentru fapte comise in exercitarea prerogativelor functiei sale, ce intra sub incidenta legii penale.

In ce priveste regimul raspunderii penale a Presedintelui, acesta este consacrat, ca urmare a revizuirii, in art.96 din Constitutia republicata.

Potrivit art.96 din Constitutia republicata:

“(1). Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare.

(2). Propunerea de punere sub acuzare poate fi initiata de majoritatea deputatilor si senatorilor si se aduce, neintarziat, la cunostinta Presedintelui Romaniei pentru a putea da explicatii cu privire la faptele ce i se imputa.

(3). De la data punerii sub acuzare si pana la data demiterii, Presedintele este suspendat de drept.

(4). Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Presedintele este demis de drept la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare.”

Aceasta dispozitie consacra o importanta exceptie constand in posibilitatea  inlaturarii imunitatii Presedintelui si a punerii sale sub acuzare pentru o fapta deosebit de grava, inalta tradare.

Sintagma “inalta tradare” depaseste sfera stricta a conceptelor juridice, avand mai ales o semnificatie politica, putand fi definita ca cea mai grava incalcare a juramantului si intereselor poporului si tarii, in exercitiul atributiilor prezidentiale.

Pe aceeasi linie de idei, un alt autor este de parere ca, fapta de inalta tradare nu este o infractiune care sa tina in exclusivitate de ilicitul penal. Este si motivul pentru care ea nu este definita numai ca infractiune ci, pur si simplu, ca “fapta”, dar ca o fapta care este apreciata pe planul consecintelor politice de catre autoritatea legiuitoare, iar pe planul consecintelor juridice de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, ca autoritati ale puterii judecatoresti.

Cu alte cuvinte, ea se situeaza cum se exprima un autor francez consacrat, la granita dintre politica si drept, evocand o crima politica, ce consta “in abuzul de functie pentru o actiune contrara Constitutiei si intereselor superioare ale tarii.”

Anterior revizuirii, s-a sustinut ca, desi nu se prevede expres, pe baza analogiei cu dispozitia din  art.95 alin.(1) teza finala din Constitutie, Presedintele se poate prezenta in fata Parlamentului sa-si formuleze apararea.

Tot prin analogie cu dispozitiile art.95 din Constitutie, se aprecia ca Presedintele ar trebui suspendat din functie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de inalta tradare.

Aceste deficiente au fost remediate cu ocazia revizuirii, noua reglementare neavand doar semnificatia unei simple schimbari de loc a unuia si aceluiasi text constitutional, ci constituind si o imbunatatire pe fond a reglementarii initiale.

In primul rand este prevazut expres numarul de deputati si senatori care pot face propunerea de punere sub acuzare, fiind vorba de majoritatea absoluta, adica exact majoritatea necesara pentru a vota suspendarea Presedintelui din functie, in cazul raspunderii politice.

In al doilea rand, este prevazuta expres obligatia aducerii neintarziat, la cunostinta Presedintelui, a punerii sub acuzare, pentru ca acesta sa poata, daca doreste, sa se prezinte in fata Parlamentului, pentru a da explicatii cu privire la faptele ce i se imputa.

In al treilea rand, este prevazuta expres suspendarea din functie a Presedintelui, de la data punerii sub acuzare si pana la data demiterii, urmare a condamnarii. In felul acesta, institutia tragerii la raspundere penala a Presedintelui Romaniei este pusa in consonanta logica cu institutia tragerii la raspundere politica a acestuia.

Acum textele se conciliaza. Prin noile dispozitii se consacra mai clar faptul ca Parlamentul nu indeplineste rolul de instanta de judecata, punerea sub acuzare avand precumpanitor un sens politic, iar sub aspect strict juridic, ridicarea imunitatii parlamentare prevazute de art.84 alin.(2) din Constitutie.

Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie ii revine rolul de a intocmi rechizitoriul pentru trimiterea in judecata a Presedintelui, dupa efectuarea urmaririi penale, in conditiile legii.

Procedura propriu-zisa presupune doua faze: faza punerii sub acuzare pentru inalta tradare (politica) si faza judiciara ( tehnico-juridica) compusa din trei etape si anume: trimiterea in judecata realizata de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, judecata in fond (sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si de Justitie) si judecata in recurs (Inalta Curte de Casatie si de Justitie, in Sectiuni Unite).

Si in cazul declansarii acestei forme de raspundere, exista posibilitatea nefinalizarii, fie chiar inainte de a se ajunge la instanta, prin simpla constatare a Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie ca nu sunt intrunite elementele punerii sub acuzare de inalta tradare, de unde refuzul trimiterii in judecata, fie pe parcursul judecatii, in fond sau in recurs, se poate constata de instanta de judecata, ca Presedintele nu poate fi condamnat pentru acuzare de inalta tradare din anumite considerente.

Si intr-un caz si in celalalt, Presedintele, isi va reincepe activitatea putandu-se purta discutii cu privire la “seriozitatea Parlamentului”.

§ 8. Teste de autoevaluare (cu caracter exemplificativ)

1.     Potrivit Constitutiei, Presedintele Romaniei exercita:

a.functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate

b.functia de mediere intre Parlament si Guvern

c.functia de mediere intre autoritatile administratiei publice

d. functia de mediere intre Guvern si autoritatile publice

2.     Potrivit Constitutiei, Presedintele Romaniei are rolul:

a.     de a fi organul reprezentativ suprem al poporului roman

b.     de a exercita conducerea generala a administratiei publice

c.      de a reprezenta statul roman si de a fi garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii

d.     de a avea initiativa legislativa

3.     In procedura de investitura a Guvernului, Presedintele Romaniei are rolul de a:

a.     numi candidatul la functia de prim-ministru

b.     desemna in calitate de prim-ministru, pe presedintele partidului majoritar in Parlament

c.      desemna candidatul la functia de prim-ministru si de a numi Guvernul pe baza votului de incredere acordat de Parlament

4.     Presedintele Romaniei poate adresa Parlamentului un mesaj cu privire la:

a. probleme urgente si de importanta deosebita

b. principalele probleme politice ale natiunii

c. intentia de adoptare a unei legi

5.     Camerele se intrunesc in sedinta comuna pentru:

a.     primirea si dezbaterea mesajului Presedintelui

b.     primirea mesajului Presedintelui

c.      aprobarea mesajului Presedintelui

6.     Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc si in sesiuni extraordinare la cererea:

a.     Presedintelui Romaniei, a biroului permanent al fiecarei Camere ori a cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor

b.     Presedintelui Romaniei sau a cel putin unei patrimi din numarul deputatilor sau al senatorilor

c.      Primului-ministru

7.     Dreptul de convocare a Camerei Deputatilor in sesiune extraordinara apartine:

a.       Presedintelui Romaniei

b.      Biroului permanent al Camerei Deputatilor

c.       Presedintelui Camerei

d.      unei treimi din numarul deputatilor

8.     In situatia in care a cerut reexaminarea unei legi de catre Parlament, Presedintele este obligat  sa o promulge:

a.  in termen de 10 zile de la primirea legii adoptate dupa reexaminare

b. in termen de 20 zile de la primirea legii adoptate dupa reexaminare

c. in termen de 10 zile de la data la care a solicitat reexaminarea

d. in termen de 10 zile de la data la care a primit decizia Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat constitutionalitatea legii

9.     Potrivit Constitutiei, Presedintele Romaniei este obligat sa promulge legea in termen de cel mult:

a.     10 zile de la primire

b.     15 zile de la primire

c.      20 de zile de la primire

10.  Presedintele Romaniei poate consulta Guvernul cu privire la:

a.     probleme urgente si de importanta deosebita

b.     principalele probleme politice ale natiunii

c.      intentia de adoptare a unei legi

11.  In domeniul politicii externe, presedintele Romaniei are drept atributie:

a. acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai Romaniei, la propunerea Guvernului

b. ratificarea tratatelor internationale, negociate de Guvern

c. numirea ministrului de externe din proprie initiativa

12.  Intrucat Presedintele Romaniei prezideaza sedintele Consiliului Superior al Magistraturii la care participa, reiese ca acesta:

a.     este si Presedintele C.S.M.

b.     este membru al C.S.M.

c.      participa la adoptarea hotararilor C.S.M.

d.     poate doar sa participe la sedintele C.S.M.

13.  In exercitarea atributiilor sale, Presedintele Romaniei emite:

a.     decizii care se publica in Monitorul Oficial sub sanctiunea inexistentei

b.     decrete care se publica in Monitorul Oficial sub sanctiunea inexistentei

c.      dispozitii care se publica in Monitorul Oficial sub sanctiunea inexistentei

14. Nu trebuie contrasemnate de catre primul-ministru:

a. decretele prin care sunt acreditati reprezentantii diplomatici ai Romaniei

b. decretele prin care se acorda titluri de onoare

c. decretele de numire in functie a unor membri ai Guvernului

d. decretele de instituire a starii de urgenta in anumite unitati administrativ-teritoriale.

15. Propunerea de suspendare din functie a Presedintelui Romaniei se aproba:

a. cu votul unei treimi din numarul deputatilor si senatorilor

b. cu majoritate absoluta

c. cu majoritate simpla

d. cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor

16. Propunerea de punere sub acuzare a Presedintelui Romaniei poate fi initiata:

a. de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor

b. de cel putin jumatate plus unul din numarul deputatilor si senatorilor

c. de majoritatea deputatilor sau senatorilor

d. de cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor

17. In cazul savarsirii unor fapte grave prin care incalca prevederile Constitutiei, Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie cu votul:

a.     majoritatii deputatilor si senatorilor prezenti

b.     a cel putin doua treimi din totalul parlamentarilor

c.      majoritatii deputatilor si senatorilor